O dimineață cu… RALUCA APRODU: „Uneori e bine să lași viața să se întâmple”

– La UNATC a intrat a noua pe listă, și de atunci s-a îndrăgostit ne­­bunește de teatru. Și fiindcă și ecranul e îndrăgostit de ea, re­gi­zorii de film o adoră. În primăvara asta, Raluca Aprodu e „Ruxx”: eroina serialului regizat de Iulia Rugină și Oc­tav Gheorghe, ce va pu­tea fi urmărit pe HBO Max –

– Bună dimineața, Raluca! Ce faci?

– Bună dimineața, Dia! Beau o cafea și fumez o țigară. Știu, fumatul dăunează grav sănătății, dar de ce să mint, dacă asta fac?!

– E micul ritual de trezire la viață?

– Da. Dimineața am nevoie de două ore ca să încep să funcționez. Nu fac parte dintre cei care se trezesc, fac duș și ies pe ușă.

– Și cum te descurci când ai filmări și vine mașina să te ia de la 5?

– Mi-am făcut un obicei să merg peste tot cu mașina mea. Drumul spre filmări sau repetiții, jumătatea aia de oră în care mă gândesc liniștită la ce am de făcut, ascultând muzica mea preferată, face parte din tabieturi. Dar mă descurc. Pentru „Ruxx”, m-am trezit la 4, în fiecare zi.

– Un program aproape corporatist!

– Da, e un cuvânt bun, sper că e evident că nu-l folosim în sens negativ. E multă disciplină. Și e o adevărată experiență. E ca o bulă în care se închide viața. Orice altceva pălește în fața acelui proiect. Nu poți să mai faci și alte lucruri pe lângă, e imposibil. Dar cred că ăsta e visul oricărui actor.

– Să trăiască așa, pe-un curcubeu, deasupra vieții?

– Nu e vorba de fugă de viață sau de neasumare. E vorba de a te simți util. Să fiu șase luni de zile pe platou mă face să mă simt cu adevărat utilă. Or, dacă a fost ceva cu adevărat greu în anii ăștia de pandemie, a fost să duc sentimentul ăsta, că nu are nimeni nevoie de ce știi tu să faci.

– Dacă la început eram înarmați cu răbdare, după doi ani, parcă ne-au slăbit tuturor bala­ma­lele. Pe tine ce te-a ținut în picioare?

– Pe mine m-au ajutat enorm serialele: „Vlad”, pentru care filmasem chiar înainte de intrarea în pandemie și la care s-au reluat filmările în 2021, și „Ruxx”, pe care l-am filmat chiar în 2020. Sunt enorm de recunoscătoare că în 2020, când lumea era oprită în loc din punct de vedere artistic, eu am muncit neîntrerupt, timp de șase luni. Aș fi fost fericită să o fac oricând, dar a picat de zece ori mai bine atunci.

– Până la urmă, un serial te salvează și fi­nanciar.

– Oho, nu-i deloc de neglijat. Nu-i elegant să vorbești de bani, dar pandemia a fost teribilă din punct de vedere financiar pentru noi, artiștii.

– Cum e viața de actor de serial, Raluca? E mult diferită de a unui actor obișnuit?

– Frumusețea muncii la un serial e că se creează un soi de rutină, care de obicei lipsește din viața unui actor. Cel puțin din a mea a lipsit mulți ani, fiindcă timp de 17 ani, eu am fost freelancer, abia apoi m-am angajat la Teatrul Național. Știu că se spune că artiștii îmbrățișează mai bine haosul decât restul lumii, dar eu am nevoie de structură. Face bine să știi că nu mai alergi de colo-colo, că nu ai ze­ce filmări în zece locuri diferite, cu zece echipe diferite. Când în fiecare dimineață începi ziua cu aceiași oameni, se leagă prietenii, glume, se cre­ează o atmosferă, un spirit comun. Și apoi, în cazul fil­mărilor de la „Ruxx”, a fost extraordinar că n-a fost nevoie de timp de tatonare, de încălzire. Și eu, și Alec Secăreanu, și Mădălina Craiu, și Alina Chi­vulescu, și Șerban Pavlu suntem foarte asemă­nă­tori la cum abordăm meseria asta. Suntem prie­teni, suntem compatibili și, fără modestie, suntem oa­meni mișto, cumva din același trib.

– Cum faci să mai salvezi și niște viață pentru tine, când lucrezi atât? Ce-ți mai rămâne pentru relațiile din viața ta?

– Sunt de mulți ani în meseria asta și mi-am făcut niște obiceiuri care mă ajută. Dacă de la 6 dimineața până la 7 seara sunt în filmări, din clipa în care am terminat și intru în mașină, mă decuplez to­tal. Cu acest shut down pe care l-am învățat în timp, cu mai puțin somn, rămân totuși niște ore și pentru viața mea.

– Doar că pe fond de oboseală oamenii sunt întorși pe dos…

– Așa e, dar o criză scurtă de plâns sănătos salvează multe psihoze. Important e să nu uiți de ce plângi. Plângi că ți-a tăiat unul calea în trafic sau plângi că, de fapt, ești nedormită de trei zile?

– Plângi ușor?

– Nu chiar. Am învățat să plâng în timp. Când eram mai tânără, mi se părea că-i o dovadă de forță și de putere să nu vărs nicio lacrimă. Dar nu era. Am descoperit că pot să mă las în pace, să fiu și vulnerabilă.

– Și eu care cre­deam că actrițele pot plânge din orice.

– E o tehnică pentru toate. Unora le iese. Eu mă pot emoționa, dar să plâng la comandă e mai greu. La teatru, ai niște repetiții luni la rând, îți creezi niște jaloane, exis­tă o memorie afec­ti­vă care te duce din punct în punct, și plân­sul vine natural. În timp ce la film secvențele sunt decupate, niciodată nu se filmează în ordi­nea cronologică a fil­mu­lui și e foarte greu să recuperezi starea pe bu­căți. Iar cu substanțe la­crimogene n-am încer­cat. Mai tare m-ar încurca. Ar fi ca și cum, după ce că trebuie să porți o rochie cu crino­lină, mai trebuie să și dansezi vals cu ea, iar tu nici măcar nu știi vals. Uite o comparație care mă surprinde și pe mine, la 9 dimineața. (râde)

– Cred că își face efectul cafeaua. Unde ești așezată, Raluca?

– În bucătăria mea de acasă.

– Ia-ne și pe noi cu tine. Ce vezi în jur?

– Pisica și un ghiveci de busuioc, pe care l-am salvat, că era să moară. Mă uit pe geam. Mă bucură mult iarna asta ușurică. Deși sunt născută iarna, chiar în iarna lui ‘85, una din cele mai crâncene ierni din București, urăsc frigul. Mie mi-e frig vara, când mă gândesc că o să-mi fie frig la iarnă.

– Pisica ta ce părere are de faptul că filmezi până seara târziu?

– Pisicile sunt niște animale care dorm 23 de ore din 24, de asta n-am câine. M-aș simți teribil de vinovată că nu stau cu el.

– Raluca, în curând serialul „Ruxx”, despre care ne-ai vorbit, va putea fi urmărit pe HBO Max. Despre ce e vorba în el?

– E un serial despre patru femei cu probleme absolut normale, probleme ale zilelor noastre, cu care ne confruntăm cu toții. Un serial care ne arată o realitate despre București și statutul femeii în România, nu inventează una. Sigur, realitatea asta poate să fie uneori neplăcută sau poate să fie uneori nesigură, pentru că pășim clipă de clipă pe un teritoriu nou. Lumea s-a schimbat, nu mai putem trăi cum au trăit mamele și bunicile noastre. Dar nici exemple nu avem, n-a luat-o nimeni înaintea noastră, să lase vreo urmă. E, într-un fel, și un film despre adaptare…

– Cine e Ruxx? Fă-mi un pic portretul perso­na­jului tău.

– O femeie de 30 plus, o femeie asumată și in­de­pendentă, care trăiește de fapt ca orice femeie din­tr-o capitală a vremurilor noastre. E, în primul rând, o soră mai mare. Eu am o soră mai mare, care pentru mine a fost un exemplu de viață și căreia îi da­torez ce sunt, în sensul bun. Rela­ția mea cu ea m-a inspirat când am cre­at personajul. Dar Ruxx e și un om foar­te mun­citor și rațional, ca­re a învățat să se descurce foarte bine, într-o lume dură, capitalistă, în care nu e loc prea mult de emo­ții.   

– Tu ce-ai învățat de la ea?

– Că uneori e bine să lași viața să se întâmple. Sunt momente în viață în care poate ți se pare că pierzi controlul, dar ele se întâmplă spre binele tău.

– Crezi că Ruxx și-ar fi petrecut diferit dimi­neața asta?

– Cred că și-ar fi petrecut-o fix la fel! Avem în comun o anumită conduită profesională, un mod de a ne raporta la viață. Cred că și ea e un om care ajunge la treabă cu juma’ de oră mai devreme ca restul, care ține la fel de mult la cafeaua de di­mi­neață și la condusul mașinii în singurătate, la toate acele momente cu ea, în care se centrează, ca să poată oferi lumii ce are mai bun.

Foto: Sabina Costinel (1), Adi Marineci (2)