Cristiana Radu e una din cele mai cunoscute și mai apreciate ilustratoare din România. De la copertă de carte la mural, la vitraliu, la obiect pictat, surprinde și cucerește, cu o versatilitate fermecătoare, zone de expresie care o recomandă exact ca pe ceea ce este: un artist complet, în continuă transformare creativă.
– Câteodată, când intru pe site-ul tău, https://cristianaradu.com/, am senzația că sunt pe un enorm teren de joacă, de unde am acces în toate direcțiile: spre basmele rusești, dar și spre un Dürer care-mi face cu ochiul, spre Barcelona lui Gaudí, dar și spre povestirea picarescă. E un tărâm al tuturor posibilităților ludice în ilustrațiile tale. Am uitat să mai remarc ceva?
– „Terenul de joacă” preferat se mai învecinează cu miniaturile și micii maeștri prerenascentiști, cu stampele japoneze și țesăturile lumii islamice și continuă să capete noi și noi vecini neprevăzuți.
– Tu cine ești când lucrezi?
– Deși formulele stilistice folosite se mulează, fluid, pe contururile poveștii la care lucrez și îi țes hăinuța potrivită, de fiecare dată cu alte fire și în alt stil, când lucrez, sunt mai „eu” decât oricând altcândva. Dialogul cu modurile de expresie ale altor spații culturale mă ajută să văd mai bine înăuntru și mă ajută să-mi definesc mai bine, prin contrast sau prin alăturare, propria viziune.
– Lucrările tale creează senzația că te ascunzi în fiecare imagine, un joc de-a v-ați ascunsa cu privitorul. De ce ai nevoie ca să creezi complicitate între tine și el?
– E adevărat, îmi place să mă joc și să las indicii ascunse cititorului, ca în acel joc cu săgeți desenate din copilărie. Cărțile pentru copii, la fel ca și celelalte, pot avea mai multe straturi de informație și printre ele se strecoară și ceva din straturile culturale care ne înconjoară. M-am gândit de multe ori cum ar vedea aluziile astea cineva dintr-o altă zonă culturală decât România sau țările estice și ce ar fi sau nu lost in translation. Idealul ar fi, probabil, transpunerea acelui ceva particular adus de poveste într-un limbaj care poate fi decodat de cititorul de oriunde.
– În 2021 ai fost pe lista „World Illustration Awards”, la categoria carte pentru copii. Ce înseamnă pentru tine o asemenea recunoaștere?
– Când ilustrez o carte, nu mă gândesc cum va fi primit desenul de către un anume juriu, nici la gustul publicului, ci la cum aș putea da cea mai bună formă, vizual, unei povești. Cel mai important lucru rămâne munca mea în sine. Cât despre primirea sa, cred că ceea ce m-a bucurat cel mai mult este prezența a trei cărți ilustrate de mine în prestigioasa selecție White Ravens. Aceste recunoașteri au un rol similar unor jaloane de-a lungul drumului – îmi confirmă că merg într-o direcție bună.
– Cum au fost ultimii ani pentru tine?
– Prea dureroși, ca să îmi doresc să îi descriu.
– Cum îți încarci bateriile, când fuge culoarea din lume?
– Citesc o carte și intru cu totul în universul ei. Și apoi alta. Și alta. Iar când prezentul redevine ceva mai suportabil, „chanoyu”, ceremonia ceaiului, este refugiul meu secret. Deschide o poartă spre un tip special de liniște, de oglindire și neașteptată regăsire de sine, în ritualurile unui alt timp și ale unui alt spațiu.
– Ce te sperie cel mai mult în prezent?
– Viitorul.
– Îmi amintesc foarte bine prima noastră întâlnire, în grădina de la Cărturești Verona. Mi-ai spus atunci câteva versuri dintr-un poem de Philip Larkin, This Be the Verse. Dacă te-aș ruga să alegi azi două versuri pentru următorul ceai într-o grădină, care ar fi ele?
– Azi am depășit căutările legate de cine sunt și de ce sunt așa, am făcut pace cu mine și cu o copilărie foarte nefericită. Și am trecut de la preocuparea de a înțelege istoria personală la aceea a lumii. Aș transcrie dintr-una din cărțile de pe noptieră din acest moment, Japanese Death Poems.
„No sign
in the cicada’s song
that it will soon be gone”.
(„Nimic
Din cântecul greierului
Nu-i vestește vremelnicia”.)
IOANA BÂLDEA CONSTANTINESCU
Ilustrații de CRISTIANA RADU
