EDUARD TRIFA (actor): „Eu nu am «chemat» rolurile. Au venit singure spre mine”

Este actor la Teatrul Odeon din București, și la doar 27 de ani, a făcut deja câteva ro­luri foarte importante. L-a jucat pe Ham­let, piatra de hotar pentru orice carieră acto­ricească, în regia lui Dragoș Galgoțiu, iar de cu­rând a apărut într-un film în care joacă rolul principal. Este vorba despre filmul „Scara”, regi­zat de Vlad Păunescu, în care îl interpretează pe Dragoș Pâslaru, faimosul actor erou al Revoluției și al Pieței Universității, victimă a mineriadelor și care după o viață tumultuoasă s-a retras la mânăs­tire, devenind monahul Valerian. După câțiva ani petrecuți la schitul Pătrunsa, din vârful Munților Că­pățânii, el a întemeiat în satul Țânculești, din județul Vâlcea, singura mânăstire din lume, de­dicată Sfântului Mucenic Filimon, care în viața pă­mântească a fost actor și care după canonizare a devenit protectorul „făcătorilor de spectacole”. Despre acest rol, cu adevărat spectaculos, am vor­bit cu tânărul actor Eduard Trifa.

„Informațiile despre Dragoș Pâslaru au fost din presa vremii”

– Eduard, ce știai despre Dragoș Pâslaru, înainte să îl joci?

– Nu știam mare lucru. Aveam doar informații superficiale. Știam că există un mare actor român care a ajuns să se călugărească, și-atât. Fără alte amă­nunte. Dar am dat castingul, am luat rolul și apoi a urmat o perioadă serioasă de documentare. In­formațiile pe care le-am luat despre Dragoș Pâs­laru au fost din interviuri, din presa vremii. Am vă­zut o emisiune întreagă dedicată lui, la „Ro­mâ­nia, te iubesc!”, am vizionat filmele lui, am vorbit cu mulți artiști care i-au fost apropiați pe când juca.

– Ți-a spus regizorul de ce și-a dorit să facă un film despre viața lui Dragoș Pâslaru?

– Știu că a vrut, pe de o parte, să îi aducă un oma­giu actorului Dragoș Pâslaru, ajuns părintele Va­lerian și, pe de altă parte, a dorit să povestească despre acele vremuri, despre cum era lumea teatrală și cinematografică de atunci, dar și despre eve­ni­mentele istorice foarte tulburi de la începutul anilor ‘90.

– Ești foarte tânăr. Ce știai înainte de acest film, despre acea    perioadă a Revoluției, cu Piața Universității și cu mineriadele?

– Știam despre toate aceste evenimente, în general. Sunt lucruri pe care ți le povestesc părinții, lucruri despre care înveți la școală, despre care auzi vorbindu-se la televizor. Nu ai cum să nu te lovești de aceste subiecte. Cred că toată lumea le cunoaște. Co­mu­nis­mul, Revoluția, mi­neriadele, sunt su­biecte relativ recente în istorie și despre care toată lumea știe sau are o părere.

„Doar el poate spune de ce a ales calea călugăriei”

– Spuneai că nu știai mare lucru des­pre personajul pe care aveai să îl joci. Dar acum, după ce l-ai interpretat, ce părere ai despre omul și despre artistul Dragoș Pâslaru?

– Pentru mine, el reprezintă imaginea iconică a unui artist aflat într-o continuă zbatere, pentru a ajun­ge într-un „undeva” superior, pentru a găsi răs­punsuri la întrebări care îl chinuiau. Fiecare per­sonaj jucat de el avea în el această zbatere. Ca om numai el poate spune de ce a ales calea călugăriei. Este o taină care îi aparține doar lui. Noi putem doar să ne dăm cu părerea, de pe margine, și cea mai la îndemână explicație ar fi tragedia prin care a trecut, fiind bătut de mineri până în pragul morții. Dragoș Pâslaru a fost în moarte clinică. S-a trezit la morgă după acea bătaie sinistră. Dar cred că am greși să-l limităm la atât. El avea și ca artist căutări și întrebări, care nu îi dădeau pace. Cred că și fără întâlnirea nefastă cu minerii, el tot s-ar fi călugărit. Dar, cum spuneam, e o taină. Numai el poate și are voie să vorbească despre asta.

Ca artist, se vede că era foarte concentrat, foarte serios, foarte pasionat, foarte dedicat, chinuit chiar. Acestea sunt cuvinte pe care aș putea să le atribui tuturor colegilor mei, ca­re sunt actori cu adevărat buni. Pe mi­ne, trebuie să recunosc, exemplul lui m-a impulsionat, m-a făcut să înțeleg ce în­seamnă să fii un actor autentic, un actor capabil să dea totul pentru arta lui, fără jumătăți de măsură. Când ajungi să realizezi dimensiunile unui astfel de artist, devii mai smerit și mai conștient de ce presupune această chemare. El a fost un actor aproape de perfecțiune, așa cum, sunt convins, este și ca preot. Un om și un artist care și-a înțeles și și-a asumat misiunea până la capăt. Nu ai cum să nu te rușinezi un pic în fața unui astfel de om.

– Părintele Valerian a văzut filmul vostru?

– Din câte știu eu, da. Dar nu știu ce părere are des­­­pre film. Știu de la re­gi­zor că încă de pe când era doar în faza de sce­na­riu, Vlad Păunescu a mers la pă­rinte să îi povestească des­pre proiect. Nu s-a făcut fil­mul fără știrea lui, asta este sigur.

– Ai simțit vreo pre­siune a faptului că inter­pretezi un astfel de om, cu un destin de excepție?

– Am fost conștient că interpretez o persoană nu doar importantă, ci și vie, care poate să aibă pro­priile păreri despre modul în care joc, dar o presiu­ne în sensul adevărat al cuvântului nu am simțit. Am hotărât încă de la în­ceput ca să îl tratez ca pe ori­care alt rol. Foarte serios, foar­te dedicat, dar ca pe ori­care alt rol. Fie că joc un per­sonaj real, fie unul de fic­țiune, pentru mine ca ac­tor nu ar trebui să fie nicio diferență. Modul în care îmi construiesc rolul nu este diferit. Infor­ma­țiile, fie ele reale sau fictive, trebuie să mi le asum și să îmi cons­truiesc personajul.

– Tu ești un om cre­din­cios?

– Cred că dacă ar fi să mă plasez undeva, aș zice că sunt „spre credincios”.

„La Facultatea din Cluj, am intrat cu adevărat în pâine”

– Cum ai devenit actor?

– Am terminat liceul în Arad, la secția de actorie, iar apoi am mers la Cluj, la Facultatea de actorie a Universității Babeș-Bolyai, unde i-am avut profesori pe Ionuț Caras și pe Mara Opriș. Acolo am intrat cu adevărat în pâine, acolo am învățat ce înseamnă să fii actor, acolo am lucrat intens și foarte serios. Cred că norocul meu în viață a fost că am prins niște profesori minunați.

– Iar la doar 27 de ani, ești actor la unul dintre cele mai importante teatre din țară, la Odeon, și ai ro­luri mari în portofoliu deja. Ham­let, de pildă.

– Da, dar nu eu am „chemat” rolu­rile. Au venit singure spre mine, ca o consecință a unei munci con­tinue. Eu nu mi-am luat pauză, nu m-am menajat, am tras în permanență de mine, chiar dacă nu a fost deloc ușor, pentru că sunt conștient că munca asiduă este necesară mai ales în primii ani de actorie. Cred sincer în învățarea prin muncă, prin cât mai multă practică. Nu am refuzat pro­iecte, am repetat, am jucat, și s-a dovedit a fi un lucru bun. Faptul că am fost văzut de regi­zori nu s-a datorat faptului că m-am băgat în față sau că mi-am făcut reclamă, ci nu­­mai muncii mele și fap­­tului că am încercat me­reu să îmi fac treaba cât am putut eu de bine, in­diferent de rol. Și cred că atitudinea mea a dat roade.

„Să fii actor de film e cu totul altceva”

– În ce te pot vedea spec­tatorii bucureșteni?

– La Teatrul Odeon, în „Cabaret”, în „Pentru binele tău”, „Henric al IV-lea” și, desigur, în „Hamlet”. Și am început de curând repetițiile la viitorul proiect al lui Dragoș Galgoțiu.

– În cinema mai lucrezi ceva?

– Am acceptat să joc în câteva scurtmetraje, pentru că mai am foarte multe lucruri de învățat la lucrul cu camera. Să fii actor de film e cu totul altceva, iar eu mai am de lucru cu mine în sensul ăsta. Încerc să mă păstrez activ, dar proiecte mari în cinema nu am încă.

– Ești ardelean get-beget. Ai avut vreun șoc cultural când te-ai mutat în București?

– Nu. Tipologiile de oameni sunt fără număr și răspândite peste tot. Nu poți să spui că o anumită zonă are doar un tip de oameni. Oriunde te-ai duce, te lovești de tot soiul de personalități. Diferența dintre Aradul meu și București este că bați un pic mai mult drum pe jos și te raportezi altfel la dis­tanțe. În Arad, dacă mergi trei kilometri, e ca și cum te-ai duce până la capătul orașului. „Aoleu! Tre­buie să mă duc așa depar­te?”, în Bucu­rești, trei kilometri e o ni­mica toată. Dacă de acasă până la ma­gazin am de străbătut trei kilometri, îmi zic: „Merg, că e aproape”.