CORINA CHIRIAC: „Gloria este o haină splendidă, care cu timpul se transformă într-un palton”

– Amintiri la o ceașcă de ceai –

Bunicul cel mustăcios

– Februarie e o lună fără identitate: nici iar­nă, nici primăvară, nu te cheamă deloc spre ea. Mai degrabă, un moment potrivit pentru depănat amintiri: un fotoliu, un ceai aromat și gata. Co­rina, ție îți place să te întorci în trecut? Ai amin­tiri preferate? Care e zona de predilecție – copilă­ria, adolescența, maturitatea?

– Bun găsit și mulțumesc de neuitare! Sunt un admirator stabil al minunatei publicații „Formula AS”! Acum vreo 25 de ani, la un început de vară, ați avut amabilitatea să publicați o povestire de-a mea, pe nume „Teiul”! Mi-ați purtat noroc și vă mulțumesc! Așa este, luna Februarie este potrivită pentru întoarcerea în amintiri, iar eu, mai ales în ultimii doi ani, am făcut o excursie luuungă în trecut, una care mi-a plăcut așa de mult, încât nici azi parcă nu-mi vine să revin la timpul prezent! O să vă povestesc despre ea. Așa că mai stau puțin pe lângă dosare vechi și frumoase, care cuprind toate perioadele vieții mele…

– Prilej potrivit ca să ne spui o amintire din anii copilăriei, care să se fi petrecut ca acum, la tre­cerea dintre iarnă și primăvară.

– Uite, aleg din copilăria mică un tablou de Februarie: sfârșit de an 1950, zi cenușie, copacii ninși, încremeniți în ger, pe jos, zăpadă înghețată, alunecuș. O fetiță de vreo 10 ani își ducea ghioz­danul în spate, de mână cu un domn în vârstă, care poartă în cealaltă mână o cutie cafenie de vioară! Eu și bunicul meu din partea tatei, Gheorghe Chi­riac, caligraf, tipograf și pictor care mă ducea de mână, pe jos, la Școala de Muzică „Dinu Lipatti”, în zile când tramvaiele veneau greu, din pricina zăpezii! Și îmi căra și cutia cu vioară, dragul de el!

Vreau să ți-l descriu un pic: brăilean de origine, tata mare era un bărbat înalt, frumos, cu trăsături egale, ochi căprui, păr şaten, obrazul alb – o fire timidă, liniştită, înclinată la meditaţie şi visare, deci puţin vorbăreţ. Ceea ce îl scotea în evidenţă era o ditamai mustaţa, frumos tunsă şi întinsă, în ti­ne­reţe, de la un obraz la altul. Neoficial, s-a şoptit în familie că era din părinţi greci, refugiaţi în Ro­mânia cea cu bani de aur, cândva, în secolul 19, tocmai la Brăila, care în acele vremuri era unul din por­turile importante ale ţării. La fel de neoficial, se pare că familia lui şi-a schimbat numele ori­ginar, Chiriacos, în Chiriac, pentru a nu mai avea probleme cu actele. Sigur este că tânărul Gheor­ghe, după absolvirea unui liceu tehnic în Brăila, a devenit unul din caligrafii ta­lentaţi ai orașului. Câştiga un bănuţ din a scrie şi a caligrafia acte oficiale, într-o vre­me în care niciun act nu era recunos­cut dacă nu era scris de mână, însă cum nu se putea trăi numai din caligrafie, a studiat mai departe ti­po­­grafia şi a profesat ca funcţionar tipograf toc­mai la Berlin, în Germania. Asta se întâmpla în ju­rul anului 1900, pe vremea când limba germană în­că se scria cu litere gotice. După 1900, se gene­ra­lizează scrierea cu caractere latine şi în limba română, şi în limba germană, iar tata mare a apucat să adune în anii tinereții cărți și reviste nemțești, scrise în caractere gotice. Încă le am acasă!

Prin viață, cu lecțiile bine făcute

– Ai crescut într-o familie mic-burgheză (cum li se spunea înainte familiilor de intelectuali), cu valori sigure: educație, cultură, prețuire pentru tradiție, comportament moral. Ți-au folosit la ceva? Ți-au dat o direcție în viață?

– O, daaa! Mai întâi mi-au servit la școală. Între elevi, ne alegeam între noi, în funcție de com­portament și de părinții cu care ne lăudam. Nu conta că erau intelectuali sau muncitori, dar fie­care copil știa dacă are părinți cu care să se poată lăuda! Apoi, educația din familie mi-a servit la facultate, și mai târziu, în viață. Cu „lecțiile” fă­cute, când am intrat în me­serie, toată pregătirea asta m-a ajutat:    în teatrele un­de făceam figurație ca studentă, în studiourile de te­leviziune, când am debutat (în Februarie 1970) și, mai ales, în străi­nătate, în cariera mea in­ter­na­țională, începută în Februarie 1971 (ce co­inci­dență!), la Festivalul „Cer­bul de Aur”, orga­ni­zat de TVR, sub mâna de fier a regretatului Tudor Vor­nicu! Nu puteai să răzbați, dacă nu ai fi avut, cum se spune, cei 7 ani de acasă, educația pri­mită în familie. Sigur, drumul era al tău, tu îți formai „călcătura”, dar era obli­gatoriu să ai o bază solidă, un fundament. Acest lucru era necesar mai ales în străinătate, unde con­curența era enormă. Și nu mă refer la cea de pe scenă, ci mai ales la cea din culise, unde pe­tre­ceai cel mai mult timp!

„Trenul vieții a cam deraiat”

– Corina, îți propun să mutăm dialogul nos­tru în prezent, în ziua de azi, un timp în care va­lorile la care generația noastră s-a raportat sunt resimțite ca demodate și depășite, înlocuite de un stil de viață mondialist, promovat prin internet și rețelele sociale. Te simți dată deoparte în lumea de azi, sau ai reușit să te adaptezi? Simți că tre­nul vieții merge în altă direcție?

– Eu nu cred că trenul vieții actuale mai are o direcție sigură, că merge undeva anume. Mi-e teamă că e în derivă, dacă nu cumva a cam deraiat! Cât despre mine – nu mă simt dată la o parte, am avut grijă să mă trag eu, de bunăvoie, pe o linie de re­zervă așa, ca trenurile acelea de epocă, ținute cu­rate pentru vizitatori, sau care sunt puse în func­țiune la ocazii speciale! (Trenul regal!) Cât despre adaptare, fac ceea ce am învățat de-a lungul pro­fesiei mele, atât prin țările comuniste pe unde am cântat (primii 18 ani ai carierei mele), dar și în capitalismul întâlnit în America, unde am stat 5 ani, sau în cel nou, românesc, de după 1990. Zic: da, să trăiți, și fac tot ce știu eu! Sunt la curent cu știrile cele mai noi, cu tehnica nouă, am învățat tot ce mi-a trebuit ca să pot exista, dar eu, Corina cea din anii copilăriei, sunt aceeași! Uneori mai obo­si­tă, mai mârâită, alteori mai revoltată. Am prie­teni de toate vârstele, iar de la cei mult mai tineri în­văț ceea ce nu era pe vremea mea, cum ar fi „meta­vers”… Dar până când voi alege un avatar care să dea în locul meu un interviu, uite că am plă­cerea (delicioasă) să îl scriu eu, personal!!!

– De ce crezi că trecutul ni se pare mereu mai frumos ca prezentul?

– Nu știu! Poate pentru că ne e dor de oameni care nu mai sunt printre noi, pe care îi mai păstrăm doar în spirit, oameni dragi, care rămân gravați în au­rul sufletului nostru, ca diamantele într-o veri­ghetă eternă… Din când în când, punem verigheta în lumina soarelui, și hologramele tuturor celor dragi nouă se ridică peste orizont, ne zâmbesc, ne vorbesc și ne îmbrățișează!

„Opriți timpul!”

– În viață, există lucruri care aparțin deo­potrivă trecutului și prezentului, nu pot fi can­tonate doar la amintiri: succesul, de pildă, ca­riera ta muzicală, vocea ta minunată care a pus stăpânire pe sufletele românilor. Ești o mar­că a timpului. Cum arată gloria ta, în amintiri? Există în cariera ta un moment în care să-ți fi dorit să spui: „Opreș­te-te, clipă”?

– Mulțumesc de complimente, mă flatea­ză și mă bucură! În ce privește clipa de care vorbești, eu cred că am oprit-o, parțial, cu o melodie: „Opriți Timpul”, șlagărul care m-a lansat. Un titlu emblematic pentru viața mea și care mă preocupă în continuare. Uite, vara tre­cută, am început să adun din casă cam tot ce avea legătură cu istoria familiei mele (des­pre care am povestit pe larg, în cartea „Minuni Trăite”). Și pentru că noi, în fa­milie, am fost păstrători, se adunaseră, în mai bine de o sută de ani, acte, diplome, me­dalii, cărți de muncă, atestate de liber profe­sionist din anii ‘70-’80, trofee, afișe, pașa­poar­te vechi, aparate muzicale, o mașină de scris mecanică, tablouri de familie, foto­grafii, un șevalet al bunicului, bilete vechi de avion, acte și documente de-ale străbu­nicului, de-ale bunicilor, de-ale tatei, de-ale mamei și multe de-ale mele! Cu ajutorul unei excelente echipe de cercetători, în câ­teva luni, le-am donat pe toate „Muzeului Național de Istorie” din București. În sep­tembrie 2021, direcția muzeului a organizat „Ceremonia de Semnare” a donației, iar săptămâna asta, miercuri, 2 Februarie, se deschide oficial expoziția obiectelor donate prin mine, de întreaga mea familie! Expo­ziția se numește „Corina Chiriac, Istoriile unei mari artiste” și se desfășoară pe par­cur­sul a două luni, Februarie și Martie. Vă invit și pe această cale să o vizitați! Doam­nele vor avea ocazia să vadă 28 de rochii unice, de-ale mele, începând cu rochița de stambă, cu care am dat examen la Facultatea de Teatru, în vara lui 1967, dar și un cos­tumaș de be­be, tricotat de ma­ma și purtat în cărucior de mi­ne, în 1950!!

„Viața abia începe!”

– Cum e viața de după glo­rie? Mai există în ea bucurii?

– O, daaa! Gloria este o hai­nă splendidă, pe care o vezi într-o vitrină de lux. Dacă e să fie a ta și vrea Dum­nezeu, o dobândești! Pe măsură ce o porți, se îngreunează ca un pal­ton ud, cu care ai trecut prin apele tumultuoase ale vieții… Problema e să poți scoate această haină fără să o strici, să o pui într-un cuier și să te bucuri că o vezi, când treci pe lângă ea! Să te bucuri că trăiești ca s-o poți admira din depărtare, că ai avut-o, că ai purtat-o, și că poți spune și al­tora cum e să ai o ase­me­nea hai­nă, dacă te vor între­ba! Să consideri că ți-a fost împru­mu­tată și vine vremea să o dai înapoi. Al tău ră­mâne ce-ai învățat, dacă ai învățat ceva pe parcur­sul vieții. Între altele, eu am învățat că la fiecare decadă a vieții, prioritățile noastre se schimbă, și e cumva normal așa. Ar fi caraghios să ai, la 70 de ani, prioritățile de la 20!! Și ca să re­venim la amin­tiri, am să povestesc ceva im­portant. Când eram de vreo 10 ani, locuia în apar­ta­mentul de lângă noi un prieten de-al tatei, mu­zicologul Liviu Ru­su. Era deja foarte în vârstă, iar fiul său avea un câine-lup, pe care îl plimbam eu! De câte ori in­tram la dom­nul Liviu în birou, îl gă­seam aple­cat peste masa de scris, unde, sub o lam­pă puternică, erau aglomerate multe cărți și ca­iete. În­tr-o zi, l-am întrebat ce ci­tește. Ridicând ochii din hâr­tii, și-a lăsat oche­larii groși pe birou, s-a șters pe frunte și mi-a răs­puns: „În­văț limba greacă ve­che”. „De ce?”, am întrebat uluită. „Pen­tru că n-am avut timp la tine­rețe și vreau să citesc niș­te lucrări în ori­gi­nal!”.

Altă dată, când a­veam vreo 20 de ani, o prietenă de-a ma­mei, doamna Na­na Samarian, ingi­ne­ră, învăța… sanscri­ta, la Universitate, la se­ral, iar altă prie­te­nă a ma­­mei învăța să coa­se la mașină, așa, ca hobby! Via­ța, dru­mu­rile prin lu­me și vârsta m-au învățat și pe mine că dacă nu ai nicio pasiune inte­lec­tuală, alta decât me­seria, o să simți tim­pul ca pe o po­va­ră. Eu abia acum am vreme des­tulă ca să mă pun la punct cu Istoria An­tică, pe ca­re o iubesc din ado­lescență, de pe vre­mea când ci­team cum a des­co­perit Champo­llion hie­ro­gli­fele Egip­tului an­tic. Internetul oferă cunoștințe în orice do­­meniu, iar docu­men­­tarele istorice sunt superbe! Mă mai intere­sează extra­te­reștrii, măr­turii ale celor care au trecut prin moar­tea clini­că și povestesc des­pre Cer și Veșnicie, și caut in­for­mații despre Univers, des­pre tele­scopul spa­țial Hubble și stația inter­pla­netară Mir! În pa­ralel, strâng idei pentru o carte nouă! A-ți mobila conti­nuu mintea cu preocu­pări in­telectuale îți dă așa de mult de lucru, că nu ai timp des­tul să te infor­mezi! Via­ța abia începe!