Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Poveste cu un cireș

Foto: Shutterstock

De câte ori cumpăram de la piață cireșe mari și frumoase, aveam grijă să arunc câțiva sâmburi în grădinița cu flori din fața casei. Făceam acest gest ca o regulă, cu gândul că într-o zi va răsări dintr-un sâm­bure un pui de cireș. Peste un timp, mi­nunea s-a întâmplat. Am găsit o mlădiță cât o an­drea, crescută printre straturile de crăițe înalte și viu colo­rate, care ocrotiseră plăpân­da ivire a cire­șului pe această lume. L-am ocrotit și eu câți­va ani. I-am pus gunoi de grajd la ră­dăcină, am bătut un par în pământ, lângă el, să se sprijine în vremurile vitrege ale toam­nei și ale iernii, l-am legat să stea drept, în bătaia vântului. Și cireșul mi-a simțit dragostea.

A crescut frumos, și-a format o coroană plină de frunze sănătoase. Avea peste un metru înăl­țime și, din când în când, poposea pe crengile lui câte o pasăre. Începuse să fie băgat în sea­mă…

Dar povestea cireșului n-a semănat cu un basm… A venit o zi când viața lui s-a acoperit cu un „nor”. Cireșul crescuse din pământ foarte aproa­pe de o conductă de gaze, legată de casa mea, la doi metri și jumătate înălțime. Dacă îl lă­sam unde răsărise, peste un timp ar fi deranjat accesul și vizibilitatea conductei. Aceeași părere au avut-o și membrii familiei, ba mai mult, și cei care mă vizitau mă avertizau că cireșul nu este bine plasat. Îmi închipuiam cum ar fi fost pri­măvara, în fața casei, cu un cireș înflorit, și vara, cu un cireș plin de roa­de. Într-o toamnă, târziu, prin noiembrie, înainte de îngheț, am săpat și am scos cireșul. Se prinsese bine în pământ, cu o rădăcină zdravănă și destul de adâncă. L-am mutat cu mare părere de rău. Apoi am așteptat cu nerăbdare să vină primăvara. Am așteptat să înmugurească, să înfrunzească. Toți pomii din grădină se îm­po­dobiseră cu frunze și flori, nu­mai cireșul meu nu dă­dea niciun semn de viață. Abia târziu, spre sfâr­șitul primăverii, pe cren­guțe au ieșit câteva frunze plăpânde și gălbejite. I-am înțeles durerea. Cerea ajutor… Se lupta să nu moară… Dar de mutat, nu mai puteam să îl mut. L-am plâns în tă­cere, i-am îndepărtat cren­guțele care se uscaseră, l-am udat, l-am mân­gâiat, l-am rugat să mă ierte. Îl simțeam ca pe un prieten drag. Crescuse din sămânța pusă în pământ de mine, se înălțase, bucuros de lu­mi­nă, îmi încântase privirea și su­fletul, întărindu-mi credința că este și el, la fel ca mine, o făptură a lui Dumnezeu.

Să vezi minune! Anul acesta, acum, primă­va­ra, pe cele două crenguțe care îi mai rămă­seseră au ieșit muguri mulți. I-am cercetat cu atenție și am înțeles că prin tulpina lui urcă seva binefă­cătoare a vieții. Cireșul meu mă iertase. Căința și dragul îl chemaseră înapoi, la viață. Cu bucurie mare și luminoasă, aștept să-i văd cren­gile împo­dobite cu primele flori.

GEORGETA G.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian