Selecția „Formula AS”

* D. Karnabatt, „Boema de altădată”, Edi­tura Vremea (tel. 021/335.81.31), 180 p.

Din puzderia de edituri mici, de familie, în­ființate în 1990, când tipărirea de cărți fără cen­zură era o afacere profitabilă, fiindcă românii încă ci­teau, majoritatea au dispărut. Editura Vremea a Sil­viei Colfescu – prima care a publicat docu­mente ine­dite legate de istoria noastră recentă – e activă și azi, iar titlurile publicate pe parcursul celor trei de­cenii sunt nelipsite din bibliografiile docto­ran­zilor și cercetătorilor. Colecțiile „Fapte, idei, docu­mente”, „Aristocărți” (cu memo­ria­listică a des­cen­denților din mari familii boierești) sau „Planeta București” ce reînvie viața Capitalei sub vremi sunt doar trei dintre punctele de atracție ale progra­mului editorial conceput de Sil­via Col­fescu. Realizat nu pentru profit, ci din pură pasiune, cu sacrificii – ti­parul pentru volumele însoțite de ilus­trații bine reproduse e costisitor – acest pro­­gram a umplut în ultimele trei de­cenii o bibliotecă de referință. Cartea pe care vi-o recomand reproduce pen­tru prima oară integral, după 77 de ani, volumul de memorialistică și evocări al unui cu­noscut, la vremea lui, pu­bli­cist român, Dimitrie Karnabatt (1877-1949). Năs­cut dintr-un tată cu origini bulgare și o mamă ro­mân­că, în Giur­giu (oraș pe care-l evocă așa cum era în ul­timul sfert al secolului XIX, cu viața lui tre­pidantă de port la Dunăre), D. Karnabatt a făcut gimnaziul și a început studii juridice la București, unde s-a afir­mat de foarte tânăr ca poet simbolist, dar mai ales ca gazetar. A risipit în numeroase pu­blicații ar­ticole politice, reportaje, anchete, cronici literare, drama­tice, de artă, portrete ale unor scrii­tori și artiști contemporani, toate scrise cu vervă, într-un stil propriu, din care nu lipseau avânturi lirice, dar nici șfichiuiri acid-pamfletare. Suveni­rurile chefliului ce frecventase asiduu cafenele și bodegi bucu­reștene unde cu­nos­cuse și legase amiciții cu o mul­țime de artiști sunt scrise la se­nec­tute, cu nostal­gie. De mare interes sunt paginile lui despre Ca­ra­giale și Delavrancea, pe care i-a cunoscut când era un adolescent aspirant în litera­tură și avea un res­pect evlavios pentru scrii­torii consacrați. Caragiale era, spre sfârșitul secolului XIX, „aureolat de o repu­tație literară unanim re­cu­noscută la care sub­scriau atât intelectualitatea țării, cât și celelalte stra­turi sociale, până la cititorul și spectatorul de ma­hala”. Dar asta nu-l scutea de sără­cie. Atunci, ca și acum, nu se putea trăi doar din litera­tură. „Ca om – zice Karnabatt – l-am cunoscut mai bine ca patron de beră­rie”. După ce berăria „Bene-Bibenti”, deschisă în 1893 pe strada Șelari din București, și conce­sionarea restau­ran­tului gării din Buzău s-au dovedit fali­mentare, Caragiale a acceptat să-și în­chirieze numele ca fir­mă a unui local de pe strada Câm­pi­nea­nu, vizavi de Teatrul Național. O be­rărie frecventată de actori, scriitori, ziariști, dar și de func­ționari, ofițeri și tot felul de „mi­tici”, printre care putea fi văzut adesea și „nenea Iancu”. Atât evocarea lui Caragiale cât și a lui De­lavrancea sunt pline de anecdote, de personaje secundare, amici puși pe glume care-și petreceau nopțile bând și trăncănind la Fialkovski, Kübler, Capșa – locuri preferate de boema bucureșteană. Din generația lui Karnabatt și chiar mai tineri sunt evocați cu tandrețe și compasiune, în articole se­parate, poeți, caricaturiști, gazetari, actori morți foarte tineri de ftizie, o boală a sărăciei. Unii, intrați în istoria noas­tră culturală, precum Ștefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu sau caricaturistul Jiquide, alții, rămași doar figuri pitorești pe scena boemei unde își avuseseră rolul lor. Viața nocturnă a Bucureș­tiului din urmă cu mai bine de un veac pulsează încă în paginile acestei cărți delicios vetuste.