Război nedrept

Anul trecut, în pri­măvară, două țărci și-au cons­truit un cuib din vreascuri într-un cireș înalt din grădină. Își plasaseră casa aproa­pe de vârful copa­cului, acolo unde se ramifică mai multe crengi, ca să aibă stabilitate. Spiritul lor ingi­ne­resc s-a dovedit a fi fără greș, fiindcă în ciuda vân­turilor verii, ale toamnei, ale iernii și a zăpezii abun­dente, „căsuța” se află la locul ei și anul acesta. Nu­mai că în juru-i nu se simte nicio mișcare, nicio ur­mă de pasăre și, pri­vind-o, inima mi se strânge ca atunci când văd o casă pustie.

Aproape fără să vreau, de câte ori privirea îmi alu­necă într-acolo, retrăiesc scena terifiantă ce s-a de­rulat sub ochii mei în urmă cu un an.

Cele două țărci elegante, îmbrăcate în alb și ne­gru, mă salutau vesele în fiecare dimineață, pe limba lor, chiar de pe grilajul de fier al scărilor. Auzindu-le, ieșeam cu două bucățele de pâine pe care le aruncam după ele, zicând: „Hiri bun, săr­cuță/ de-i de bine,/ dă la mine/ de-i de rău/ dă la birău!”, pentru că țarca este considerată aducătoare de vești bune, da­că-i dai ceva să mănânce. Zburau de obicei amân­două. Nu mi se părea că lipsesc prea mult de acasă și nici că se îndepărtează periculos, erau însă foarte imprudente, de vreme ce în cuib aveau deja ouă. O cioară a apucat să le va­dă și asta a fost destul pentru a se declanșa o adevărată dramă.

Într-o zi, una din țărci stătea în cuib, iar cea­laltă plecase după mâncare. Poate că începuse clocitul. Cioa­ra și-a pornit atacul asupra țărcii. Cu toate stră­daniile ei de apărare, cu toate țipetele disperate, cum s-a înălțat puțin, cioara i-a furat un ou. A planat cu el spre pământ, l-a mâncat și din nou s-a repezit spre cuib. De data aceasta, sosise în grabă și țarca pe­re­che. Cele două păsări se luptau cu cioara din răs­pu­teri, strigând, încadrând-o una deasupra și una de­de­subt, alungând-o de-a lungul cireșului, însă pră­dătoarea suporta loviturile și o ținea spre cuib ca un tanc, reușind să fure încă un ou pe care l-a îngurgitat jos în iarbă. Și iarăși a pornit la atac.

Voiam să vin în ajutorul țărcilor, ame­nin­țând cioa­ra. Am alergat după o prăjină lun­­gă, însă pa­să­rea de pradă, agresivă, nu se sin­chisea câtuși de pu­țin și-și con­tinua treaba, asaltând ca un bolid pașnica familie. Până să mă apropii cu pră­ji­na – inutilă de altfel, fiind prea scurtă –, tâl­hă­rița mân­ca al treilea ou. După aceea, în­tor­cân­du-mi coada, a lu­at-o la să­nă­toasa, mul­­țu­mi­tă și con­­vinsă că i se cu­ve­nea totul.

Țărcile rămase în cuib se văitau ca niște ființe ome­nești în urma unui dezastru provocat de război. Le-am auzit țipetele de jale până la căderea în­tu­ne­ricului.

Or fi fost în cuib doar trei ouă, o mai fi nă­vă­lit ne­norocita de cioară asupra cuibului și al­tă dată? N-am cum să știu. Știu numai că a do­ua zi era o liniște nefirească acolo. Am văzut cui­­bul gol ca o casă pustie și mi-a venit să plâng.

SIDONIA – Botoșani