ALEXANDRA UNGUREANU (muzician): „Viața în pași mici, dar trăiți la maximum”

„Dacă s-ar putea, aș trăi cu ochii închiși și muzica dată la maximum”

– Dragă Alexandra, în mod firesc, când îți so­licit interviuri pentru revista noastră, tema discuției este muzica, din care tu ți-ai făcut o profesie. Ei bine, azi îți propun să vorbim despre muzica… vieților noastre. Cum te „armonizezi” la prezent, cum te raportezi la ceea ce ni se întâmplă?

– Este atât de trist, de crud, de ilogic ce se în­tâmplă, încât nu poate fi nimic înțeles. Cum poți în­țelege nenorocirile? Dacă s-ar putea, aş trăi cu ochii în­chişi şi muzica dată la maximum în căşti, ca să nu văd şi să nu aud nimic din exterior. Mulţi par să o facă deja. Cu atât mai mult, după doi ani în care în­treaga omenire a rămas înţepenită în faţa pandemiei şi a tuturor implicărilor ei, efecte care ne vor urmări încă ani buni. Sincer, după această molimă, am crezut că noi, oamenii, am înţeles fragilitatea vieţii, eu am sperat că vom ieşi din pandemie în soli­daritate şi iubire, am crezut că am picat cu toţii de acord să facem lucrurile mai bune şi mai frumoase. Dar mai degrabă „am picat” toate aceste teste. Iz­bucnirea războiului ne arată că nu am trecut clasa, că am rămas cori­genţi la ma­teriile acestea care ne-ar fi putut în­nobila existența. Da, ştiu că la nivel politic exista de mult pe­ricolul unui conflict major, că sunt poliţe ne­plătite, că sunt uri vechi care moc­nesc din istorie, însă a le rezolva prin asemenea violenţă este de ne­conceput. Dacă toată incertitu­dinea cauzată de Covid ne dădea oricum dureri de cap, insomnii şi depresii, nesiguranţa viitorului nos­tru este azi o stare şi mai apăsătoare. Vorbesc cu prieteni de-ai mei, foarte mulţi abordează acum viaţa cu tristeţe, deprimare, unii chiar cu de­lăsare, ceea ce este şi mai înspăi­mântător. Par să nu mai aibă miză şi motivaţie pentru viitor. Văd, cum spuneam, oameni care pun mâna la ochi, nu mai vor să audă de nimic, aleg să tră­iască cu „Doamne ajută!” îna­inte, zi după zi, fără planuri, fără ide­aluri. Nu-i condamn deloc, dar mă îngrijorează teribil.

Muzică, cu toate pânzele sus!

– Ce spui confirmă diag­nos­ticul psihologilor, care spun că depresia e noua boală a secolului. Tu cum îi ţii piept?

– Eu sunt undeva la mijloc. În pandemie, când simţeam că mă cu­prinde spaima, cântam, ieşeam pe stradă îmbrăcată elegant, ca să mă simt frumoasă, alergam, ca să mă simt în formă. Apoi a izbucnit războiul. Primele zile am fost paralizată de frică, de uimire, de dezgust. Apoi am ales să mă adaptez realităţii, ajutând prin donaţii oferite marilor fundaţii umanitare, cele în care am încredere. Sunt sigură, de asemenea, că dacă îmi iese în cale o situaţie disperată a unui om opri­mat de război, voi ajuta imediat. Pe de altă parte, eu sunt o pesimistă din fire, aşa că a mă adânci şi mai mult în aceste tristeţi ar fi cu adevărat periculos. Aşadar, acum, că restricţiile sunt în mare parte ri­dicate, energia mea zboară către muzică. Aşa ţin eu piept depresiei. Mi-a fost tare dor de cântat, în aceşti ani am pregătit piese noi, proiecte noi, iar acum simt că le-a venit vremea. Abia aştept marile concerte, scena, publicul, să mai ieşim din întrunirile muzicale mici sau online. Aş minţi, totuşi, să nu recunosc că emisiunea „Duet cu Alexandra”, de pe YouTube, m-a ajutat în această perioadă. Având permanent invitaţi de valoare, cântând alături de ei, „m-am răcorit” şi eu, mi-am mai alinat dorul de scenă. Emi­siunea m-a ajutat în pandemie, iar acum sper ca marile concerte să mă ajute în vremuri de război. Aşa­dar, entuziasmul care mi-a mai rămas, creati­vitatea, energia, dorul şi iubirea din mine, pe toate le arunc cu forţă către muzică. Muzică, cu toate pânzele sus! Privind înapoi, realizez că am trăit multe clipe incredibil de frumoase în carieră, de care parcă nu m-am bucurat atât cât ar fi meritat. Le-am luat de-a gata, la grămadă, crezând că am un timp nelimitat în faţă, pentru a conştientiza fe­ricirea lor sau, dimpotrivă, pentru a-mi vinde­ca nemulţumirile. Anii aceştia m-au învăţat să nu mai repet aceleaşi greşeli şi să încerc să simt pe loc bucuria fiecărui minut. Nici eu nu mai în­drăznesc să fac planuri pe ani de zile, şi pentru mine viaţa se consumă în paşi mici. Acesta e, de altfel, şi planul meu de viitor: viaţa în paşi mici, dar trăiţi la maximum. Poate unii îl consideră nedrept, poate ei spun că noi, toţi, ar trebui să purtăm doliu azi. Dacă e aşa, atunci ar fi trebuit să purtăm şi pentru sirieni, palestinieni, afgani, libanezi… Aşadar, cred că e puţin ipocrit să judeci astfel lu­crurile, cred că tocmai invers ar trebui făcut: să vin­decăm tristeţea cu bucurie, nu cu alte tristeţi. Aşa cum fac inimoşii voluntari români de la graniţe, ca­re-i primesc pe ucraineni cu zâmbetul oglindit într-o cană de ceai cald, nu cu lacrimi pe obraji.

Să-ţi mai spun ceva, apropo de de­presii şi felul în care ne-am schimbat în anii aceştia: eu încă port mască. Mă simt în continuare vulnerabilă fără ea. Nu mă refer la Covid, pe care chiar l-am făcut de curând, la final de pan­demie. Deci nu e frica de boală, ci alt­ceva. Nu prea înţe­leg ce s-a întâmplat cu mi­ne şi cu alţii ca mine, ce credem că am ajuns să ascundem în spatele acestei bucăţi pe pânză. Nu ştiu să explic de ce mă simt mai în sigu­ran­ţă cu mască, deşi atâ­ta timp am vrut să ne eli­berăm de ea. Da­că eu am acest senti­ment, cum s-or simţi cei din gene­raţiile mult mai tinere, care vor duce cu ei mult timp aceste traume? Cred că ani de zile se vor face studii de psiho­logie pe tema asta.

Izolați, dar împreună

– Ascunşi după măşti, dar totuşi cu do­rinţe de libertate…

– Da, aşa e, dar o libertate… restrânsă, ca să o numesc aşa. Am ob­servat că pandemia a cristalizat familiile (ce­le care au rezistat), la fel şi cercurile de prieteni. Mici cuiburi de oameni care se simt în siguranţă unii lângă alţii au ajuns să se înţeleagă şi să se iubească mult mai mult. Preţul este, în schimb, înstrăinarea de restul lu­mii. Chiar eu fac parte din această ca­tegorie: izolaţi, dar împreună. Avem un mic grup care, la recoman­darea prietenilor de la „Călători în bascheţi”, am umblat mult în ţară şi am descoperit nişte locaţii retrase, de o frumuseţe copleşitoare. Dincolo de peisajul de vis cu care suntem obişnuiţi în România, ceea ce m-a uimit a fost incredibila frumuseţe, bunul gust şi rafinamentul pensiunilor în care am stat. Ce arhitec­turi, ce combinaţii frumoase între modern şi tradi­ţional, ce oameni educaţi între cei care le conduc! Vă spun, sub presiunea pan­de­miei, au apărut în ţară nişte locuri de cazare izolate, perfecte pentru grupuri restrânse, care concurează prin confort şi eleganţă cu oricare altele din lumea asta. Cabane tip nordic, cu ferestre până în pământ – la interior e cald, te simţi protejat, iar privind prin aceste geamuri imen­se, dezbrăcate de perdele, parcă ai fi, de fapt, chiar în mijlocul naturii. Asta, da, natura chiar îţi oferă o încântătoare stare de bine.

– Nu ne lăsa aşa, oferă-ne, te rog, câteva exem­ple de locaţii care te-au impresionat…

– Desigur. Vă propun un scurt tur… Începem din vestul extrem, în Bihor, cu „Bălnaca Traditional Wooden House”, un loc în topul preferinţelor mele, mai ales datorită hambarului transformat în loc de ins­piraţie, de întruniri artistice. Mergem apoi în Maramureş, Cavnic, la „Chalet 2B”. Intrând în Tran­silvania, aş aminti două pensiuni minunate: „Cabana Berg”, la Someşu Rece, în zona Clujului, şi „La noi la munte”, în Mătişeşti, Alba. Aş trece munţii spre Bucovina la final, pentru a-i aminti şi pe prietenii de la „Chalet Green Velvet”, din Şaru Dor­nei. Evident că acestea sunt doar câteva exemple, aşa cât să se ştie că în fiecare zonă a ţării, mai ales în cele de munte, există mi­nu­năţii din acestea.

„Exersez optimismul și mă îmbăt cu speranță”

– Alexandra, în ciuda anxi­etăţii, văd că încerci să întâmpini primăvara zâmbind…

– Exersez optimismul, bine zis. Să ştii că, în primul rând, mă bucur de întârzierea primăverii, pentru că nu am mers nicio zi la schi în pandemie, iar săptămâna viitoare chiar am plănuit o tură pe pârtie. Sper ca sportul acesta să fie precum mersul pe bicicletă, poate nu l-am uitat chiar tot. Cât despre celelalte semne ale pri­mă­verii, le primesc cu braţele des­chise. Mă bucur de fiecare lalea, zambilă sau frezie primite, ca fe­meie, la început de Martie, simt mai mult ca în orice perioadă a anului că sunt îndrăgită şi apre­ciată. Tot primăvara a început să scrie în calendarul meu eveni­mente muzicale, programul sună chiar promiţător până în vară. Deci, pentru că rotiţele uşor rugi­nite din capul meu tot se învâr­tesc, teama faţă de ceea ce se în­tâmplă în lume tot există, nu am altă soluţie decât să mă îmbăt cu speranţă.

– Poate tocmai concertele, spec­tacolele, frumosul ce se revarsă din ele ne vor mai vin­deca depresiile…

– Acelaşi lucru sper şi eu, de aceea am şi această nerăbdare extraordinară de a ur­ca pe scenă. Este adevărat că, deocamdată, am sen­timentul că lumea s-a schimbat complet şi ireme­dia­bil, dar mi-ar plăcea şi sper să fiu contrazisă de viitor. Tot ce vreau este ca războiul să se termine re­pede. Din tot sufletul îmi doresc asta pentru poporul ucrainean, dar şi pentru noi, toţi. Doamne, nici nu vreau să mă gândesc că aş putea fi nevoită să o iau pe mama, căţeii, şi să fug, conducând cât mai de­par­te de ţara mea. Refuz să mă imaginez în acest film de groază atât pe mine, cât şi pe românii mei, sau pe basarabeni, sau pe polonezi… sau…sau… Deci, în numele umanităţii, opriţi acest război!

Foto: Emanuel și Roxana Bădiliță (2)