SELECȚIA „FORMULA AS”

* Andrei Șerban, „Ni­cio­­dată singur. Fragmente din­tr-o galerie de portrete”, cu­vânt înainte de Toma Pavel. Edi­tura Polirom (tel. 0232/ 21.74.40), 244 p.

Fac parte dintre cei care pre­feră filmului spectacolul de teatru, pentru mareele de emoții dintre scenă și sală care te transformă din spectator în participant și pen­tru ceea ce se naște – dacă se naș­te – din aderența electri­zantă a trăirilor tuturor ce­lor ce participă, inclu­siv cu misterul numit su­flet, la această împărtă­șire. Le sunt recunos­că­toare marilor noștri regi­zori și actori care evitau drumurile bătătorite și mă transportau într-un ne­cunoscut cu noi înțe­lesuri și întrebări mai pre­sus de vremi. Andrei Șerban e unul dintre cei cărora le datorez ore me­morabile, înalte, din viața mea de amator de teatru silit să se con­frunte cu un cotidian aplatizant. De aceea, pe lângă spectacolele, câte i le-am putut vedea la Bucu­rești, i-am citit și scrierile despre sine: „O au­tobiografie”, publi­cată tot la Polirom mai demult, și cartea pe care v-o recomand acum, scrisă cât a stat în reclu­ziu­nea pande­miei. Teatrul înseamnă pentru regizorul Andrei Șer­ban „împreună cu cei­lalți”, o lume în mij­lo­cul căreia și-a trăit in­tens profesia. Obligat la „distanțare” și izolare, a găsit în scris soluția de a nu fi singur: „mi­crobul teatrului e activ în afa­ră, ca să comunic cu actorii și pu­blicul, pe când scriind am mers spre interior. De unul singur am căutat mijlocul cel mai efi­ca­ce ca să mă liniștesc, să-mi con­trolez agitația ca să pot fi în con­tact cu personajele remar­ca­bile pe care am încercat să le rea­duc la viață în carte”. Majoritatea artiș­tilor, pu­țin spus remarcabili, de a căror apropiere și prețuire a avut parte au mu­rit, iar portretele lor se cons­tituie într-un Pantheon personal. De fapt, Andrei Șer­ban vorbește despre sine în relație cu cei ce l-au ajutat să evo­lueze creativ – men­tori, călăuze, spriji­ni­tori – sau cu cei cu ca­re a lucrat – ac­tori, cântăreți de o­pe­­­ră, coregrafi, muzicieni, sce­no­grafi. O recunoaște deschis în paginile consacrate vechiului său prieten George Banu, care „se simte împărțit între dorința de a vorbi despre alții (regizori care l-au inspirat și pe care îi respectă, de exemplu) și dorința de a vorbi despre sine (…) E exact ce fac eu acum: scriu despre el, dar de fapt mă expun pe mine. E efectul de bumerang al scrisului”. Galeria în care expune și se expune cuprin­de deopotrivă „exerciții de admi­rație” pentru vârfuri ale breslei – Sanda Manu, Radu Penciulescu, Peter Brook, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Aurel Manea, Lev Dodin, John Cage, Pina Bausch, Peter Pabst ș.a., dar și povestiri despre felul cum și-a lucrat spectacolele înnoitoare de teatru și operă care i-au adus celebritate mondială, despre prieteni de cursă lungă din țară și din exil (George Banu, Nicky și Ulla Wolcz, Bill Segal…). Scrie și des­pre activitatea lui de profesor de teatru la Universitatea Colum­bia din New York, de unde s-a retras după 27 de ani, dezamăgit de discriminările absurde ale „co­rec­titudinii politice”, care nu țin sea­ma de valoarea, de competența individuală, ci doar de repre­zen­tarea minorităților de orice fel (lo­cul lui a fost ocupat de un pro­fesor de culoare, am aflat dintr-un interviu). Dezamăgiri a avut și la întoarcerea în România, nu doar în perioada de directorat la Tea­trul Național. Cu un interes apar­te se citesc și schițele de por­tret ale unor cunoscuți actori des­pre a căror profesie scrie că e un aliaj de meșteșug și magie. Nu sunt însă de acord cu el când scrie că „publicul rar înțelege procesul de creație al unui actor. Iar criti­cii, chiar și cei mai sofisticați, ju­decă fără să știe ce văd”. Eu cred că „pro­cesul de creație” nici nu tre­buie să se vadă, meșteșug și ma­gie e doar rezultatul lui viu.