NINA IVANOVICH (profesoară de dansuri istorice): „Îmi place să spun că am două țări natale. Una e România din care vin, cealaltă e Rusia, în care m-am născut a doua oară”

– S-a născut la Câmpia Turzii, dar viața a purtat-o devreme prin alte părți: întâi în București, unde a copilărit, iar apoi tocmai la Sankt Petersburg, unde a studiat ba­letul și unde azi profesează ca regizor, coregraf și manager. Cea de-a opta ediție a Festivalului „Revolve Dance”, eveniment dedicat tinerilor care vor să facă din dans o profesie, a adus-o din nou la București. De data aceasta, în calitate de pedagog. De vorbă cu o îndrăgostită de valsuri, ale cărei rădăcini se întind până departe, în Im­periul Austriac –

Vila de pe Moșia Shuvalov

– Cum e vremea în Rusia, Nina? Aveți vești de-aca­să? Ninge la Sankt Petersburg?   

– Oh, da, e foarte frig și ninge din plin, e o ză­padă până la brâu. Când am vorbit azi cu soțul meu la telefon, s-a plâns că în fiecare zi tre­buie să dea la lopată, ca să poată ieși din curte. Noi nu stăm chiar în Sankt Pe­ters­burg, stăm    în afara ora­șului, într-o casă.

– Adică într-o „datcha”?

– Nu chiar. La ruși, „datcha” e o cons­­truc­ție de lemn, în care lo­cuiesc doar vara, în va­canță. În cazul nos­tru, e mai mult de-atât. E o ade­vărată vilă în­căl­zită, în care se poa­te sta și iarna. Trăim acolo zi de zi.

– Cum de nu stați chiar în Sankt Pe­tersburg?

– Zona în care stăm i-a aparținut cnea­zului Shuvalov, acum câteva sute de ani. Mai există încă fostul palat și niște capele, câteva parcuri și lacuri. În jurul palatului erau moșiile lui, cu diverse construcții auxiliare sau, pur și simplu, locuințele celor care au lucrat pentru el. La un moment dat, fiindcă se vindeau bucăți din aceste moșii, soțul meu s-a gândit să cum­pere și el, ca să construiască ceva pentru părinții lui. Dar când am văzut locul, m-am îndrăgostit, și i-am spus că nu mai vreau să locuiesc la Sankt Petersburg. Și am avut no­roc. Nici soțului meu nu-i prea place viața în metro­polă.

– Și acum faceți naveta?

– Da. Nu e deloc departe, sunt doar 12 kilometri până la intrarea în Sankt Petersburg, mai greu e să stră­bați orașul după ce ai intrat. Dar exis­tă o șo­sea de centură, pe care plec cu mașina. E un drum de 25 de minute, pe care îl fac cu plăcere, cuprinde și o porțiune suspen­dată, un pod la Gol­ful Finic. Une­ori, însă, dacă lucrez la Aca­demia de Balet până seara târ­ziu, nu mă mai întorc acasă, dorm în oraș, unde avem și un aparta­ment de urgență.

Străbunicul din Imperiu

– Cum e azi Sankt Petersburgul, Nina? Noi îl știm mai mult din romanele rusești.

– Ah, e atât de aglomerat, că asta îl face uneori neplăcut. Dar Sankt Petersburgul e un oraș superb, în care te strivește, pur și simplu, istoria. Îmi place să spun că eu am două țări natale. Una e România, în care m-am născut, cealaltă e Rusia, în care m-am născut a doua oară.

– Ce caută o româncă toc­mai la Sankt Pe­ters­burg?

– Când eram foarte mică, nu puteam sta locului o secundă, mă duceau ai mei la mamaia acasă, și ea tre­buia să mă lege cu o funie de un pom, ca să-și poată face treburile. Într-o zi, tata, tot ui­tându-se la mine, a zis: „pu­păza asta n-are stare, trebuie s-o dăm la dansuri.” Așa că mama m-a dus să fac balet la Palatul Pionierilor, cu doam­na Boscu. Acolo am pus ba­zele profesiei mele. De la această profesoară am prins, de altfel, gustul dansului și tot de la ea am învățat ce înseamnă să lucrezi cu co­piii. Eram cu toții o mare familie, era atât de multă bucurie în tot ce făceam, în lecțiile pe care ni le pre­da, în felul în care pregăteam împreună specta­colul, costumele, scenografia! Nu pot decât să-i rămân recunoscătoare toată viața că mi-a transmis iubirea asta de dans, de balet și de copii. Mi-a făcut cadou o meserie. Ei, și după ce am făcut balet cu ea, am intrat la Școala de Coregrafie din București, unde o profesoară i-a spus mamei: „Dvs. sunteți rusoai­că, de ce nu trimi­teți fata în Rusia, la o școală mai bună?”. Eu nu știam rusă deloc, nu vorbisem în familie, pentru că în anii ăia nu era prea bine văzut să vorbești rusa. În 1971, am dat un examen la Ministerul Culturii și Educației, l-am luat, m-au trimis la Moscova, dar eram cam înaltă pentru grupa pe care o pregătiseră ei, așa că mi-au propus să învăț la seral. Mama n-a fost de acord, că eram prea mică să fiu de capul meu. Așa că ne-am întors și am mai stat un an, am dat din nou examen în 72 și am plecat din nou. Rusă tot nu învățasem. Sin­gurele lucruri pe care le știam erau „Zdravstvuyte” (Bună ziua!) și „Cesnoe slova” (Pe cuvântul meu!).

– Aveați deci rădăcini în țara lui Dos­toievski, prin mamă: Ivanovich.

– Tata e român, mama e rusoaică, dar Iva­novici e de fapt numele bunicului și stră­bunicului meu. Iosif (Ioan) Ivanovici s-a năs­cut la Timișoara, când Timișoara era sub Imperiul Austriac, dar rădăcinile lui erau în Banatul sârbesc, după spusele tatei. A fost clarinetist, dirijor și compozitor de muzici militare și de muzică ușoară. A fost chiar nu­mit în 1900 Inspector General al Mu­zicii Militare din România. Azi, com­pozițiile lui pentru fanfare nu mai sunt cunoscute, dar valsul „Valurile Du­nării” interpretat sub bagheta lui s-a bucu­rat de mult succes, a devenit cele­bru în toată lumea, a apărut în foarte multe filme, într-unul de Liviu Ciulei, în altul unde Marlene Dietrich îl in­terpretează la pian, chiar și în celebrele seriale M.A.S.H. și Familia Bundy. În străinătate e cunoscut sub numele The Anniversary Song și are foarte multe aranjamente, Frank Sinatra, Bing Crosby sau Django Reinhardt au avut și ei versiunile lor.

– Frumoasă genealogie! Deci dra­gostea de muzică s-a moștenit!

– Da, da, s-a moștenit. Noi sun­tem trei. Am un frate, Vladimir, ca­re l-a moștenit pe tata, e arhitect și pictor la București. Și un frate care l-a moștenit pe străbunicul, Andrei Ivanovich, care e muzician și călătorește în toată lumea ca pianist emerit. E născut la Bucu­rești, dar a studiat pianul la Le­nin­grad și în Karlsruhe, are mai multe premii internaționale, inclusiv me­dalia de aur la Competiția Inter­națională de Pian din Cincinnati. E profesor la Conservatorul din Sankt Petersburg, dar din 2018, e și profesor invitat la Conservatorul din Shanghai.

Vals pentru Olga

– Iar dvs. ați luat calea baletului… În descri­erea cursului dvs. pe care îl țineți la București e o formulare care mă intrigă. Ce sunt „dansurile istorice și de caracter”?

– Dansurile istorice sunt acele dansuri care se dansau odinioară la curțile imperiale rusești, în ma­rile saloane. Sunt de fapt și dansurile care se dansau la baluri. Iar dansurile de caracter sunt cele care păstrează ceva din specificul național al popoa­relor: ta­rantella, polka, mazurka etc. Străbunicul meu, care dădea concerte prin toată lumea cu orchestra lui, a ajuns la un moment dat și în Rusia. Și primul lui bal acolo a fost, în Pavlovsk, la gară. Pavlovsk e un oraș la 30 de km de Sankt Petersburg, una din­tre marile moșii imperiale, unde există încă fos­tul palat al țarului. Pe atunci, balurile se dădeau la gară, în aer liber, într-un spațiu frumos, separat cu pergole ornate cu flori. La balul ăsta, a participat și țarul cu fetele lui. Iar străbunicul, când a văzut cât de fru­moasă e fata țarului, se pare că și-a pierdut capul, deși ea era cu 15-20 de ani mai mare ca el. I-a și scris, de altfel, un vals, care se numește chiar așa „Vals pentru Olga”. Azi, pre­dând dansurile istorice, am reînnodat o tradiție de familie în­cepută cândva de stră­buni­cul și întreruptă în timp. Și, n-o să vă vină să credeți, dar pe fiica mea o cheamă tot Olga. Poartă același nume, fără ca eu să fi inten­ționat asta. Când am găsit însemnările și par­ti­turile străbunicului, ea era deja născută.

– Nina Ivanovich, nu e demodat să mai înveți azi dansurile de pe vremuri? Ce-i mai atrage pe tineri la ele?

– În Sankt Petersburg și de altfel în toată Rusia, în ultimul deceniu, a reînflorit cultura balurilor. Rușii aveau oricum plăcerea nun­ților impunătoare, pe stil imperial, în care miresele au rochii fastuoase, iar invitații dansează vals. Dar de când predau aceste dansuri, fiindcă era nevoie să inventăm și niște pretexte să le dansăm, dincolo de examenul de final, am început să refac balurile, să reiau tradiția de altădată. Și au succes. Tinerii vin la ele. Cred că vin pentru că sunt ca o evadare într-o altă epocă, mai luminoasă, mai grandioasă, în timp ce viața de zi cu zi e destul de cenușie. Când par­ticipi la un bal, trebuie să-ți creezi o ținută, o rochie specială, te an­trenezi să dansezi cât mai bine, fetele se aran­jează, își recreează până și coafuri ca pe vremuri. Te întorci cu totul în altă epocă. La Sankt Petersburg se știe: cine vrea să participe la bal, are ocazia să o facă de câteva ori pe an, de Re­velion și încă de une­le sărbători. Noi înșine, la ab­solvirea școlii de dans, organizăm un mare bal la Eka­terinskii Dvoreț, din orașul Pușkin, adică la fos­tul palat de vară al țarilor, o clădire spectaculoasă.

– Povestiți ca în vis! Cum ați ajuns să fiți așa pasionată de muzica și dansurile vechi?

– Când am ajuns în Rusia, mi-am cunoscut stră­bunica din partea mamei, care era rusoaică dintr-o familie bogată, burgheză. Făcuse pensionul de fete. Mă lua uneori la ea acasă și-mi povestea întâmplări de la pension, îmi arăta rochiile ei din șifonier, cu care mersese în tinerețe la baluri, evantaiele, panto­fii, ce reușise să mai salveze, fiindcă după Revo­luție fusese persecutată. Mi-a arătat într-o zi și coada împletită pe care o păstrase după ce o tă­iase, fiindcă se schimbase moda. Străbunica mai avea și o broșă oferită de țar celor zece absol­vente ale pensionului. Erau gro­zave după-amiezele cu ea! Îmi pare rău că eram prea mică atunci și nu mi-a trecut prin cap să o întreb mai multe. Însă po­veștile ei m-au făcut să mă în­drăgostesc de lumea despre care vorbea. Aici, la București, am fost într-o zi în vizită la Doina Le­vința, fiindcă a creat un cos­tum pentru spectacolul de final al cursului meu. Când am văzut casa ei, care e un adevărat mu­zeu, și toate costumele de regi și regine pe care le-a creat de-a lungul timpului, mi-a venit să plâng. Dulapul stră­bu­nicii mele era plin și nu mi-a trecut prin cap nicio clipă să cer și să păs­trez ceva. S-au pierdut toate, n-am mai recuperat nimic.

Un accident care schimbă vieți

– Ați plecat în Rusia să dansați, dar acum îi învățați pe alții s-o facă. Nu vă mai place să fiți pe scenă?

– Mi-ar mai fi plăcut să fiu pe scenă, dar nu mai pot. La un moment dat, am avut un accident în urma căruia m-am resimțit. Era în timpul unui concurs, la ultima probă aveam de făcut un duet. Dansam cu cineva care era doar partener de dans, nu și concu­rent. Și nu știu nici azi ce s-a întâmplat, cred că i-a dat cineva ceva să bea. Când a ieșit pe scenă l-au or­bit reflectoarele, am dan­sat, și când m-a aruncat în sus, nu m-a văzut și nu m-a mai prins. A picat în ge­nunchi, i s-a făcut rău, a bâj­bâit în patru labe, că nu mai vedea nimic, și a ieșit din scenă. Eu am că­zut pe pardoseală, m-am ridicat, am continuat să dan­sez, la final am ieșit din sce­nă și am picat paralizată, cu trei rupturi la co­loa­nă. Când mi-am re­venit, eram întinsă pe un pian, cu niște chinezi în jurul meu, care-mi puseseră ace pe tot corpul. Am luat locul 2, totuși, medalia de argint. M-am recu­perat în perioada următoare. Dar mi-am zis că, dacă nu mai pot să dansez de top, ar fi mai bine să cons­truiesc o carieră de profesoară. Și e un rol care mi-a venit mănușă, copiii mă iubesc. De fiecare dată când revin la București, mă bucur să-i revăd. Sunt foarte talentați și sunt mândră de cum evoluea­ză.

– Așa s-a născut Școala Vaganova?

– În Sankt Petersburg, eu lucrez pentru „Aca­demia de Balet Vaganova”. Dar când călătoresc pentru workshop-uri sau masterclass-uri, călătoresc sub această titulatură: „Școala Vaganova”. Imediat după ce am încetat să dansez, am creat teatrul „Ne­va Dance”, al cărui director artistic am fost vreme de 12 ani, și am început să fac spectacole cu cei mici. Cu această companie de teatru am orga­nizat la un moment dat și un bal medieval. Am făcut zece masterclass-uri. A ieșit ceva nemaipo­menit, cu o scenografie și cu niște costume superbe, s-a dat și la televizor. Am început să fiu chemată în multe locuri să regizez baluri. Până la un moment dat, când i-am propus directorului de la Academie să facem noi balurile noastre, că e mai bine. Și așa au luat avânt.

– Copiii dvs. dansează și ei?

– Amândoi! Olga are 25 de ani și e cu mine în România acum, lucrăm împreună, iar Alexei, care are 36 de ani, e și el tot profesor de dans. Cu Alexei am dansat foarte mult, era partenerul meu, am și organizat foarte multe baluri. Acum se ocupă singur de partea de organizare.

– Iar soțul dvs? Nu-mi spuneți că e și el dan­sa­tor…

– Soțul meu a fost regizor muzical la compania de balet unde am dansat eu ultima dată. Atunci ne-am și cunoscut. Dar de reîntâlnit ne-am reîntâlnit peste niște ani, când își schimbase profesia și de­venise editor de cărți de artă. Acum e deja la pensie.

„Fetele lui Putin au fost elevele mele”

– M-aș întoarce un pic cu gândul în Rusia din care veniți, care e acum într-un moment politic des­tul de tensionat. A afectat regimul lui Putin și viața voastră artistică?

– În jurul meu, în domeniul meu, nu a avut ni­meni de suferit. Dar eu sunt un caz special. Îl știu pe Putin de pe vremea când nu era președinte, fi­indcă fetele lui erau elevele mele la dans. Una era har­nică și lua mereu 5 (maximul), alta fușărea trea­ba și îi dădeam 3. Venea să le ia după curs și mă în­treba: „De ce una ia 3 și cealaltă 5?”. Și eu îi ziceam sincer: „Păi, nu lucrează destul, ce să-i fac?”. Dar niciodată n-a contestat nota și niciodată nu mi-a re­proșat nimic. Acum însă, că a ajuns președinte, s-au adunat în jurul lui mulți oameni corupți.

– Deși în Rusia pare să vă simțiți destul de bine, totuși, vă întoarceți constant să lucrați în România.  Ce vă cheamă înapoi?

– Este un Dumnezeu deasu­pra, care m-a auzit, fi­indcă eu toată viața mea am vrut să mă întorc acasă. Când am plecat în Rusia, la școala de balet, am luat cetățenia mamei, ca să-mi fie mai ușor. După ce am terminat studiile, în 1980, am obținut un loc în trupa de balet din Rusia, dar am dat exa­men și în România și l-am luat și aici. Visul meu era să fac naveta între țări. Să lucrez o pe­rioadă aco­lo, o perioadă aici și tot așa. Dar fi­indcă mama a răs­pândit la un moment dat tot felul de avertis­mente, care au fost considerate dușmă­noa­se de către regimul comunist, am fost declarate amân­­două „per­sonae non gratae”. Și atunci am ple­cat din țară, ca mama să nu fie arestată. Tata a mai rămas doi ani, că el lucra ca inginer, dar până la urmă l-au dat și pe el afară din post. Așa am în­ceput cu toții o viață nouă în Rusia. Inima mi-a rămas însă mereu la România. Până într-o zi, când una din colegele mele profesoare de la Academie ur­ma să vină să facă un masterclass aici, dar nu prea voia. Mi-a spus: „Ce să caut eu în România? Nu    cunosc pe ni­meni. N-am niciun chef să mă duc”. Când am auzit de România, m-am oferit să-i iau locul bucuroasă. De atunci, vin constant.

– Vă simțiți acasă și în Bucu­reștiul de azi?

– Da, iubesc orașul ăsta, mai ales partea lui veche. Ador arhi­tec­tura. Îmi place să mă plimb pe jos pe Calea Victoriei, pe lângă Muzeul de Istorie, pe străduțele unde mai sunt case vechi. Uneori, când am timp, mă duc până în Dru­mul Taberei, unul din cartie­rele la care a lucrat tatăl meu, ca inginer arhitect. Dar cel mai mult la București îmi place mirosul. Imediat ce am ieșit din aeroport, am simțit că e alt aer. I-am zis fiicei mele: „Am ajuns, în sfâr­șit, acasă!”.