VETA BIRIȘ, Marea doamnă a cântecului popular: „România mea începe la mine în sat”

Pomul cu oale de lut

– Draga noastră Veta Biriș, suntem în prag de Crăciun, și gândul zboară la dvs. și la colindele cu care ne fermecați an de an. Mai trăiește tra­diția lor în Ardeal? Mai vin colindători pe Mureș și pe Târnave?

– Înainte de-a porni cu colinda, aș vrea să vă spun câteva obiceiuri care au loc la noi, înainte de sea­ra de Crăciun. Cu toții ne pregătim cum se cu­vine, cu mare grijă, cu credință și cu dragoste, pen­tru clipa cea sfântă, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos se va naște în fiecare casă de creștin, dă­ruind speranță și bucurie. La noi, la țară, în satul Că­pâlna, de pe Valea Târnavei, de cum începe Pos­tul Crăciunului, se obișnuiește ca femeile să poarte îmbrăcăminte mai modestă și de culoare neagră. Ne pregătim și la trup, și la suflet, pentru minunea ce se va împlini. Rânduiala privește și casele. Se iau de pe pereți toate covoarele înflorate, fețele de pernă, de masă și chindeiele care-s foarte colorate și le schimbăm cu altele în culori mai închise. Abia în Ajunul Crăciunului le punem la loc. Apoi, cu­rățenia mare începe de la poartă și se termină    în fun­dul grădinii, la grajd, la vite, până în cotețul porcului. Toate vasele se spală cu cenușă, se fac lu­nă, iar pe vremuri, după ce erau frecate bine, oalele se agățau într-un pom, în grădină, până în seara de Ajun. Cât ținea Postul, noi foloseam alte vase pentru mâncare. Mai păstrăm și azi din obiceiurile de atunci. Așa încât, atunci când vin colindătorii, casa trebuie să strălucească de curățenie. Postul se respectă și el cu sfințenie. Pregătirea lui se făcea nu numai în gospodărie, ci și în sufletul nostru, dar și între noi, ca vecini și rude. Ne cerem iertare și-acum, unii la alții, ca nu cumva să intrăm în săr­bătoare supărați. Așa ne pregătim să așteptăm și co­lindătorii, cu suflet deschis. Aici, la noi, pe Târ­nave, se cântă doar colinde tradiționale pe care le-am învățat, la rândul nostru, de la părinții și bu­nicii noștri, iar azi încercăm să ne învățăm și copiii, și nepoții să colinde, așa că în seara Crăciunului se umple lumea, ca o minune, de glasuri și de cântări. Colindătorii intră în casă, unde sunt omeniți cu vin, cozonac și colaci. Copiii mai micuți, că asta-i bucu­ria lor, primesc bănuți. Pe vremuri, se făceau niș­te colaci tradiționali, în cuptor, renumiți în toată zona. Mi-amintesc cum făcea mama două-trei cup­toare de colaci, pentru colindători. Nouă, copiilor, tata ne confecționa un cârlig cioplit în lemn (putea fi și o creangă mai zdravănă, din pădure), în formă de „V”, pe care atârnam colacii pe care-i primeam la colindat. Când ni se umplea cârligul cu colaci, dă­deam fuga acasă, goleam cârligul și-o luam cu colindatul de-acolo de unde rămăsesem. Eram tare bucuroși că troaca de pâine se umplea cu colaci și ne îndestulam toată săptămâna următoare. Acum, vremea colacilor a trecut, se coc doar cozonaci, din păcate.

„Colo sus, pe vremea ceea, în frumoasa Galileea, o Fecioară viețuia, ce Maria se chema”

– Ce colinde cântați? Când se dezleagă mersul la colindat?

– În zona noastră se colindă trei zile. Cel mai mult se colindă în seara de Ajun, pe 24 decembrie, ca și-n seara de Crăciun. Se colindă colinde tra­di­țio­nale: „Trei păstori”, „Colo sus, pe vremea-ceea”, „O, ce veste minunată”, „Aseară, pe înse­rate” și „Viflaime, Viflaime”. Dar mai întâi să vă spun cum începe, la noi, colinda. După masă, când se-nserează, vin copiii (numai băieți) cu Steaua. Fiecare are în mâini o stea făcută de el, dintr-o sită, pe care-o învelește în hârtie creponată și poleială, ca să lucească. Câte unul are și-o tobă după el, pe care-o bate, ține ritmul și cântă „Steaua sus răsare, ca o taină mare…” Pe urmă, pleacă la colindat copiii mai măricei, până-n 15 ani, iar mai pe urmă vin cei mai mari, țăngăii, până pe la 18 ani. Țăn­gă­ii colindă la fereastră, intră în casă, și noi pre­gătim să le dăm colacul ficiorilor (un colac mare-mare), o bucată de carne (pecie îi ziceam, o fâșie lungă de carne de porc macră, de pe lângă șira spinării) și-o bucată de cârnat. Desigur, le dăm și vin, și rachiu, pe care ei le adună în damigene, de prin toate casele pe unde colindă, pentru că a patra zi de    Crăciun fac o petrecere numai a lor și-atunci intră în rândul bărbaților, sunt buni de însurat, trec din copilărie în majorat, o prefacere minunată, îm­plinită în lumina sfântă a Crăciunului. Până la 12 noaptea, vin la colindat și ficiorii mari, de la 18 până pe la 25 de ani, ei vin cu cetera. La casa unde este o fată, ceterașii cântă și unul dintre ficiori o ia pe fata gazdei la joc și-o joacă. Asta e colinda fetei. În casa unde e un băiat mai măricel, ceterașii cântă, iar el joacă jocuri feciorești. Și fata, și băiatul, după ce-s jucați, rămân la casele lor. După ce termină ficiorii de trecut cu colindul, încep să se ducă la co­lindat neamurile. Ai­cea, la noi, nu erau foar­te multe neamuri. Noi eram neamul Biri­șeștilor, poate 10-20 de familii. Și fiecare neam avea colinda lui. Eu, da­că auzeam la casa ve­cină pe cineva colin­dând, apoi știam sigur că „ăștia-s ai lui Cu­cu”. Cântau un colind stră­vechi minunat: „Jur în jur de-această casă este-o masă de mă­ta­să”. Asta o co­lin­dau nu­mai ei! Era co­linda lui Cucu!

– Și colinda dvs. care era?

– Colinda noastră era „Colo sus, pe vre­mea ceea, în frumoasa Ga­lileea, o Fecioară vie­țuia, ce Maria se che­ma/ În Nazaret era orașul, unde ea-și afla sălașul/ Singură Maria sta, lui Dumnezeu se ruga/ Dar deodată ce văzură, casa toată se um­plură de-o lumină lucitoare, ca lumina de la soare/ Nu te spăimânta, Maria, că vei naște pe Me­sia/ Fiu al Domnului va fi, și Iisus se va numi!”.

– Minunat!

– Da, și când pornea neamul nostru la colindat, ne înțelegeam de dinainte cum să ne întâlnim. Eu plecam din capătul ăsta de sat, treceam drumul și mergeam la sora lui bărbate-miu, o luam pe ea și mer­geam la fratele lui bărbate-miu și tot așa. Se-adă­ugau câte unul, câte doi, și colindam tot satul. Neam lângă neam, întreaga familie, Crăciunul sărbătorit de întreaga comunitate. Nu vreau să zic vorbe mari, dar felul ăsta de a ține tradiția îți dă putere și identitate. Noi așa am rezistat în Ardeal, la câți au vrut să ne măture de pe lume.

– Glasul dvs. de aur o să se audă anul ăsta pe undeva?

– Anul ăsta nu colind decât la neamuri. Suntem triști. Mi-au murit doi frați în trei luni. N-o să mergem nicăieri, o să stăm acasă. Colind doar cu familia mea și-mi aștept nepoții. Nădăjduiesc să ni se audă cântecele până în Cer.

„Îmi iubesc țara așa cum îl iubesc pe Dumnezeu”

– Sunteți o cântăreață de muzică populară, celebrată ca o regină, dar în loc să alegeți orașul, ați rămas acasă, în sat. Ce motive de bucurie găsiți în el?

– Depinde ce înțelege fiecare prin bucurie. Pentru mine, viața mea e aici. Aici m-am născut și aici am rămas. Eu n u mi-am părăsit satul nicio zi. Ar fi cea mai mare pedeapsă pentru mine să mă despărțesc de el! Satul este casa mea, noi suntem aici o familie mai mare. Aici simt că oamenii se bucură când mă văd și sunt alături de mine. Și eu sunt alături de ei, la bucurii, ca și la necaz. Dacă cineva are o pro­blemă, ne ducem și-l ajutăm. Dacă are o su­părare, te duci să-l con­solezi, să fii alături de el. Nu e o diferență prea mare între familia mea și familia satului. E o bucurie să te-ntâlnești cu un om prin sat, să-i dai binețe, să schimbi două-trei vorbe cu el. „Bună zâua, no, unde te duci, dragă?”. „D-apoi mă duc până la un­chiu’”. „Da’ tu ce faci? Ești bine? Ce-ți face băr­batul, ce-ți fac co­piii?”. De fiecare dată gă­sești un motiv de co­municare, să știe ei des­pre tine și tu despre ei. Asta este bucuria. Asta e România mea. Ea în­cepe la mine în sat. Că dacă ies din sat, nu mai găsesc România mea. Nu mă mai pot întâlni cu omul care să mă întrebe de bine, care să mă salute – e altă Românie, mai in­diferentă, mai rece.

– Doamnă Veta Biriș, vă rog să încheiem con­vorbirea noastră cu un colind adresat cititorilor noștri…

– O să spun așa: „Deschide poarta, om bun, că e seara de Crăciun/ Gazdă bună și frumoasă, slobozi-ne colinda-n casă”. Colinda o știu de la tatăl meu. E o colindă din timpul celui de-al doilea război mondial, unde o fost și tata. Iar cititorilor revistei „Formula AS” le urez așa: Dumnezeu să binecuvânteze România! Mi-aș dori din tot sufletul meu să văd români mai bucuroși și mai mândri că sunt români. Să nu uite o clipă că sunt români! Eu iubesc România. Îmi iubesc țara așa cum îmi iu­besc viața și cum îl iubesc pe Dum­nezeu. Eu sunt o iubitoare mare de această țară minunată!