Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu… FLAVIA HOJDA: „De sărbători, ne întoarcem acasă”

– Și-a pus „șuba”, și-a dres vocea, și-a adunat surorile, frații, iubitul, „cumnatul” și… a plecat la colindat. Maramureșeanca bălaie din „Selfie”, comedia pentru adolescenți care a bătut toate recordurile de încasări, e hotărâtă anul acesta să aducă tradiția colindului mai aproape. MA RA MU, proiectul lor muzical născut iarna aceasta, poate fi ascultat începând cu 14 decembrie –

– Bună dimineața, Flavia. Cum îți merge? Nu ne-am mai auzit de mult…

– Bună dimineața, Dia. Sunt bine, în balconul meu din București, de unde se vede Teatrul Na­țio­nal și o bucată frumoasă de cer. Mi-am mutat biroul aici și încerc, în dimineața asta, să rezolv cât mai multe.

– De ce tocmai în balcon?

– Păi, de când e pandemie, ne pe­trecem prea mult timp în casă. Balco­nul, chiar dacă e închis,    îmi dă un sen­ti­ment de libertate, de afa­ră. De când m-am mutat din Ma­ramureș la Bucu­rești, îmi cam lipsesc pădurile, dealu­rile, locurile unde te poți pierde. Mă mai plimb uneori pe afară, dar până una-alta, mă mulțu­mesc cu balconul.

– Ce-ai pus în el, cum l-ai aranjat?

– Suntem și eu, și Pavel (Ulici n. red.), iubitul meu, pa­sionați de design, așa că am pus în balcon lucruri care să ne facă să ne simțim cât mai bine: o mă­suță de lemn, făcută de noi, un le­gănel, o banchetă și un stâlp pe care s-a întins deja un cuibușor de iederă, pe care am luat-o de pe o străduță, la una dintre plimbările noastre.

– Ați apucat să decorați de Cră­ciun?

– Nu prea decorăm de obicei. Pe de-o parte, pentru că îmi place să mă întorc la simplitate. Săr­bătoarea asta a ajuns să fie prea mult despre aler­gătură, despre cumpărături, despre exces de orna­mente. Pe de altă parte, de Crăciun ne-ntoar­cem acasă, în Maramureș. Dar asta nu înseamnă că nu ne pregătim de sărbătoare…

– Și cum o faceți?

– Anul ăsta am făcut-o cântând. Pandemia asta ne-a pus în fața unei situații paradoxale. Mersul cu co­linda, un gest care ar fi trebuit să apropie oa­me­nii, pentru că vestești și te bucuri și cu alții de nașterea lui Hristos, a ajuns să ascundă în el un pericol. Așa ne-a venit ideea să orchestrăm, să re­interpretăm și să înregistrăm cinci colinde din lada noastră de zestre, cinci cântece foarte frumoase și vechi, care au fost mai puțin circulate. Cu ele vom ajunge în casele tuturor, pe calea undelor. Cel mai important însă e că proiectul ăsta ne-a adus pe toți împreună.

– Pe toți maramureșenii „cântăreți’ din fami­lie?

– Da. Noi, frații Hojda, am mers de mici la co­lindat și ne place foarte mult să cântăm împreună. Doar că fiecare dintre noi are proiectele și dru­murile lui separate, nu ajungem să ne întâlnim cu to­ții chiar așa de des.    Acum două luni, am reușit în­să să    ne strângem la Timișoara, orașul în care locuiește sora mea, Maria. A fost o adevărată tabără de creație. Timp de două săptămâni, am stat toți în aceeași casă, am cântat și am înregistrat.

–   Câți ați fost?

În șubă, la colindat

– Eu, Maria Hojda, Iuliu Hojda, fratele nostru mai mic, Francesca Hojda, mezina, Ligia Hojda, Pa­vel și Corneliu Ulici, adică MA RA MU. Ală­turi de noi au fost însă și prietenii și colegii de trupă ai Mariei, Sergiu Catană și Mircea Arde­lea­nu, care ne-au ajutat la înregistrări și la producția muzicală. Millo Simulov, care a regizat și a filmat proiectul. Dar și mulți alții, care au făcut echipă în jurul nostru, care ne-au sprijinit și ne-au susținut. Felul lor implicat și dăruitor mi-a redat încrederea în oameni.

– Sunt tare frumoase hai­nele în care ați filmat.

– Și nouă ne plac. Vin de la câțiva designeri, unii chiar năs­cuți în Maramureș, care reinter­pre­tează costu­mul tradițional. „Șu­ba” mea și a lui Pavel, de pil­dă, sunt create de designerul An­dra Clițan. Am vrut ca noul și ve­chiul să se îmbine cu sim­pli­tate, să creăm o imagine elibe­rată de tot imaginarul tradițional standard, cu care am fost obiș­nuiți.

– Unde putem asculta în­registrările, Flavia?

– Vor fi pe youtube, pe spo­tify, pe applemusic și pe alte platforme de muzică, începând cu 14 decem­brie. E posibil să a­vem și niște con­certe mai restrânse, dar to­tul depinde de restric­țiile im­­pu­se.

– Flavia, mi­roase a iar­nă în balconul tău?

– Într-o sea­ră am simțit că, par­că-parcă, ne apro­piem de iarnă. Dar încă nu e ger. Încă nu ninge. În­că nu-i vreme de co­lindat.

– Pentru tine, ce înseamnă colindele?

– … un fel de mărturie despre o lume ancestrală, o lume în care cerul și pământul se întâlnesc, în care oamenii se călăuzesc după stele, iar Dum­ne­zeu se mișcă printre oameni. E ceva magic, foar­te legat de copilăria mea. După ce s-a stins bunica, am simțit că parcă o parte din lumea asta s-a dus odată cu ea. Într-un an, spre sfârșitul nopții de colindă, am oprit și la căsuca ei, exact cum ne era obiceiul. Am intrat, dar nu mai era nimeni. Casa era rece, am făcut un foc în sobă repede și, cum stă­team toți în picioare în jurul plitei să ne în­călzim, nici nu ne-am dat seama când ne-am pornit să colindăm. În alt an, am decis noi, ăștia tineri, să facem Anul Nou în casa bunii. Și, fiindcă lumina a stat aprinsă, toată noaptea ne-au bătut la ușă co­lin­dători. Eram așa de nepregătiți, că, spre dimineață, când nu mai aveam mai nimic să le dăm, ne-am apucat să facem mere coapte în „bloadărul” ei. Într-un fel, o colindăm, chiar dacă nu mai e…

– Cum e să te naști într-o familie cu atâtea talente?

O sărbătoare continuă

– Nu știu, cred că suntem pur și simplu no­rocoși. Am avut pe cine moșteni. Tatei îi plăcea să cânte folk. Dar au existat voci frumoase și în fa­mi­lia mamei. De aia ne și bucurăm atât de tare când mergem acasă de Crăciun. Anul ăsta, fiecare din noi a fost destul de prins. Ligia compune mult, a lansat o piesă nouă în toamnă, „Nomazi”, iar acum urmează să filmeze un clip cu trupa „Bucium”. Maria a început un proiect foarte fain, de muzică experimentală, și are o serie de concerte în biserici. Francesca s-a mutat și ea la București, e studentă la Facultatea de Istorie, își face muzica ei și pos­tează pe tiktok. Iar Iuliu, deși e foarte talentat și are o sensibilitate specială pentru muzică, se ocupă mai mult de fotografie și e project office manager la o firmă de IT.

– Și tu?

– Eu mi-am văzut de proiectele mele de film. Unele dintre ele s-au anulat, altele s-au amânat, pandemia asta ne încurcă pe toți. Am avut totuși o mică apariție în filmul lui Vlad Păunescu, Scara, am filmat anul ăsta un rol secundar pentru un film nemțesc, la Hunedoara, iar acum sunt în repetiții, urmează să joc alături de Pavel într-un film de debut.

– Cam norocoși voi doi, să vă găsiți și actori, și maramureșeni tocmai în Capitală!

– Să știi că da! Când ne-am întâlnit, pe holul Facultății de Tea­tru, parcă ne știam din­tot­deauna. Stă­team în fața se­cretariatului, eu ca să mă în­scriu, el – ca să-și ia diploma de absolvire. Și am știut, pur și sim­plu, că sun­tem unul pentru celă­lalt. Faptul că a­vem Ma­ra­mu­reșul în co­mun a făcut să fie totul mult mai simplu. Mara­mu­reșul e pur și simplu altă lume. E altă mentalitate. Acolo și oa­me­nii sunt parcă mai liniștiți. Își văd de treaba lor, de animale, de natură, de Dumnezeu. E mare bo­gă­ție, fără el am fi fost mai săraci. Când ne mai pierdem în agitația din București, ne întoarcem la rădăcini și ne prinde bine.

– De Crăciun o să fiți împreună?

– Nu știm încă, poate o să ne împărțim și-o să mergem fiecare la familia lui, pentru că, oricum, sun­­tem foarte mult timp împreună. Dar în Mara­mu­reș, Crăciunul ține patru zile. E o săr­bă­toare continuă. O să avem timp să ne colindăm și unul pe altul. Iar de Reve­lion, vom fi cu siguranță a­mân­­doi.

Foto: ANDREEA GOIA

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian