Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Doi orfani

Foto: Shutterstock

Totdeauna mi-au plăcut anima­lele, mai ales cele mici, care te privesc cu ochii rotunzi și plini de spaimă sau aproape stinși de foame, abia putând să scoată o șoaptă, care aproa­pe nu mai seamănă a miau. Așa era Mița, pe care am gă­sit-o în niște boscheți din curtea Pa­la­tului Peleș. Se împleticea… nu mai putea să pă­șească. Era plină de regimente de purici, îi curgea un ochi și îi curgea nasul. N-am privit-o decât o clipă și în cea ur­mătoare, m-am hotărât s-o iau. Am strâns-o la piept și am plecat cu ea aca­să. În autobuz, pasa­gerii mă priveau, unii mi­rați, unii întorceau capul, iar câteva doamne mă aprobau tacit pentru ase­menea faptă milostivă! Mița (am decis pe loc s-o cheme așa) a zăcut două zile și a vo­mitat conti­nuu. Credeam că o s-o pierd, dar după cele două zile în care a zăcut cu capul într-un pa­puc de-al so­țului meu, s-a sculat veselă și în­fo­me­tată. Și de atunci așa a rămas. A crescut mare, am în­vățat-o să-și în­țe­lea­gă nu­mele, să știe ce spun când mă adresez ei, inclusiv cuvântul magic „bucă­tărie”. Și zilele au trecut, și chiar un an și jumătate.

Eram cu ea la Sinaia (nu puteam s-o las sin­gură în București). Într-o după-masă, m-am dus să-mi conduc o prietenă spre casă. La întoarcere, am trecut pe lângă tom­be­roanele de gunoi pli­ne-ochi. Sub unul din­tre ele, se adăpostea un pi­soi mic. M-am apropiat de el să-l văd mai bine și când m-a văzut, a început să miaune de-abia au­zit, ca un plâns. M-am uitat la el mai de aproa­pe și mi-am dat seama că era de-o slăbiciune groaz­nică și mergea în trei picioare. Al patrulea se ținea atârnat de un șold strâmb și deformat. „Vai de capul tău” i-am zis. Și am plecat cu o mare durere în suflet. S-a luat după mine o mică bucată de drum, apoi s-a oprit. Îi era frică să meargă mai de­parte. I se părea că se va pierde în locuri necunos­cute. Dar tot mieuna cu voce stinsă și disperată. M-am întors să-l văd. Ședea în fund, cu piciorul din spate întins pe lângă corp. Se uita la mine cu niște ochi mari, implo­rân­du-mă sfâșietor. N-am rezistat, m-am întors, l-am luat în brațe și l-am ascuns sub haină. A început să toarcă, de auzea toată Sinaia. Acasă, l-am instalat într-o cutie de pantofi. Nu i-a fost rău, dar a dormit 24 de ore încontinuu. L-am dus în brațe la tăvița cu nisip. Apoi a început bâlciul. M-am prezentat cu el (aflasem între timp că e băiețel și-l botezasem Luluțu) la Clinicile Uni­ver­si­tare de la Facultatea de Me­dicină Veterinară, unde un profesor medic m-a trimis cu el la radio­grafie și apoi m-a anunțat cu o voce gravă: „Frac­­tură de col femural cu calu­sare defectuoasă”. Sin­gu­ra soluție: operația. L-am operat. La 8 zile i s-au scos firele. La două luni i s-a scos tija din pi­cior. Apoi iar firele. Și apoi s-a făcut bine. Dar va fi toată viața lui un es­tropiat cu o articulație blo­­cată. Dar aleargă, sare și e vesel, și Mița e și mai veselă, că acum are un to­varăș de joa­că, cu ca­re în­toarce casa pe dos. Iar noi îi iu­bim pe amândoi, mai ales când ne oferă spec­tacole de circ. Nu de mult, o băbuță mi-a spus că pi­­soii sunt atât de diferit colo­rați și nici unul nu are desenele de pe blăniță la fel fiindcă în­gerii îi pictează, ca să le facă plăcere copiilor. Mița are blănița tărcată, cu un guler mare alb și la­bele din față albe, iar Luluțu e un tigru porto­caliu, cu oche­lari albi și cu botul ceva mai închis la cu­loa­re, de parcă ar fi uitat să se șteargă la gură după o masă copioasă.

Amândoi au rămas pentru mine ca două per­sonaje din basmele copilăriei!

CAMELIA I.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian