„Ce vă vine în minte când spuneți cuvântul PRIMĂVARĂ? O priveliște sau o stare?”

MONICA PILLAT

Primăvara din gerul iernii

Asocierea primăverii cu regenerarea naturii și cu sărbătoarea Învierii Domnului ne umple de curaj și de speranță în fiecare an, la capătul fri­gului și al cenușiului iernii. Nu aș lega mica mea meditație strict de anotimpul care e pe cale să înceapă, ci de putința ființei de a se reface după traumele unor urgii istorice, cum ar fi un război sau o dictatură, ori după nă­pastele aduse de o mo­limă sau după pustiul su­fletesc pricinuit de un dezas­­tru personal. Am re­simțit coborârea aces­tei ierni lăun­trice încă din copilărie, din noap­tea arestării tatălui meu, romancierul și criticul literar Dinu Pillat, de la sfâr­șitul lui martie 1959. De atunci și până la în­toarcerea lui, după cinci ani și jumătate, am intrat într-o stare de îngheț interior, stare în care m-am simțit aruncată în afara tim­pului, într-o negură fără vârstă. Abia la revenirea părintelui meu din închisoare, mi-am dat seama că mă aflam la în­ceputul vieții, că aveam 17 ani și că se apropia și pentru mine primăvara. După mai bine de zece ani de la acel moment, am trăit o altă iarnă sufle­tească, la moartea tatei. Atunci, pen­tru aproape zece luni, totul în jurul meu și-a pier­dut culorile, devenind cenușiu. Îmi aduc amin­te și acum, că într-o dimineață de Noiem­brie, cu o ploaie mă­runtă, care întunecase cerul, mă aflam la catedră, în sala de seminar de la Fa­cul­tatea de limbi stră­ine, din București, suprave­ghind studenții care dă­deau extemporal. Atunci mi-am ridicat ochii spre fereastră și, dintr-o dată, am ob­servat culo­rile din jur. Deși eram, „cro­no­logic” vor­bind, în plină toamnă, lăuntric, pentru mine în­cepea vin­decarea, primăvara, ca stare de spi­rit. Du­pă atâta vreme, tot trecând prin pierderi și nepu­tințe, mai mult sau mai puțin grave, am în­­țeles și, mai ales, am simțit, în greul iernii su­fle­tești, prezența ine­fabilă a pri­măverii. Este pen­tru mine un semn divin, că oricât de mult suntem în­cer­cați, suntem ve­gheați con­tinuu de mila Domnului.

COSTION NICOLESCU

Ieșirea la lumină

Mai întâi îmi vine în minte o imagine, una care oferă și un peisaj, și o stare: Primăvara lui Botticelli. (A fost doar un răspuns instantaneu, de temporizare…)

Așadar, priveliște sau stare? Cred că mai întâi o stare și apoi o priveliște.

Simplu spus: starea de primăvară! Ea vine și în urma unei așteptări. Una tot mai intensă, spre sfârșitul iernii, când griul orașului devine excesiv de apăsător, de o tristețe epuizantă. Rarele ninsori (dacă au fost) n-au reușit să-l lumineze mai mult de o zi sau două. Odată cu primăvara, aproape brusc, stră­zile Bucureștiului (acest oraș în continuă urâțire, dar de care mă simt cultural indisolubil legat) capătă un pic de culoare. Unele car­tie­re, chiar mai multă.

În adolescență, anotim­pul cu totul preferat îmi era toamna, cu tot ce implică poezia ei, culorile ei, so­nu­rile ei, melancolia ei, iz­buc­­nirile ei culturale.    Acum prețuiesc tot mai mult și primăvara, pentru senzația pe care o dă, aceea de ie­șire la lumină, de răzbire din pericolele medicale mai mari ale iernii. Căci primăvara are nuanțe pentru fiecare vârstă.

În ceea ce privește priveliștea, cea primă este a unei livezi înflorite. Rai! Am făcut, într-un în­ceput de primăvară, o cercetare de teren în satul Cornățelu (jud. Olt). Privit de sus, de pe unul din­tre dealurile sale, satul era o hartă bogat presărată cu pete intens albe. Proveneau de la mulții corco­duși tocmai înfloriți. Zarzării sunt primii pomi fructiferi care înfloresc la noi… Transmi­teau prin albul lor imaculat, ce se decupa bine în peisajul general încă șters, o bucurie ce trezea copilul din mine, cu toată puritatea lui și cu toată năzuința lui spre puritate. Mai am o priveliște dragă, cea a dealurilor presărate cu brândușe delicat și duios ițite, îndeosebi mov, dar și gal­bene sau albe, salutând zgribu­lite, semn clar de primăvară, chiar dacă vremea poate fi încă iernatică. Ceasul naturii e neabătut.

Prețuiesc la primăvară și faptul că trezește impetuos o dorință de a hălădui, de a zburda. Cel mai adesea nu ajungi s-o faci, dar și sâmburele dorinței îți este prețios.   

Apoi, fiecare primăvară îmi cheamă amintirea senzațiilor din primăverile copilăriei. Un miros subtil, specific, de reavăn; o boare înviorătoare, venind de nu se știe unde; zăpada topită de primele zile însorite, curgând în șuvoaie vesele pe lângă bordurile trotuarelor; o lumină specială, limpede, încă răcoroasă; iarba pe care parcă o simți răzbind din pământ; primele gâze; sunetul mugu­rilor care pleznesc; guguștiucii care se cheamă stăruitor spre împerechere; apoteoza liliacului; și câte altele… O voioșie de obște. Veneau și primele ieșiri cu mingea pe maidan, precum și atâtea alte jocuri an­trenante, cele multe dintre ele dispărute acum.   

Cât de frumos formula Marcel Proust! „La umbra fetelor în floare” – fete aflate în pri­mă­va­ra vieții. Mie îmi pare că primăvara, toate fe­me­ile, de orice vârs­tă, înfloresc într-o mă­sură, că redevin pe undeva, în inima lor răzbind pe chipul lor, fetele de odi­nioară, limpezi și voioase, pure și ideale. Pri­măvara le vezi îmbrăcate… primăvăratic, mai echilibrat, în trecere de la înfofolirea ascunziș din timpul iernii, la goliciunea adesea ucigătoare din timpul verii. Părul le flutură, fustele și rochiile le flutură, ochii le strălucesc… Împodobesc lumea!

Primăvara, îndeosebi la pornirea ei, aduce cu ea un entuziasm al tandreții, o mai mare deschi­dere obștească întru bună voire reciprocă. Zâm­betele înfloresc și ele mai lesne. Se luminează totul!

Și să nu uit! Primăvara, pentru mine, înseam­nă și urzicile! Doamne, cât de bune sunt!

(Foarte important: Primăvara este și un ano­timp spiritual. Ea ne oferă, în emisfera noastră, în cultura noastră, parcursul inițiatic spre Învie­re.)

LILIANA URSU

Înminunare

O priveliște declanșează, adesea, în noi, o anume stare, dar și o stare poate declanșa nu una, ci multe priveliști. E un joc subtil al minții, al sufletului, al simțurilor care, desigur, poate fi vizibil și în cazul anotimpurilor, mai ales al primăverii, care pentru mine rămâne cel mai puternic, îmbietor și tainic timp al anilor. Totul e dominat de o stare de crescendo. Ca un Bolero de Ravel. Oameni, păsări, flori, gâze, copaci, animale, se trezesc cu fiece primăvară la viață. „La altă viață?” – cum mă întrebam în adoles­cență, când totul era aș­teptare, freamăt, dorință de schimbare, de ceva nou și dulce, precum ae­rul fre­mă­tând de parfu­mul violet al liliacului sau al sme­ritelor viorele. Totul era semn, dar și priveliște îmbietoare, alb cast, de zambilă fecio­rel­nică sau de ghiocei care descuie primăvara. Cu­prin­să e lumea de o ame­țitoare, portocalie, fre­netică stare de eliberare, de revenire la bucurie, la spe­ranță. La acea puritate unică a verdelui lângă cui­bul cu pui, când dea­supra e un cer atât de frumos, că-mi vine să merg în vârful picioa­relor.

Priveliști, izvoare de fericire simplă. Ca pri­măvara în deltă, când te întâlnești cu câte un stol de egrete sau de lebede grațioase. Și pe grinduri dau năvală caii sălbatici, stârnind preajma cu aerul acela al lor de maximă libertate si mag­nifică frumusețe. Sau primăvara în munți, când pădurile sunt o adevărată sărbătoare pentru ochi și te lași cuprins de visare, de o stare unică, de înmi­nunare care crește iar în tine, cum numai în copilărie mai trăiai. E o stare de exaltare benefi­că, dărui­toa­re de nădejde și de tan­drețe, pentru toți și toate. Starea de    primă­va­ră e o reverie extatică, atot­cuprinzătoare, hră­nită de un dor tandru sau de o beatică lumină su­fletească. Și am mai observat, odată cu tre­cerea anilor, că pri­mă­vara e anotimpul do­minat de entuziasm. Dar ce înseamnă entuziasmul în limba grea­că? Înseamnă Dumnezeu în tine. Aștep­tarea cea bună, Învierea. Și pregustarea ei în săr­bătoarea Buneivestiri, când trec pe strada Observatorului astronomic, de unde noi, mu­ritorii, putem privi luna și soarele și stelele, planetele cele strălucitoare, atât de mici, de palide, toate, în fața strălucirii Ta­le. Și mai intru și-n Cișmigiu, mângâiat as­tăzi de aripile fără de număr ale Arhan­ghe­lului Gavril, preschimbate de Buna­ves­tire în ghiocei, zambile, narcise, magnolii, și pe toate Ți le culeg în gând, Sfântă Fecioară, să-Ți întorc Darul cel mare făcut nouă prin răspunsul întemeietor dat Înge­rului: Fie mie după cuvântul tău! Și-n fiece primă­vară, străzile se preschimbă în pri­veliști ale cuvintelor Tale cerești, Bucureș­tiul tot e un Nazaret, iar sufletul meu în­florit îți mulțu­mește pentru înfiere.

CHUKWUDI NWABUDIKE

O primăvară pentru suflet

Primăvara urmează iernii. Iarna, totul este adormit, liniștit, aparent fără viață, iar primăvara răsare din nou viața. Oare, să fie iarna moartă, iar doar primăvara vie? Nu! Ambele anotimpuri sunt la fel de vii, doar că fiecare în felul său. Ambele având nestemate de oferit, din belșug. Înțelegerea faptului că pretutindeni este viață, dar în feluri diferite, ne ajută să și înțelegem că doar pentru că ceva este diferit nu înseamnă că este rău. Doar pentru că nu ne convine ceva, nu înseamnă că trebuie să respingem acest lucru. Iarna are rolul ei, fără de care o primăvară împlinită n-ar putea exista. Energiile subtile ale iernii permit venirea primăverii pline, și ea, de energii, forțe miraculoase ale naturii, care vin, toa­te, de undeva. Nu s-au epui­zat niciodată, de-a lungul mileniilor. De ce? Fiindcă El le-a făcut, doar EL    putea…

După iarnă, în care toa­tă lumea stă pitită în casă, urmează primăvara. Orașele își regăsesc vi­goarea, activitatea. Veni­rea primăverii ar trebui să trezească în noi o li­cărire de recunoștință, să ne scânteieze inima de bucu­rie pentru darul pe care-l primim, să ne um­ple sufletele cu dorința arză­toare de a face parte din această subli­mă    armonie a naturii. Toa­te acestea sunt cu adevărat posibile doar la cei care știu că EL a făcut-o, doar EL ar putea…

Zilele acestea, vin din toate păr­țile vești triste de război. Ve­dem, îngroziți, cum oamenii ucid alți oameni, insensibili la înnoirea și frumu­sețile primăverii. Trufia îi face orbi, îi scoate în afara vieții, în afara rânduielii Creației. Iar această rânduială, să nu uităm, EL a făcut-o, doar EL putea…

Să ne fie dat să trăim o primăvară a sufle­tului, cu adevărat!

OTILIA ȚEPOSU

Cu aripi până la cer

Când vine vorba despre Primăvară, lucrurile sunt amestecate. Și asta, pentru că ea însăși, Pri­măvara, este mereu capricioasă și nehotărâtă, vine cu umbră și lumină, soare și frig, veselie jucăușă și melancolie îngân­durată.

Nu poți ignora dorul de-a porni pe coclauri, de-a zbura peste piedicile și capcanele vieții, de-a hălădui fără opre­liști, până la capătul lumii. E ca un fel de febră care se ia de la frunze și flori, de la mugurii gră­biți să izbucnească, de la pă­să­rile care-și caută perechea, de la copacii bă­trâni, inundați de seve tinerești și care te cuprinde și pe tine, biet om, te face să-ți crească aripi și să zbori către cer.

Primăvara este o continuă reînnoire. An de an, lumea verde se reinventează cu o forță uriașă. Totul se trans­for­mă și trece de la o zi la alta prin­tr-o copleșitoare schimba­re pe care noi, oamenii, o resimțim, adeseori, dra­matic. Cu cât se adună anii, schimbările se adân­cesc. Important este să urmăm primăvara și să ne străduim să nu ră­mânem în urmă, ci să ne re­în­noim pe cât putem, odată cu ea.

Fac adeseori un exercițiu. Închid ochii și-mi aduc aminte: cândva, demult, am simțit cum îmi cresc aripi, cum trupul meu înmugurea, cum eram gata de înflorit, cum sevele subțiri trezeau în mine dorul de ducă. Îmi aduc sigur aminte de momentul acela, dintr-o primăvară de altădată. A fost o dată doar, o singură dată, și de atunci, an de an, încerc să retrăiesc magia aceea. Câteodată, reușesc, alteori, nu.

Nu știu dacă Primăvara aceasta, începută sub auspicii războinice, este mai întunecată sau mai senină decât cele care vor urma, dar mă strădu­iesc să cred că speranța, izvorâtă tocmai din pute­rea naturii de a înflori mereu, ne va așeza pe toți sub binecuvântarea Celui care ține în echilibru orni­cul lumii.