Totul a început într-o iarnă, prin 1991, într-o localitate dunăreană din nordul Dobrogei: Isaccea. Un unchi de-al meu s-a întors într-o zi de la vânătoare, aducând în tolbă un godac de mistreț, găsit prin stufărișul uscat al bălții, care era mai mult mort decât viu. A venit cu el în casa bunicilor: era mic de tot, cu ochii albaștri, nu mai mare decât o palmă de om. Bunicul a fost cel mai încântat dintre toți și a îngrijit puiul de mistreț mai ceva ca pe un copil, hrănindu-l chiar și cu biberonul. În scurt timp, între bărbatul de-acum bătrân și purcelușul sălbatic s-a legat o prietenie cum n-am mai văzut niciodată. Costică – așa-l numise bunicul pe micul godac – era extrem de inteligent, se plimba singur prin toată curtea, știa să se ceară în casă, era năstrușnic și vesel, spre mirarea vecinilor care se minunau de o atare făptură prezentă în curtea unei gospodării țărănești. Ba, glumind câteodată, spuneau că seamănă cu stăpânul (nu i-ar fi de deochi) fiindcă amândoi au ochii albaștri…
Cu toate că mistrețul crescuse, transformându-se într-o veritabilă „fiară”, îl asculta și-l urma pe bunicu’ mai ceva ca un câine, adunând acasă găinile și rățuștele rătăcite, care o luau aiurea pe deal și prin vie, în căutare de băltoace și viermișori. Musafirilor nepoftiți care ar fi cutezat să ne calce ograda li se pregătea o primire deloc prietenoasă, fără lătrături, dar cu împunsături repetate de colți. În scurt timp, cam toți vecinii din sat aflaseră pe pielea lor acest lucru, fiind constrânși să-și anunțe venirea prin strigăte și chemări.
Deși dobândise pe de-a-ntregul comportamentul unei sălbăticiuni, Costică îl asculta pe bunicul ca un copil, spre hazul nostru, al nepoților. De altfel, sub blana lui țepoasă și aspră chiar sălășluia un suflet tandru și blând. În timpul iernii, Costică dormea în bucătărie, chiar lângă ușă, acordându-i-se aceeași atenție ca și bătrânei pisici. Cu toate astea, fiind foarte orgolios, purcelul nu se lăsa până ce nu îndepărta mâța casei, luându-i locul pe preș. Costică dormea numai cu râtul vârât într-un papuc de pâslă al bunicului, ca și cum i-ar fi fost mai cald și mai bine așa. Grohăia ușurel, fericit că este acceptat și iubit. Uneori, când bunicul se prefăcea că nu-l vede, mistrețul se apropia de ușa camerei în care noi stăteam la televizor, privind cu atenție încordată, de-ai fi zis că pricepe tot ce mișca pe ecran. De altfel, orice încercare de a-l îndepărta de la „vizionare” se lăsa cu riscul unor mici confruntări. Și colții lui laterali, ca niște vârfuri de lance, nu erau prea ușor de-ndurat…
Timpul însă a trecut și Costică a devenit un mistreț matur, masiv și țepos, care-și plimba sutele de kilograme prin curte, ca un veritabil stăpân al ogrăzii. Moș Tănase, bunicul, se temea să-l lase liber tot timpul și-l ținea închis într-un țarc. De bine ce portița era însă iarăși deschisă, Costică țâșnea afară cu viteza luminii, dând iama ca un buldozer prin zarzavaturile grădinii. Dar în ciuda înfățișării sale masive și fioroase, rămăsese același „copil” al bunicului, urmându-l pe acesta prin toată curtea, lăsându-se scărpinat și-alintat. Prietenia lor era din ce în ce mai puternică, iar bunicul ținea pe față la Costică al lui. Cine știe ce tresăltare sentimentală se petrecea în sufletul său!
Și totuși, într-o zi, chemarea naturii a fost mai puternică! Mergând la țarc ca să-l scoată în curte, bunicul a găsit nuielele rupte. Mistrețul plecase de unde venise, în stufărișul și mlaștinile mustoase ale Dunării. Chemarea firii fusese mai puternică decât sentimentele lui. O turmă de mistreți, care dăduse iama în zilele acelea prin porumbiștile din grădini, îl recuperase pe Costică, aducându-l pe drumul cel bun. Moș Tănase? Câteodată, la o țigare, vedeam cum ochii lui se umezesc „de la vreme”, privind departe, spre stufărișul din Deltă, frământat de turmele de mistreți.
MIHALEA P. – București
Romanian