Ciudățenii de ieri și de azi – Strania poveste a Baroanei Stroganova și alte întâmplări cu năluci

Elizaveta Alexandrovna Stroganova s-a năs­cut în 1779 în Sankt Petersburg, într-o fa­milie din înalta societate rusă, care acumu­lase o avere fabuloasă din afaceri cu sare și blănuri, și ai cărei membri, datorită serviciilor aduse Impe­riului, primiseră titlul de baroni din partea țarului Petru cel Mare. În palatul părintesc, Elizaveta s-a bucurat de o educație aleasă, și, în general, de o viață îndestulată: era răsfățată cu cele mai frumoase și la modă rochii, avea biju­terii cu nestemate strălucitoare, echi­paje înfiretate și calești aurite. Când a împlinit șaisprezece ani, s-a măritat cu contele Nikolai Nikitici Demidov, un tânăr provenit dintr-o altă familie extraordinar de bogată de industriași. Curând, Nikolai a primit un post de diplo­mat, astfel că împreună cu Eli­zaveta s-au mutat în Paris, unde ea a născut patru copii, dintre care doar doi, Pavel și Anatoli, au supraviețuit până la vârsta maturității. În capitala Franței, Baroana Stroganova a deve­nit o figură celebră, inserându-se fără dificultăți în cercurile elitiste: era o femeie foarte frumoasă, o apariție mereu extrem de șic, o gazdă gene­roasă și un inter­locutor rafi­nat. Lo­cuia, împreu­nă cu familia, într-un pa­lat grandios, în ca­re petrecerile se ți­neau lanț, printre in­vitați numă­rân­du-se multe per­soane care împăr­tășeau viziu­nile po­litice ale cu­plu­lui Stroganova-De­midov, mare sus­ținător al împăra­tului Napoleon I. După niște ani, însă, situația s-a schimbat: tensiunile dintre Franța și Rusia escala­daseră periculos, astfel că, în 1805, Nikolai Demidov a fost rechemat în patrie. Diplomatul și soția lui au ales, totuși, să se refugieze mai întâi în Italia, unde au rămas până în 1812. Perioada aceasta a avut, din păcate, efecte ca­tastrofice asupra mariajului celor doi, care, până la urmă, s-a destrămat. Contele Ni­kolai Demidov a ple­cat la Moscova, iar Elizaveta s-a întors în Parisul pe care întotdeauna îl simțise cel mai „aca­să”. S-a ins­talat într-un alt palat somptuos și și-a reluat viața de stea pe cerul înaltei societăți fran­ceze. Apogeul n-a durat prea mult. Pe data de 8 aprilie 1818, la vârsta de doar 39 de ani, Elizaveta a murit.

Stranietatea poveștii Baroanei Elizaveta Alexan­drovna Stroganova începe abia după deces! Conform dorinței sale, ea a fost depusă pentru somnul de veci într-un cavou din cimitirul Père Lachaise, care fusese con­ceput de arhitectul Alexandre-Théodore Brongni­art, sub forma unei grădini à l’anglaise, astfel că reprezenta – oricât de paradoxal ar suna – cea mai romantică necropolă din întreaga Franță. Baroana Stroganova își pregătise un cavou măreț: edificiul, care există și azi, este construit în întregime din mar­mură albă, are o înălțime impresionantă, de 10 metri, și este încoronat cu o structură alcătuită din coloane ce amintește de un templu grecesc. Ceremonia depu­nerii trupului s-a petrecut în cel mai mare secret, la ceas de seară, astfel că nimeni nu știa cu certitudine cine participase la tristul eveniment. Sigur este că, nu după mult timp, în societatea pariziană au început să circule niște zvonuri ciudate: se spunea că Eli­zaveta pusese să-i fie creat un sicriu în întregime din cristal transparent. Mai mult, că în testamentul ei exista o prevedere bizară: se oferea suma fabuloasă de un milion de franci oricărei persoane, bărbat sau femeie, care avea să petreacă un an și o zi închis în cavou alături de cadavrul Baroanei așezat în mijlo­cul încăperii, în sicriul de cristal! Aspirantul la recompensa de un milion de franci nu avea voie să părăsească mormântul decât preț de o oră, în fiecare zi, și asta doar pe parcursul nopții: în timpul verii, până la 5 dimineața, iar în timpul iernii, până la 8 dimineața. În ora permisă, nu avea voie decât să se plimbe prin cimitir și, în cazul în care s-ar fi întâlnit în miez de noapte cu cineva, îi era interzis să se angajeze în vreo discuție. De fapt, îi era interzisă ori­ce fel de comunicare umană, inclusiv cu servitorul care avea să-i aducă zil­nic mâncarea și apa și să recu­pereze „deșeurile” corpo­rale: pur și simplu, servitorul trebuia să fie ignorat! Sin­gura ocupație care îi era permisă candidatului la această „probă de foc” era lectura: putea să citească la lu­mina candelei care stătea per­manent aprinsă la căpătâiul Ba­roanei. Pentru ca tabloul să fie și mai sinistru, se zvonea că întreaga încă­pere fune­rară fusese prevăzută cu oglinzi, ast­fel încât, indiferent de poziția în care ar fi stat, candidatul să vadă pri­veliștea trupului așezat în si­criul de cris­tal. Zvonurile acestea s-au răspân­dit ca un foc într-o pădure, ast­fel că ime­diat, din rândul înal­­tei so­cietăți au început să apară do­ritori de senzații tari, în­să nici unul nu s-a arătat atât de pu­ternic încât să re­ziste în cavou mai mult de câteva zi­le. Nu după mult timp, informațiile acestea uimitoare au ajuns și la pre­să, care a început să in­ves­ti­gheze povestea. Iată un fragment din­­tr-un articol publicat într-un ziar pari­zian de largă circulație: „Prințesa își doarme somnul de veci în­tr-un sicriu din cristal. Astfel, întregul trup îi e perfect vizibil, pentru ca orice bărbat sau femeie care ar îndrăzni să se îndemne la lungul priveghi să nu-l scape din vedere nicio secundă, iar preț de un an și o zi, gândurile să-i fie constant preocupate de prin­țesa decedată. Pereții și ta­­vanul sunt căptușite cu oglinzi, astfel încât ve­ghe­to­rul, indiferent în ce direcție s-ar întoarce și s-ar uita, să fie confruntat cu ima­ginea prin­țesei moarte, în sicriul ei din cristal”. Din clipa în care ști­rea aceasta a fost pre­luată și reprodusă de presa interna­țio­nală, întreaga lume a fost pusă pe jar: sute de oa­meni de pe toate continen­tele au trimis scrisori la re­dac­țiile ziarelor, la biroul avo­­caților care o re­prezentau pe Ba­roana Stroga­nova sau la cimitirul parizian, susți­nând că doreau să-și asu­me această provocare ine­dită și să obțină fabuloasa re­com­pensă de un milion de franci. Iată o relatare apărută în „New Zealand Herald”: „Luni de-a rân­dul, după publi­carea aces­tui articol, directorul de la Père Lachaise a primit atât de multe scrisori din toate colțurile lumii, de la persoane bine văzute în societate care erau dornice să câștige milionul de franci, încât omul a ajuns să trudească toată ziua pentru a le răspunde tuturor. La acel moment se știa că exista­seră deja mai multe persoane care în­cercaseră să reziste teribilului priveghi. Acestea, se spune, auzi­seră sunete nepă­mân­tene și nefirești și fu­seseră în­grozite de nume­roase apariții fanto­matice. Deși cererile de a sta de pază lângă sicriul prințesei ruse au venit de peste tot din Europa, ba chiar și din America de Nord și din cea de Sud, se pare că Belgia a furnizat cel mai mare număr de indivizi dornici să stea vreme de un an întreg, în tăcere, lângă sicriul din cristal”. Din clipa în care doritorii au început să sosească „la locul faptei”, s-a declanșat nebunia, de­seori chiar la pro­priu: nu doar că niciunul dintre candidați nu a reușit să obțină milionul de franci, dar cu toții au părăsit cavoul te­rorizați, iar unii dintre ei chiar cu mințile rătăcite! Toți veghetorii au raportat că văzuseră fan­tome în­fri­coșătoare, că au auzit tot felul de sunete te­ri­fiante, că au simțit mâini reci, ca de gheață, deși in­vizibile, care-i împingeau cu bru­­­talitate, îi izbeau de pereți și-i zgâriau (iar tru­purile lor purtau, într-ade­văr, urme de zgârieturi și echi­moze, pe care nu le avuseseră la începutul „pro­bei”), cei mai mulți s-au îmbolnăvit, în mod miste­rios, la doar câteva zile sau chiar la doar câteva ore după ce au intrat în cavou… Cel mai robust dintre candidați a rezistat în cavou trei săptămâni, dar când a ieșit de-acolo se transformase, conform rapoartelor din presa vremii, „într-un idiot care vorbea în do­dii”. Iar o altă per­soană, înnebunită de frică, care în­cepuse să urle și să bată cu disperare în ușa ca­voului, cerând să fie lăsată să iasă, imediat după ce a fost eliberată, s-a prăbușit și a murit!

Încet-încet, vâlva stârnită de straniile povești le­gate de mormântul Baroanei s-a transformat în bă­nuiala că bogata rusoaică se transformase în vampir energetic, care se hrănea cu vitalitatea celor închiși în cavou. Această presupunere era întărită de faptul că edificiul funerar al Baroanei fusese deco­rat, la ce­­rerea expresă a acesteia, cu un număr mare de me­dalioane sculptate reprezentând lilieci și capete de lup, ilustrații care erau interpretate în cheie ocultă. De asemenea, conform relatărilor multora dintre    cu­rajoșii care pătrunseseră în cavou, cadavrul Eliza­ve­tei nu fusese deloc afectat de procesul de descom­punere: practic, Baroana arăta ca și când doar ar fi dormit! Și, nu în ultimul rând, data morții ei părea să indice, și ea, „o situație nenaturală, iscată din ci­ne știe ce practici neortodoxe”, după cum scria un jur­nalist parizian:    Elizaveta Stroganova a expiat pe 8 aprilie 1818, or, așa cum trilogia 6-6-6 este con­siderată a avea o natură satanică, trilogia 8-8-8 se spune că reprezintă cheia care deschide poarta către lumea vampirilor! Așa s-a ajuns să se vorbeas­că des­pre „Baroana-Vampir a Parisului”!

Epilog

Deși odată cu trecerea anilor, frenezia iscată de povestea bogatei Baroane s-a domolit, cavoul Elizavetei Stroganova și provocarea lan­sată de aceasta continuă să suscite un mare interes. Chiar și în prezent, direcția cimitirului Père Lachaise mai primește cereri de admitere în edificiul fu­nerar: mai există încă destui oameni care ar dori să încerce să petreacă un an și o zi în compania „Baroanei-Vampir”. Toate aceste so­licitări sunt însă respinse, chiar și cele venite din partea unor cercetători – arheologi, sociologi sau specialiști în paranormal –, care ar dori să elu­ci­deze mis­terul, apelând in­clusiv la aparaturi și tehnici de testare de ulti­mă generație. Re­fuzul este de ordin publicitar: cimi­tirul Père Lachaise, un parc splendid, în­tins pe o suprafață de 44 de hec­tare, care găzduiește o mulțime de morminte celebre (inclusiv pe cel al compo­zi­torului român George Enes­cu), este un ade­vărat magnet pentru turiști: Père Lachaise este cel mai vizitat cimi­tir din lume! Dar povestea straniei Ba­roane con­tinuă să fie întreținută și azi de re­latările a numeroși vizitatori, care au măr­turisit că, în imediata proximitate a ca­­voului, au văzut diverse apariții fan­toma­tice, chipul luminat ca din inte­rior al unei femei și numeroase glo­buri energetice sau că, fiind lângă edi­fi­ciul funerar al Baroanei Stroganova, li s-a făcut rău brusc, simțind-se sleiți de puteri.

„Vampirul din Highgate”

Un alt cimitir cu „rezidenți” stranii este ce­lebrul Highgate, din nordul Londrei, care a fost inaugurat în 1839. El se întinde pe o suprafață de 17 hectare și reprezintă nu doar o perfectă ilus­trare a parcului romantic englez, dar și o expoziție de arhitectură, în aer liber, în care stilurile se împletesc în deplină armonie.

Cimitirul Highgate este menționat inclusiv de Bram Stoker, în romanul lui, Dracula, inspirația venindu-i de la cazul bizar al unei femei pe nume Elizabeth Siddal, care a fost înhumată în această necropolă, în 1855. În 1862, familia a hotărât să-i deschidă sicriul, din dorința de a recupera niște po­ezii care fuseseră îngropate împreună cu ea. Spre uimirea tuturor, după șapte ani, trupul arăta exact la fel ca în viață: pielea era radiantă, iar părul, natural roșcat, părea proaspăt spălat și aranjat. Pre­sa a prins imediat de veste și, vreme de câteva luni, a tot pu­blicat articole senzaționaliste, ce mer­­­geau pe presupunerea că Eli­za­beth Siddal era un vampir ener­getic care, într-un fel sau altul, con­tinuase să se „hrănească îndes­tu­lător cu fluid vital”.

Un alt caz extrem de mediatizat este acela al așa-numitului „Vampir din Highgate”, care a debutat în 1969. Într-o zi, un bărbat care locuia în apropierea cimitirului, a decis, în­torcându-se spre casă, să scurteze drumul prin parcul funerar, pe care, de altfel, îl cunoștea foarte bine, în­trucât se plimba adesea pe aleile lui, fiind fascinat de arhitectura diver­selor cavouri. La un moment dat, în mod inexplicabil, bărbatul și-a dat seama că nu mai știa unde se afla. Apoi, din spate, a auzit un fel de mârâit lu­gubru. Când s-a în­tors, a văzut o creatură înspăi­mântă­toare, îm­bră­ca­tă într-un costum complet negru, dar croit după moda ani­lor 1800. Creatura avea ochii strălucitori și părea să emane de jur împrejurul ei un soi de lu­mină neagră, ca un halou de beznă. Și pentru ca tabloul să fie și mai terifiant, apariția le­vita la circa un metru deasupra pământului. Bărba­tul s-a speriat și a rupt-o la fugă, deși nu mai știa în ce direcție se deplasa, însă oricât de repede își miș­ca picioarele, distanța dintre el și creatură nu părea să se mă­reas­că, ci, din contră, se micșora! Omul a continuat să alerge, dar se simțea din ce în ce mai sleit de puteri. Când era pe punctul să se prăbușească, bărbatul a fost salvat de apariția paznicului cimitirului și a celor doi câini ai aces­tuia, care lătrau ca scoși din minți. Brusc, omul a auzit din nou un fel de mârâit și, când a întors ochii, a mai apucat să vadă crea­tura… vo­lati­li­zându-se! Povestea a fost pe larg ex­­pusă în presa vremii, paznicul cimi­ti­ru­lui a susținut rela­tarea pățitului, decla­rând că văzuse și el teri­fianta apa­riție. Datorită artico­lelor din ziare, nume­roa­se alte persoane au prins curaj și au măr­turisit că-l vă­zuseră, la rândul lor, pe „Vam­pirul din Highgate”. În anii 1970, în­tâlnirile aces­tea au devenit și mai de­se. Iată ce a declarat un bărbat, pe nume Ro­bert Rocher­ty pentru ziarul „Hamp­stead & Highgate Ex­press”: „Nu știu cine sau ce este aceas­tă crea­tură. Cir­culă însă mai multe legende, vechi de vreo sută de ani, despre un in­divid îm­brăcat în costum negru și cu joben pe cap, care apare pe Swains Lane, după care pur și simplu in­tră prin zidul cimitirului și dispare. Se mai spune și că, de fiecare dată când acest bărbat apare, clopotul din vechea capelă începe să bată, deși ușa e ferecată de zeci de ani”.

La mijlocul anilor 1970, poliția a intrat și ea în alertă și a trimis mai multe patrule, alcătuite din câte doi ofițeri, care să străbată aleile cimitirului, după lăsarea întunericului. Creatura nepământeană nu s-a sinchisit însă nici de ei, ba chiar li s-a arătat în mai multe rânduri, astfel că mai mulți polițiști au solicitat să fie transferați.

Deși mult mai rar, relatări despre întâlniri cu „Vam­pirul din Highgate” mai apar chiar și în prezent.