Viață dublă

Pagina cititorilor – Se pot salva căsniciile?

La început, în această poveste am fost doar doi oameni, eu și Aurel. Eram fericiți împreună şi nimic nu mai conta şi nu mai intra în ecuaţia care era viaţa noastră. Mi se părea că toată lumea este la picioarele mele, mă simțeam puternică și apărată de această dragoste care ne unea. N-aveam ochi pentru nimic din ceea ce mă înconjura, nu mă interesa decât viața noastră. Eram sub­jugaţi amân­doi de mi­racolul ce pusese stăpânire pe noi şi trăiam vo­luptatea le­găturii noas­tre, amplifi­când-o cu fiecare vor­bă, cu fiecare privire. Erau atât de in­tense clipele petrecute împreună, încât nu o dată am avut senzaţia unei explo­zii iminente, a unei catastrofe ce ar putea porni doar din simplul fapt că nu l-aş mai fi putut lua de mână pe stradă, când ne plim­bam, sau că, din cine ştie ce motiv, nu mi-ar mai fi răspuns la telefon.

După o vreme, ne-am „copt”. Dra­gostea noastră a intrat într-o fază mai calmă, mai aşezată. A urcat pe o altă treaptă. O lentoare diafană pusese stă­pânire pe noi. Eram ca o zi de vară, la amiază. Căldura dragostei ne ameţise, parcă. Era sufi­cient ca din când în când să ne uităm unul la altul sau să ne atingem doar, aproape întâmplător, ca să ştim că lumea merge înainte şi că nimic și ni­meni nu ne pot fura dragostea şi încrederea. Privirea aceea fugitivă, care trecea peste lucruri şi se oprea doar o clipă, o fracţiune de secundă asupra chipului drag, sau atingerea ca o fâlfâire de aripă    împrospătau de fiecare dată focul ce ne mistuia fără încetare. Şi asta a ţinut o vreme, suficient de lungă cât să înţelegem că trăiam o dragoste adevărată. Şi gândul că nimeni nu ne-ar putea rupe vreodată pe unul de altul ne-a făcut să scăpăm din vedere că nimic nu este veșnic. Nici chiar în dragoste.

Așa cum în ziua aceea de toamnă am știut, când l-am văzut prima oară că el este alesul, așa am simțit acum, după Anul Nou, când s-a întors dintr-o călătorie făcută în satul lui, că sigur ceva nu mai este în regulă. Apăruse o umbră. Un fel furi­șat și nesigur de-a mă privi. Mi-l amintesc ca și-acum: a descuiat ușa, a intrat un pas în casă, și-a lăsat geanta jos, pe podea, și-apoi s-a întors să închidă. Deși eram la doi pași de el, nu s-a ui­tat la mine, a fost preocupat cu o atenție exage­rată de desfacerea bagajelor. Mi-am zis că e o simplă părere și l-am chemat să mâncăm. A zis că e obosit și că vrea să se culce. N-am insistat, deși, de undeva, începea să mă cuprindă o umbră. Nu-i pot zice altfel. Ceva rece și întunecat. O îndoială care a cres­cut în timpul ce a urmat și care s-a transformat în teamă. Tot mai des, Aurel nu mai avea răspuns la întrebările pe care i le puneam și tăcerile lui mă înspăi­mântau. De la ele și până la gelozia cea mai cruntă n-a mai fost decât un pas. Un pas pe care l-am trecut uşor, pentru că dacă dra­gostea îi ţine pe doi oameni împreună, ge­lozia îi leagă cu fire mult mai rafinate şi mai greu de rupt.

Ceea ce eu nu știam, dar era bine cu­noscut de rudele lui și de o parte dintre prieteni, era că Aurel se întorsese la prima lui prietenă, pe care o cunoscuse înainte de mine și care plecase din țară o vreme. S-a întors acasă și l-a căutat. Se întâlneau la unii dintre prietenii lui, atunci când mie îmi spunea că este ocupat la serviciu. Până la urmă, au existat niște bine­voitori care mi-au des­chis și mie ochii, ofe­rindu-mi detalii care m-au îndurerat, m-au re­voltat și m-au rușinat. Îl iu­beam și încercam să-i aduc scu­ze, să-mi găsesc mai de­grabă mie o vină, cu gândul că dacă aș descoperi-o, am putea re­para situația. Dar n-am gă­sit-o.   

Prima reacție a fost să mă fac că nu știu nimic și să acționez pentru a-l rupe din relația cu fata aceea. Am început să duc o luptă ascunsă și înverșunată cu rivala mea, mă străduiam să fiu mai bună, mai gene­roasă, mai afectuoasă și mai cochetă, mai prezentă în viața bărbatului pe care-l iubeam. N-a fost ușor. Am trăit așa, într-o continuă stare de alar­mă, până când m-am hotărât să mă duc s-o cu­nosc pe fata aceea, să mă întâlnesc cu ea. Eram obosită de felul în care trăiam, vo­iam să limpe­zesc odată relația care devenise tot mai bolnavă.    Eram în­du­rerată și de trădare, dar și de lașitatea băr­batului meu, care con­tinua să nege că mă în­șeală, ori de câte ori aveam discuții pe a­ceas­tă temă cu el. Mă su­părau momentele umi­litoare pe care le trăiam, parcă îmi pierdusem cu totul bu­sola, acceptând situația care se degrada de la o zi la alta. Dar oricât mi-a fost de greu, nu am încercat nicio­dată să-l sur­prind, să-l pân­desc, să-l urmăresc. Mi se părea nedemn, deși simțeam că nu e drept să con­tinuăm o relație atât de falsă. Și el nu comenta în niciun fel, nu zicea nimic, orice îl întrebam. Tăcerea lui mă scotea din minți.

Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și-am căutat-o pe Ioana, rivala mea. Ne-am întâlnit la o cafenea. E o femeie plăcută și cumsecade. „Ce facem? Așa nu se mai poate!”, i-am spus direct. Pă­rea jenată de situație, n-a zis nimic o vre­me, apoi mi-a spus că nu poate renunța la el, că a fost primul ei bărbat și că re­gretă că m-a făcut să sufăr, dar hotărârea ei este definitivă. Nu pleacă, nu renunță la el. Ce jenă, ce umi­lință! Părea că îl jucăm la zaruri pe băr­batul care ne înșela pe amândouă, de fapt. Atunci mi-am căutat „întăriri”. Mi-am amintit de zâm­be­tele parșive ale unui văr care le adă­pos­tea întâlni­rile, de vorbele cu subînțeles arun­cate de alții ca­re știau situația. Mi-am amintit cum mă pre­­făceam fericită, cum zâmbeam când îmi venea să îi sfâșii cămașa, mi-am zis că eu nu mai pot trăi în această relație. Acasă, i-am spus lui Aurel că totul între noi s-a terminat, că am aflat ade­vărul. N-a protestat. A plecat, s-a mutat cu Ioa­na. După câteva luni, s-a-ntors să-și ceară ier­tare și să mă roage să-l primesc înapoi. Ioa­na, marea iubire a vieții lui, plecase din nou din țară.

Am avut un moment de slăbiciune și l-am primit. Acum regret. Am crezut că ne vom pu­tea reface oarecum legătura, dar trădarea e în­fiptă în inima mea ca un cui. M-am gândit că, poate, rătăcirea lui ne-a fost dată ca să ne putem cunoaște mai bine, să știm ce prețuim unul la altul cu adevărat. Din păcate, sunt bântuită de amintiri, de imagini care mă torturează, filme întregi despre îmbrățișările lor. Nu mai pot răspunde la îmbrățișări. Am devenit o străină. Min­tea îl iartă, dar trupul, nu. Nu-l pot ierta, dar nici nu-l pot alunga. Ce să fac?

NATALIA

P. S. Am citit eseul publicat în revistă des­pre căsniciile eșuate și felul în care se pot re­para. Un text corect, în care însă nu mă pot re­găsi. Rana mea e prea proaspătă. Cred că cel mai co­rect este să-mi accept suferința.