„FORMULA AS” 30 – „Bă, fraților, cântă Pițiș!”

– Reportajul a fost și este mândria Formulei AS! „Regele presei”! Cu prilejul aniversării celor 30 de ani de existență a revistei, vă propunem reluarea periodică a unor texte antologice, care s-au bucurat de mare audiență la data apariției lor. Formula AS a dat presei de azi mari repor­teri. Unul dintre ei este dragul și regretatul nostru BOGDAN LUPESCU, al cărui talent uriaș lasă dâră de aur în urma lui. Textul lui despre Pițiș a fost publicat în anul 2002, pe când oierul din Țara Lăpușului ridica în picioare, cu vocea lui înnodată în gloduri, sălile de concert ale Euro­pei. Bogdan l-a căutat acasă, în vârful muntelui, printre oi –

Stăpânul lumii

Început de martie, în inima Țării Lăpușului, la ho­tarul dinspre munte al satului Lăpușu Românesc. Trei zile și trei nopți a nins pe pământurile lui Nicolae Pițiș. El privește în jur și e mândru: toate – munți întregi, păduri și văi, până-n orizonturi – toate sunt ale lui. Ale lui! Stă neclintit, acolo pe vârf, îmbrăcat doar în că­meșoiul de pânză aspră, tras peste pieptul gol, cu pi­cioarele înfipte în glodul umed.

Auzindu-l cântând, ai senzația că lumea toată e proprietatea sa personală. Și că de acolo, din înălțimi, el cântă pentru întreg pământul, cu toate câte sunt pe el, până la marginea marginilor sale. Din trâmbiță cân­tă munților și mun­ții îi răspund. Apoi ia fluierele. Unul mic, încrustat cu aur, iar celălalt mai mare, cioplit în ra­mură sălbatică de alun, cu mulți ani în urmă. Din fluier cântă păsărilor – ciocârliilor, mierlelor bătrâne, cucilor pribegi –, iar păsările îi răspund și ele. Și-n cele din urmă, pornește să cânte cu glasul. E cântecul lăpușenesc „cu noduri” – hâiii, hâiii! –, cântat din grumaz, ase­meni unui gâlgâit de bocet, e cântecul prin care acest cioban își jelește năpăstuita sa viață. Uneori, în nopțile cu stele, trâmbița lui „bate” la zece kilo­metri depărtare și, atunci când vântul îi este priel­nic, glasul îi e auzit până jos, în sat, la patru kilo­metri. Atunci țăranii opresc lu­crul, privesc spre înăl­țimi, își ciulesc urechile și-și spun unii altora: „Ia ascultați, bă, fraților!… Cântă Pițiș”.

*

Până la cei 62 de ani ai săi, Nicolae Pițiș și-a trăit viața în cântec. Vorbește la fel cum cântă. Lăpușenește, nazal și subțire, alungind cuvintele, fără pauze de res­pi­rație. „Fără cântec, viața-i urâtă rău. De nu cântam, și muream. De ce cânt? Cânt, fiindc-am fost blestemat să tră­iesc. Așa m-o blestemat mama când m-o legănat. C-o mână mă legăna și cu una țâță-mi da, dar cu gura mă blestema: că de-oi muri, să mor în foc, da’ de-oi trăi, să n-am noroc, de-oi muri, să mor în pară, da’ de-oi trăi, să n-am tineală. Și de-oi trăi și n-oi muri, să horesc horile ei!”

Acest Nicolae Pițiș este, ală­turi de Grigore Leșe, rap­­sodul Țării Lăpușului și unul dintre cei mai renu­miți cântăreți ai Ro­mâniei. A uimit Europa cu vo­cea sa „înnodată”, ori pe unde a fost. A jucat un rol principal în filmul „Pintea”, a dat concerte cu săli arhipline, dar a ales să rămână țăran, oier pe pământul său. Aici se simte el însuși. Atât de împlinit, că nu-i ajung munții din jur pentru a-și striga ferici­rea. „Hodina pe care-o am aci n-o am nicări. Mereu am fost eu și cu mine.” „Eu și cu mine” e vorba pe care-i place s-o repete mereu, atunci când îl întrebi de unde a învățat ceva. De unde-a învă­țat să facă fântâni, case, scări, uși sau ferești. „Din mine…”

Gospodăria din cer

Nicolae Pițiș trăiește departe de sat, sihăstrit și liber, fără să atârne de cineva. Așa a trăit mereu, de când se știe. Gospodăria lui pare să plutească în cer: o adu­nătură de acareturi negre, ridi­cate deasupra pustie­tă­ților albe, imponderabile, peste tot în jur doar întin­deri de zăpezi și o dâră de drum ce șerpuiește, tot mai departe, înapoi către sat.

Și casele sale au în ele ceva sălbatic. Ridicate după reguli tainice, din bușteni grozovani, groși, plini de aș­chii, răsturnați unii peste ceilalți, prinși în cozi de rân­du­nică, totul e făcut nu­mai și numai din lemn, lemnul pădurii, din a cărei frunză a cân­tat o viață întreagă, lemn negru, uns cu păcură, nici cuie, nici tablă și nici măcar o așchie de piatră, ci doar butuci ce se țin laolaltă ca prin minune ori prin­tr-un descântec străvechi. Miro­sul aspru, tare al trunchilor tă­iați se mai simte parcă pretu­tindeni. Toate au fost făcute de el, cu palmele goale. Pe lângă asta, în toată viața lui, Nicolae Pițiș a făcut peste o sută de fântâni și a construit „un sat întreg de căsi” (aproape trei sute de „fumuri”).

Are patru copii. În odaia din fundul casei, femeia lui nu s-a mai ridicat de pe laviță de câțiva ani. O boală cumplită îi macină oasele zi după zi și bărbatului i se rupe inima când, în fiecare noapte, o aude plângând de durere. „Nici calmantele n-o mai aju­tă. N-o fost gingașă, doar cu ea mi-am făcut și averea și sărăcia. O doare rău. Ș-apă, cum să mai plec eu în turnee și s-o lăs sângură?”

Apoi Nicolae Pițiș îmi arată pe rând „poiețile” oilor – una lipită de casă (înăuntru văd mieii dormind), iar a doua ceva mai departe, sub hoboro­gul împovărat de fân, grajdurile vitelor și cei trei cai dârji – „cai ca mine n-o avut nimeni pe aicicea, a mei știu mere și prin foc!”, iar mai jos – cea de-a doua casă, pe care i-a dat-o de zes­tre fiică-sii. Intrăm. Și, în cele din urmă, mân­dria sa cea mai mare: sus, încercuit cu garduri de nuiele împletite, tăpșanul țăr­cuit al oilor. STÂNA! Acolo abia se simte stăpânul lu­mii. La un tre­mur al buzelor sale „fârrr!, fârrr!, ho, neahoo!, bâârrr!, ia, haida!” cele aproape o sută de pângăote (oi negre pe lângă ochi) se adu­nă în juru-i, zbie­rând asurzitor, tălăngile cu glas înalt sperie văile, iar Pițiș le ciu­fulește blana lungă, boie­rească, le fugărește, care-ncotro, ca un copil, prinde în brațe mieluții, pupându-le cu nesaț boturile. O bucurie nestăvilită i se citește pe chip și o poftă nebună de via­ță. Și râde, râde cu toată gura, de parcă sufletul nu i-ar mai încăpea în piept și-ar vrea, la fiece cuvânt, să răbufnească pe dinafa­ră. Astfel, cu râsetul pe buze, cu accentul său repe­zit, lăpușnean, Nicolae Pițiș începe să ne poves­tească pe îndelete necazul vieții sale.

„N-am vrut să fiu comonist, și gata!”

– Dumneavoastră știți ce-i aceea o „vedetă”?

– Da, am auzit de „tramvaiuri” de-aiestea.

– Ați cântat în atâtea țări, în Româ­nia deja sunteți celebru. Și atuncea, de ce n-ați vrut să vă faceți domn la oraș? De ce ați vrut să rămâneți mereu aici, la capătul lumii?

– Am zâs așa: decât coada domnilor, mai bine frun­tea proștilor. Mi-o spus mama bătrână: să nu-mi uit limba română, desagii de peste mână; că-i mai bine-n satu’ tău, cu mălaiu’ cât de rău, decât în țară străină, cu pită și cu slănină. Tata Ion mi-o zâs: fii bărbat, nu fi muiere, măi copchile, oriunde-ai mere! N-am fost eu dintr-aceia mari, pe pod, d-am fo’ bărbat! Așa și cu co­mo­niștii: nu mi-o fo’ dragi comoniștii ăștia și n-am vrut să fiu comonist. Și gata! Eram de vreo zăce ai, când pe părinți i-o băgat de chiaburi. I-o bătut como­niștii și pe tata, și pe mama; pe mama o bătut-o, c-abia o mai trăit. În Lăpușu Românesc au omorât mai mult de 80 de oameni, da’ oameni! De-aceia, clasa întâia, oameni gospodari, oameni rând! Eu hoream la Bu­cu­rești, și când am venit ‘napoi în sat, tata era schin­giu­it la sânge și tot cu balegă pe el, cum i-o bătut Me­li­ția. Îl batgiocăriseră rău de tot. N-apăi, după ce i-o bă­tut atâta, tata s-o înscris în colectiv. Am zâs: „Futu-vă!”. Am țâpat clopul gios, de pământ – trosc! – ș-am jurat că nu-mi trebe colectiv câte zile-oi avea.

În ‘62, comoniștii mi-o cerut pământu’ de zestre și moșu-meu o vrut să-mi taie capu’ cu târnăcopu’: „Mi-am vândut haina din spate, să vă iau pământ, ș-amu-l predați la tâlharii ăștia? Vreți să fiți domni? Voi sunteți muieri, nu bărbați!”. M-am sfă­dit cu tata, m-am sfădit cu socru’ – socru’ m-o și pârât la Partid că nu mă vrea de ginere – ș-am zis că eu nu mă-nscriu. Le-am dat boii, le-am dat caru’, le-am dat locu’. „Na-vă tăt!” Ș-am ple­cat în munte, pe Roia, la opt kilometri de acici, unde n-o fo’ co­lectivare. Am trăit acolo, pe locuri străine, am trăit ca arestat treizeci de ani, pân’ la Rivăluție. Haiduc eram. Aveam câte-o sută cincizeci de oi, da’ pământ nimic, nici cât îi sub unghie. Vă spun: eu dacă nu-s pe pământu’ meu, îs ca bolnav. Ș-apă’, după cinci ani, m-am dus la om și m-am rugat de el: „Bă! Vinde-mi-l mie, că ție ș-așa nu-ți mai trebe”. Am luat opt hectare și pe ele am făcut stână. Mi-am făcut case pe de-a furișu’, că n-o fo’ voie. Sălbăticie mare, colo sus, în munte… Umbla urșii – mulți, mai mulți de optzeci pe o sută de hectare – și nu puteai să-i puști, nu era voie. Suia pe bivol, suia pe oi, câinii băteau pe el și ursu’ se tot ridica așa, în pi­cioare, și se uita la noi. Și iarăși se lăsa jos. Așa am trăit noi, laolaltă cu urșii.

*

A trăit cu urșii și cu partizanii, pe care i-a ascuns în muntele lui și își amintește cum le aducea mân­care și arme, în coliba lor de sub pă­mânt, învelită cu piatră, pe care um­blau oile… Își amintește cum veneau peste culme, cu zăpada până la piept, pe cărările înguste, apoi o luau prin­tr-un pârâu cu apă caldă, peste pietre, și doi ani de zile nu i-a aflat armata, decât când au pus câinii pe ei. Deși erau doar doispre­zece, partizanii au purtat după ei șaizeci de soldați până-n vârful Minde­telui. Își amintește cum i-au prins pe toți și i-au omorât. I-au omorât și pe cei care s-au predat de bună voie. Nu poate uita felul în care l-au arestat pe Frunzâlă, unul din capii partiza­nilor. „Era un om cât copacu’ ăsta de mare. Urs! Nici zăce oameni nu-l puteau țâne locului. S-o dus la popă, pe Roia, să-l spovedească, era apăsat rău. Și-n vreme ce-și spunea păcatele, bietul om, popa o scos de sub pa­tra­fir ditai ciocanul și l-o trăs­nit în cap. Frunzâlă o căzut lac de sân­ge, sub hai­nele popii. Ș-apă, popa o chemat Meliția și l-o prins. Asta o fo’. Nici în cinci sute de ani nu se poate repă­ra răul ce l-o făcut harțăganii dracului de comoniști…”

„Vorovind” cu Ceaușescu

Până la urmă, eu m-am ‘nărvat. Și-n ‘77, când o fo’ cutremuru’ de pământ, m-am dus la Ceaușescu. Mă cunoștea bine, că eram artist și-am fost până-n Rusia cu el, sub Munții Ural. Am făcut o plânjere și i-am spus: „Tovarășe Ceaușescu, așa nu se mai poate! Vreau să-mi fac casă pe pământu’ meu”. El o scos o coală de hârtie cât masa asta de mare. O dat și-o-ndoit-o și-o scris acolo deasupra că la Pițiș Nicolae să i se aprobe orișiun­de casă în vatra satului Lăpușu Românesc. I-o dat la o doamnă să bată la mașină și ce-o dictat el, tăte le-o îngrămădit acolo, pe coală. Da’ eu n-am cerut în vatra satului, am cerut acici, pe pământu’ moșilor mei. Așa c-am rupt docomentu’ și l-am aruncat! Ăștia din sat ziceau că-s nebun, să rup docomentu’ iscălit de Ceau­șescu, că puteam să fac cinci ani de pușcărie. Da’ am fost tare-n brânză, tare rău!

Altă istorie cu Ceaușescu: eu m-am dus c-un an mai iute la școală – la cinci ani jumate – fiindc-am avut un frate de șapte ani și m-am țânut de el. Apăi eu am învățat cel mai bine din clasă, da’ n-o vrut să mă treacă-ntr-a doua, că n-aveam vârsta. Și să repet clasa. Am spus doamnei: „Duceți-vă dracu’, cu școala voastră cu tot!”. De atunci, n-am mai um­blat veac la școală. Veci! M-am întors la oi și nici tata nu mi-o mai putut po­runci să mă duc. Ș-apă’, eram într-un turneu cu Ceaușescu prin Rusia și, după ce-am horit eu, vine la mine și mă-ntreabă câtă clasă am. Zic: „Una pe brânză, că, de dam și urdă, poate erau două”. De, voroveam și eu prostii d-ale mele. Ceaușescu râde și zâce: „Hai, îți dau opt clase primare”. Eu, ce să fac? M-am dat după el, că dac-o fi rece pepenele (arată spre cap – a.n.), păi tot rece-ți rămâne ori c-o clasă primară, ori cu opt. Da’ după aia o vrut să mă facă artist. Să mă ducă la Bucu­rești cu hurta, la folcloarele lor. Și eu n-am vrut. Că-i păcat de mine, că de ce stau acolo în munte ca un sălba­tic… Prostii de astea. Eu n-am vrut artist și Cântări d-ale României! Și cât am avut de tras pentru asta, Doamne feri!… M-au arestat, de două ori pe săptămână coboram din munte, la Meliție, și acolo dă-i interogatorii peste intero­gatorii. Că oile mele o fost în ierburile colectivei, c-o scăpat baba bivolii în gospodăria statului… Numa’ contre am avut, da’ eu peste toți am trecut cu gura.

Abia amu-s eu! Tare mi-o fo’ urât treizăci de ani, când coboram în sat și vedeam colectiva pe pământu’ meu. Ș-apă’, la Rivăluție, m-am suit pe el. Stroc!! M-am suit pe el și nu m-am mai dat gios până azi. Am cumpărat tăt! Tăt l-am cumpărat! Nu­ma’ acu’ doi ani am dat o sută optzeci de milioane. Amu, ăștia din sat se tem de mine. Mai clevetesc – bă, Pițiș ăsta ține atât amar de miel și atâta pământ, la ce-i trebe atâta? De drag! Că dacă n-ai boală pe ciobănie și pe pământ, degeaba. Agricultura asta-i treabă grea, nu-i ca floarea la ureche. Agricultura-i așa cum mănânci dintr-un blid și nu-l speli la timp, imediat după ce termi de mâncat. Îl speli pe mâine, când s-o-ntărit mâncarea pe el, și-ți trebe apă caldă, și-ți bagi tătă mâna. Da’ dacă-l spălai astăzi, îl clăteai c-un jet. Așa-i și agricultura: nu mergi la timp, degeaba. Degeaba! Cum o zâs un moroșan de-aicea, când s-o dus la Bănat să cânte în turneu. Ș-apă, în hotel o picat c-un oltean, tot cântăreț. În cameră era frig și olteanu’ stătea sub pla­pumă în chiloți și-n capu’ gol. Și, cum stătea el acolo, o scăpat – să iertați – o bă­șână. Moro­șanu-o zâs: „degeaba”. Când o dat iarăși, mo­ro­șanu’ zâce: „tot degea­ba”. „Ce tot zici degeaba-degea­ba?”, o-ntrebat olteanu’ mânios. „Apăi, prietene, până nu mergi la viceu, nu-ți trece.” Ăsta o tras șuba pe el, o mărs afară – chit că era frig – și-așa o scăpat de necaz. Așa suntem și noi azi cu țara asta: degeaba! Doar cu vânturi nu putem face România asta să meargă bine. Românu-i om bun și temător de Dumnezeu, da-i și ciufos. Ciufulește și râde, lasă totul pe mâine. Două lu­cruri îi trebe: legiuri aspre și religie. Atât. Și-un Țepeș al doilea.

„Îs glăsos rău, așa-i?”

De la omul acesta într-adevăr te poți molipsi de via­ță. Auzite prin gura lui, nici un cuvânt nu e prea deo­cheat, nici un răcnet prea nefiresc, episoadele vieții sale se împletesc de minune cu învățăturile din Biblie (pe care o știe pe dinafară) și, la trei fraze rostite, ultima se pierde în versuri, în glume sau în cânt. Este în făptura acestui bărbat o amestecătură stranie de păgânism și sfințenie, de sălbăticie și înțelepciune, nici o suferință nu e atât de mare, încât să nu poată fi luată în râs, nici un fleac atât de neînsemnat, încât să nu se poată preschimba în pildă. Fără exagerare, niciodată n-am în­tâl­nit un om atât de lipsit de complexe. Râde, dăn­țuiește, țipă, își lovește palmele bătătorite una de cealaltă: „na, că m-o pișcat ceva!”, și-și ridică pulpanele cămășii, ca să-și scarpine cu nesaț pieptul puternic. Chipul îi este adânc săpat de ani și de necazuri, dar trupul nu și-a pierdut vigoarea. Neștiutor, îl întreb dacă ar putea să-mi cânte ceva chiar acolo, afară, pe gerul acela năprasnic. „Apăi, oi putea cânta oriunde. Nu­ma-n apă nu pot cânta, că nu-s broască, domnule!” Mușcă viguros dintr-o căpățână de ceapă roșie – să-și dreagă vocea, pune trâmbița la gură și privește munții. Din acea clipă, parcă am intrat într-un vis. Tăcere. Apoi un urlet sfâșietor de durere, un strigăt de hoardă, ce te duce cu gân­dul la semin­țiile dinaintea lui Hristos, un glas „ra­văn”, „rugușât” și înalt, venele dau să-i plesnească pe grumaz și câinii urlă dim­preună cu trâmbița, și oile țipă de peste tot împrejurul lui, ca apucate de streche. Frânturi tăioase de cântec îmi pătrund în minte: „Un copil mic din fașââhâie/ L-o lăsat mă-sa culcat/ Da’ l-o aflat doi­nind prin pat/ L-o lăsat mă-sa durnind/ Șî l-o aflat doi­nuind…” (ex­plică: co­pilu’ acela-s eu), „La fântână la mo­clină/ Plââhânge-o pasăre bă­trână/ Da’ nu plânge că-i bătrână/ C-o crescuuhut rânduri de pui/ Ș-amu nu-i a nimărui/ O zburat pe arătuuhuri/ Le-o adus îmbucă­turi/ Șî le-o făcut tare buuhune/ Da’ o zburat cu toți în lume…” – și alte doine sălbatice, care-ți umplu gura de lacrimi. Pițiș cântă de dragoste, țâpu­rește de înmor­mântare și nuntă, plânge împre­ună cu munții – cioban astral acoperind cu bocetul său toate depăr­tă­rile, nepă­sându-i de nimeni și de ni­mic. Abia atunci când le săvârșește pe toate, atunci când primele stele ale nopții încep să-i în­conjoare ca o cunună creștetul capului, mi-am spus că un asemenea cântec nu poate să fie ceva ome­nesc.

Eu plâng, el râde. „Îs glăsos rău de tăt, așa-i? Când eram tânăr, potoleam lampa din casă cu cântecu’. Nici la microfon nu trebe să țâp tare, că zbârrrnâie undeva, nu-ș’ cum să vă știu spune. Îs glăsos, nu-s mutos. Apă’, în Germania când am fost, tăți o zghierat în sală. Tăți, mă! Tăți o plâns. Că gândeam că ce-o fi pățât. Zghierau și chinejii, chit că nu pricepeau nimic din ce zâc eu. M-am în­țăles cu ei ca gâsca cu porcu’. Când s-o spart de-acolo, n-am putut mânca de ei. Tăți o venit grup, cu auto­grăfuri, cu lau­de… Să mor, de spui min­ciuni!”