Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„FORMULA AS” 30 – „Bă, fraților, cântă Pițiș!”

– Reportajul a fost și este mândria Formulei AS! „Regele presei”! Cu prilejul aniversării celor 30 de ani de existență a revistei, vă propunem reluarea periodică a unor texte antologice, care s-au bucurat de mare audiență la data apariției lor. Formula AS a dat presei de azi mari repor­teri. Unul dintre ei este dragul și regretatul nostru BOGDAN LUPESCU, al cărui talent uriaș lasă dâră de aur în urma lui. Textul lui despre Pițiș a fost publicat în anul 2002, pe când oierul din Țara Lăpușului ridica în picioare, cu vocea lui înnodată în gloduri, sălile de concert ale Euro­pei. Bogdan l-a căutat acasă, în vârful muntelui, printre oi –

Stăpânul lumii

0 R

Început de martie, în inima Țării Lăpușului, la ho­tarul dinspre munte al satului Lăpușu Românesc. Trei zile și trei nopți a nins pe pământurile lui Nicolae Pițiș. El privește în jur și e mândru: toate – munți întregi, păduri și văi, până-n orizonturi – toate sunt ale lui. Ale lui! Stă neclintit, acolo pe vârf, îmbrăcat doar în că­meșoiul de pânză aspră, tras peste pieptul gol, cu pi­cioarele înfipte în glodul umed.

Auzindu-l cântând, ai senzația că lumea toată e proprietatea sa personală. Și că de acolo, din înălțimi, el cântă pentru întreg pământul, cu toate câte sunt pe el, până la marginea marginilor sale. Din trâmbiță cân­tă munților și mun­ții îi răspund. Apoi ia fluierele. Unul mic, încrustat cu aur, iar celălalt mai mare, cioplit în ra­mură sălbatică de alun, cu mulți ani în urmă. Din fluier cântă păsărilor – ciocârliilor, mierlelor bătrâne, cucilor pribegi –, iar păsările îi răspund și ele. Și-n cele din urmă, pornește să cânte cu glasul. E cântecul lăpușenesc „cu noduri” – hâiii, hâiii! –, cântat din grumaz, ase­meni unui gâlgâit de bocet, e cântecul prin care acest cioban își jelește năpăstuita sa viață. Uneori, în nopțile cu stele, trâmbița lui „bate” la zece kilo­metri depărtare și, atunci când vântul îi este priel­nic, glasul îi e auzit până jos, în sat, la patru kilo­metri. Atunci țăranii opresc lu­crul, privesc spre înăl­țimi, își ciulesc urechile și-și spun unii altora: „Ia ascultați, bă, fraților!… Cântă Pițiș”.

*

Mioriță laie…

Până la cei 62 de ani ai săi, Nicolae Pițiș și-a trăit viața în cântec. Vorbește la fel cum cântă. Lăpușenește, nazal și subțire, alungind cuvintele, fără pauze de res­pi­rație. „Fără cântec, viața-i urâtă rău. De nu cântam, și muream. De ce cânt? Cânt, fiindc-am fost blestemat să tră­iesc. Așa m-o blestemat mama când m-o legănat. C-o mână mă legăna și cu una țâță-mi da, dar cu gura mă blestema: că de-oi muri, să mor în foc, da’ de-oi trăi, să n-am noroc, de-oi muri, să mor în pară, da’ de-oi trăi, să n-am tineală. Și de-oi trăi și n-oi muri, să horesc horile ei!”

Acest Nicolae Pițiș este, ală­turi de Grigore Leșe, rap­­sodul Țării Lăpușului și unul dintre cei mai renu­miți cântăreți ai Ro­mâniei. A uimit Europa cu vo­cea sa „înnodată”, ori pe unde a fost. A jucat un rol principal în filmul „Pintea”, a dat concerte cu săli arhipline, dar a ales să rămână țăran, oier pe pământul său. Aici se simte el însuși. Atât de împlinit, că nu-i ajung munții din jur pentru a-și striga ferici­rea. „Hodina pe care-o am aci n-o am nicări. Mereu am fost eu și cu mine.” „Eu și cu mine” e vorba pe care-i place s-o repete mereu, atunci când îl întrebi de unde a învățat ceva. De unde-a învă­țat să facă fântâni, case, scări, uși sau ferești. „Din mine…”

Gospodăria din cer

Casa veche

Nicolae Pițiș trăiește departe de sat, sihăstrit și liber, fără să atârne de cineva. Așa a trăit mereu, de când se știe. Gospodăria lui pare să plutească în cer: o adu­nătură de acareturi negre, ridi­cate deasupra pustie­tă­ților albe, imponderabile, peste tot în jur doar întin­deri de zăpezi și o dâră de drum ce șerpuiește, tot mai departe, înapoi către sat.

Și casele sale au în ele ceva sălbatic. Ridicate după reguli tainice, din bușteni grozovani, groși, plini de aș­chii, răsturnați unii peste ceilalți, prinși în cozi de rân­du­nică, totul e făcut nu­mai și numai din lemn, lemnul pădurii, din a cărei frunză a cân­tat o viață întreagă, lemn negru, uns cu păcură, nici cuie, nici tablă și nici măcar o așchie de piatră, ci doar butuci ce se țin laolaltă ca prin minune ori prin­tr-un descântec străvechi. Miro­sul aspru, tare al trunchilor tă­iați se mai simte parcă pretu­tindeni. Toate au fost făcute de el, cu palmele goale. Pe lângă asta, în toată viața lui, Nicolae Pițiș a făcut peste o sută de fântâni și a construit „un sat întreg de căsi” (aproape trei sute de „fumuri”).

Are patru copii. În odaia din fundul casei, femeia lui nu s-a mai ridicat de pe laviță de câțiva ani. O boală cumplită îi macină oasele zi după zi și bărbatului i se rupe inima când, în fiecare noapte, o aude plângând de durere. „Nici calmantele n-o mai aju­tă. N-o fost gingașă, doar cu ea mi-am făcut și averea și sărăcia. O doare rău. Ș-apă, cum să mai plec eu în turnee și s-o lăs sângură?”

Apoi Nicolae Pițiș îmi arată pe rând „poiețile” oilor – una lipită de casă (înăuntru văd mieii dormind), iar a doua ceva mai departe, sub hoboro­gul împovărat de fân, grajdurile vitelor și cei trei cai dârji – „cai ca mine n-o avut nimeni pe aicicea, a mei știu mere și prin foc!”, iar mai jos – cea de-a doua casă, pe care i-a dat-o de zes­tre fiică-sii. Intrăm. Și, în cele din urmă, mân­dria sa cea mai mare: sus, încercuit cu garduri de nuiele împletite, tăpșanul țăr­cuit al oilor. STÂNA! Acolo abia se simte stăpânul lu­mii. La un tre­mur al buzelor sale „fârrr!, fârrr!, ho, neahoo!, bâârrr!, ia, haida!” cele aproape o sută de pângăote (oi negre pe lângă ochi) se adu­nă în juru-i, zbie­rând asurzitor, tălăngile cu glas înalt sperie văile, iar Pițiș le ciu­fulește blana lungă, boie­rească, le fugărește, care-ncotro, ca un copil, prinde în brațe mieluții, pupându-le cu nesaț boturile. O bucurie nestăvilită i se citește pe chip și o poftă nebună de via­ță. Și râde, râde cu toată gura, de parcă sufletul nu i-ar mai încăpea în piept și-ar vrea, la fiece cuvânt, să răbufnească pe dinafa­ră. Astfel, cu râsetul pe buze, cu accentul său repe­zit, lăpușnean, Nicolae Pițiș începe să ne poves­tească pe îndelete necazul vieții sale.

„N-am vrut să fiu comonist, și gata!”

Stâna din vârful muntelui

– Dumneavoastră știți ce-i aceea o „vedetă”?

– Da, am auzit de „tramvaiuri” de-aiestea.

– Ați cântat în atâtea țări, în Româ­nia deja sunteți celebru. Și atuncea, de ce n-ați vrut să vă faceți domn la oraș? De ce ați vrut să rămâneți mereu aici, la capătul lumii?

– Am zâs așa: decât coada domnilor, mai bine frun­tea proștilor. Mi-o spus mama bătrână: să nu-mi uit limba română, desagii de peste mână; că-i mai bine-n satu’ tău, cu mălaiu’ cât de rău, decât în țară străină, cu pită și cu slănină. Tata Ion mi-o zâs: fii bărbat, nu fi muiere, măi copchile, oriunde-ai mere! N-am fost eu dintr-aceia mari, pe pod, d-am fo’ bărbat! Așa și cu co­mo­niștii: nu mi-o fo’ dragi comoniștii ăștia și n-am vrut să fiu comonist. Și gata! Eram de vreo zăce ai, când pe părinți i-o băgat de chiaburi. I-o bătut como­niștii și pe tata, și pe mama; pe mama o bătut-o, c-abia o mai trăit. În Lăpușu Românesc au omorât mai mult de 80 de oameni, da’ oameni! De-aceia, clasa întâia, oameni gospodari, oameni rând! Eu hoream la Bu­cu­rești, și când am venit ‘napoi în sat, tata era schin­giu­it la sânge și tot cu balegă pe el, cum i-o bătut Me­li­ția. Îl batgiocăriseră rău de tot. N-apăi, după ce i-o bă­tut atâta, tata s-o înscris în colectiv. Am zâs: „Futu-vă!”. Am țâpat clopul gios, de pământ – trosc! – ș-am jurat că nu-mi trebe colectiv câte zile-oi avea.

În ‘62, comoniștii mi-o cerut pământu’ de zestre și moșu-meu o vrut să-mi taie capu’ cu târnăcopu’: „Mi-am vândut haina din spate, să vă iau pământ, ș-amu-l predați la tâlharii ăștia? Vreți să fiți domni? Voi sunteți muieri, nu bărbați!”. M-am sfă­dit cu tata, m-am sfădit cu socru’ – socru’ m-o și pârât la Partid că nu mă vrea de ginere – ș-am zis că eu nu mă-nscriu. Le-am dat boii, le-am dat caru’, le-am dat locu’. „Na-vă tăt!” Ș-am ple­cat în munte, pe Roia, la opt kilometri de acici, unde n-o fo’ co­lectivare. Am trăit acolo, pe locuri străine, am trăit ca arestat treizeci de ani, pân’ la Rivăluție. Haiduc eram. Aveam câte-o sută cincizeci de oi, da’ pământ nimic, nici cât îi sub unghie. Vă spun: eu dacă nu-s pe pământu’ meu, îs ca bolnav. Ș-apă’, după cinci ani, m-am dus la om și m-am rugat de el: „Bă! Vinde-mi-l mie, că ție ș-așa nu-ți mai trebe”. Am luat opt hectare și pe ele am făcut stână. Mi-am făcut case pe de-a furișu’, că n-o fo’ voie. Sălbăticie mare, colo sus, în munte… Umbla urșii – mulți, mai mulți de optzeci pe o sută de hectare – și nu puteai să-i puști, nu era voie. Suia pe bivol, suia pe oi, câinii băteau pe el și ursu’ se tot ridica așa, în pi­cioare, și se uita la noi. Și iarăși se lăsa jos. Așa am trăit noi, laolaltă cu urșii.

*

Celebra lui trâmbiță

A trăit cu urșii și cu partizanii, pe care i-a ascuns în muntele lui și își amintește cum le aducea mân­care și arme, în coliba lor de sub pă­mânt, învelită cu piatră, pe care um­blau oile… Își amintește cum veneau peste culme, cu zăpada până la piept, pe cărările înguste, apoi o luau prin­tr-un pârâu cu apă caldă, peste pietre, și doi ani de zile nu i-a aflat armata, decât când au pus câinii pe ei. Deși erau doar doispre­zece, partizanii au purtat după ei șaizeci de soldați până-n vârful Minde­telui. Își amintește cum i-au prins pe toți și i-au omorât. I-au omorât și pe cei care s-au predat de bună voie. Nu poate uita felul în care l-au arestat pe Frunzâlă, unul din capii partiza­nilor. „Era un om cât copacu’ ăsta de mare. Urs! Nici zăce oameni nu-l puteau țâne locului. S-o dus la popă, pe Roia, să-l spovedească, era apăsat rău. Și-n vreme ce-și spunea păcatele, bietul om, popa o scos de sub pa­tra­fir ditai ciocanul și l-o trăs­nit în cap. Frunzâlă o căzut lac de sân­ge, sub hai­nele popii. Ș-apă, popa o chemat Meliția și l-o prins. Asta o fo’. Nici în cinci sute de ani nu se poate repă­ra răul ce l-o făcut harțăganii dracului de comoniști…”

„Vorovind” cu Ceaușescu

0 R

Până la urmă, eu m-am ‘nărvat. Și-n ‘77, când o fo’ cutremuru’ de pământ, m-am dus la Ceaușescu. Mă cunoștea bine, că eram artist și-am fost până-n Rusia cu el, sub Munții Ural. Am făcut o plânjere și i-am spus: „Tovarășe Ceaușescu, așa nu se mai poate! Vreau să-mi fac casă pe pământu’ meu”. El o scos o coală de hârtie cât masa asta de mare. O dat și-o-ndoit-o și-o scris acolo deasupra că la Pițiș Nicolae să i se aprobe orișiun­de casă în vatra satului Lăpușu Românesc. I-o dat la o doamnă să bată la mașină și ce-o dictat el, tăte le-o îngrămădit acolo, pe coală. Da’ eu n-am cerut în vatra satului, am cerut acici, pe pământu’ moșilor mei. Așa c-am rupt docomentu’ și l-am aruncat! Ăștia din sat ziceau că-s nebun, să rup docomentu’ iscălit de Ceau­șescu, că puteam să fac cinci ani de pușcărie. Da’ am fost tare-n brânză, tare rău!

Altă istorie cu Ceaușescu: eu m-am dus c-un an mai iute la școală – la cinci ani jumate – fiindc-am avut un frate de șapte ani și m-am țânut de el. Apăi eu am învățat cel mai bine din clasă, da’ n-o vrut să mă treacă-ntr-a doua, că n-aveam vârsta. Și să repet clasa. Am spus doamnei: „Duceți-vă dracu’, cu școala voastră cu tot!”. De atunci, n-am mai um­blat veac la școală. Veci! M-am întors la oi și nici tata nu mi-o mai putut po­runci să mă duc. Ș-apă’, eram într-un turneu cu Ceaușescu prin Rusia și, după ce-am horit eu, vine la mine și mă-ntreabă câtă clasă am. Zic: „Una pe brânză, că, de dam și urdă, poate erau două”. De, voroveam și eu prostii d-ale mele. Ceaușescu râde și zâce: „Hai, îți dau opt clase primare”. Eu, ce să fac? M-am dat după el, că dac-o fi rece pepenele (arată spre cap – a.n.), păi tot rece-ți rămâne ori c-o clasă primară, ori cu opt. Da’ după aia o vrut să mă facă artist. Să mă ducă la Bucu­rești cu hurta, la folcloarele lor. Și eu n-am vrut. Că-i păcat de mine, că de ce stau acolo în munte ca un sălba­tic… Prostii de astea. Eu n-am vrut artist și Cântări d-ale României! Și cât am avut de tras pentru asta, Doamne feri!… M-au arestat, de două ori pe săptămână coboram din munte, la Meliție, și acolo dă-i interogatorii peste intero­gatorii. Că oile mele o fost în ierburile colectivei, c-o scăpat baba bivolii în gospodăria statului… Numa’ contre am avut, da’ eu peste toți am trecut cu gura.

Abia amu-s eu! Tare mi-o fo’ urât treizăci de ani, când coboram în sat și vedeam colectiva pe pământu’ meu. Ș-apă’, la Rivăluție, m-am suit pe el. Stroc!! M-am suit pe el și nu m-am mai dat gios până azi. Am cumpărat tăt! Tăt l-am cumpărat! Nu­ma’ acu’ doi ani am dat o sută optzeci de milioane. Amu, ăștia din sat se tem de mine. Mai clevetesc – bă, Pițiș ăsta ține atât amar de miel și atâta pământ, la ce-i trebe atâta? De drag! Că dacă n-ai boală pe ciobănie și pe pământ, degeaba. Agricultura asta-i treabă grea, nu-i ca floarea la ureche. Agricultura-i așa cum mănânci dintr-un blid și nu-l speli la timp, imediat după ce termi de mâncat. Îl speli pe mâine, când s-o-ntărit mâncarea pe el, și-ți trebe apă caldă, și-ți bagi tătă mâna. Da’ dacă-l spălai astăzi, îl clăteai c-un jet. Așa-i și agricultura: nu mergi la timp, degeaba. Degeaba! Cum o zâs un moroșan de-aicea, când s-o dus la Bănat să cânte în turneu. Ș-apă, în hotel o picat c-un oltean, tot cântăreț. În cameră era frig și olteanu’ stătea sub pla­pumă în chiloți și-n capu’ gol. Și, cum stătea el acolo, o scăpat – să iertați – o bă­șână. Moro­șanu-o zâs: „degeaba”. Când o dat iarăși, mo­ro­șanu’ zâce: „tot degea­ba”. „Ce tot zici degeaba-degea­ba?”, o-ntrebat olteanu’ mânios. „Apăi, prietene, până nu mergi la viceu, nu-ți trece.” Ăsta o tras șuba pe el, o mărs afară – chit că era frig – și-așa o scăpat de necaz. Așa suntem și noi azi cu țara asta: degeaba! Doar cu vânturi nu putem face România asta să meargă bine. Românu-i om bun și temător de Dumnezeu, da-i și ciufos. Ciufulește și râde, lasă totul pe mâine. Două lu­cruri îi trebe: legiuri aspre și religie. Atât. Și-un Țepeș al doilea.

„Îs glăsos rău, așa-i?”

Fluiera bătută în aur

De la omul acesta într-adevăr te poți molipsi de via­ță. Auzite prin gura lui, nici un cuvânt nu e prea deo­cheat, nici un răcnet prea nefiresc, episoadele vieții sale se împletesc de minune cu învățăturile din Biblie (pe care o știe pe dinafară) și, la trei fraze rostite, ultima se pierde în versuri, în glume sau în cânt. Este în făptura acestui bărbat o amestecătură stranie de păgânism și sfințenie, de sălbăticie și înțelepciune, nici o suferință nu e atât de mare, încât să nu poată fi luată în râs, nici un fleac atât de neînsemnat, încât să nu se poată preschimba în pildă. Fără exagerare, niciodată n-am în­tâl­nit un om atât de lipsit de complexe. Râde, dăn­țuiește, țipă, își lovește palmele bătătorite una de cealaltă: „na, că m-o pișcat ceva!”, și-și ridică pulpanele cămășii, ca să-și scarpine cu nesaț pieptul puternic. Chipul îi este adânc săpat de ani și de necazuri, dar trupul nu și-a pierdut vigoarea. Neștiutor, îl întreb dacă ar putea să-mi cânte ceva chiar acolo, afară, pe gerul acela năprasnic. „Apăi, oi putea cânta oriunde. Nu­ma-n apă nu pot cânta, că nu-s broască, domnule!” Mușcă viguros dintr-o căpățână de ceapă roșie – să-și dreagă vocea, pune trâmbița la gură și privește munții. Din acea clipă, parcă am intrat într-un vis. Tăcere. Apoi un urlet sfâșietor de durere, un strigăt de hoardă, ce te duce cu gân­dul la semin­țiile dinaintea lui Hristos, un glas „ra­văn”, „rugușât” și înalt, venele dau să-i plesnească pe grumaz și câinii urlă dim­preună cu trâmbița, și oile țipă de peste tot împrejurul lui, ca apucate de streche. Frânturi tăioase de cântec îmi pătrund în minte: „Un copil mic din fașââhâie/ L-o lăsat mă-sa culcat/ Da’ l-o aflat doi­nind prin pat/ L-o lăsat mă-sa durnind/ Șî l-o aflat doi­nuind…” (ex­plică: co­pilu’ acela-s eu), „La fântână la mo­clină/ Plââhânge-o pasăre bă­trână/ Da’ nu plânge că-i bătrână/ C-o crescuuhut rânduri de pui/ Ș-amu nu-i a nimărui/ O zburat pe arătuuhuri/ Le-o adus îmbucă­turi/ Șî le-o făcut tare buuhune/ Da’ o zburat cu toți în lume…” – și alte doine sălbatice, care-ți umplu gura de lacrimi. Pițiș cântă de dragoste, țâpu­rește de înmor­mântare și nuntă, plânge împre­ună cu munții – cioban astral acoperind cu bocetul său toate depăr­tă­rile, nepă­sându-i de nimeni și de ni­mic. Abia atunci când le săvârșește pe toate, atunci când primele stele ale nopții încep să-i în­conjoare ca o cunună creștetul capului, mi-am spus că un asemenea cântec nu poate să fie ceva ome­nesc.

Eu plâng, el râde. „Îs glăsos rău de tăt, așa-i? Când eram tânăr, potoleam lampa din casă cu cântecu’. Nici la microfon nu trebe să țâp tare, că zbârrrnâie undeva, nu-ș’ cum să vă știu spune. Îs glăsos, nu-s mutos. Apă’, în Germania când am fost, tăți o zghierat în sală. Tăți, mă! Tăți o plâns. Că gândeam că ce-o fi pățât. Zghierau și chinejii, chit că nu pricepeau nimic din ce zâc eu. M-am în­țăles cu ei ca gâsca cu porcu’. Când s-o spart de-acolo, n-am putut mânca de ei. Tăți o venit grup, cu auto­grăfuri, cu lau­de… Să mor, de spui min­ciuni!”

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian