Anastasia și Corbul

Ne scriu cititorii

În urmă cu 6 ani, fiica mea, soțul ei și copilul lor au hotărât să plece din România, la in­vitația unei mari companii de afaceri, într-o țară din vestul Europei. Gândul lor era să se stabilească acolo definitiv. Bucuria lor era că li s-a pus la dispoziție tot ce era ne­cesar: transport, cazare, salariu bun, dar și re­comandări în ceea ce privește educația fetiței. Pe cât de mare era bucuria lor, pe atât avea să fie și întristarea mea și a nepoa­tei mele; eu, că o crescusem până atunci, ea, micuța care abia împlinea 3 anișori, se despărțea de locul unde văzuse lumina zilei și unde își petrecea mai tot timpul – Parcul Titan din Bucu­rești. Abia sta­biliți la casa lor din țara de adopție, că au și început serviciul. Pe fetiță au înscris-o la o grădiniță în limba franceză, cu program prelungit. Deși mama fetiței ar fi dorit să mai stea acasă, până se obișnuia micuța cu activitatea la grădiniță, nu s-a putut, și a fost nevoită să o lase acolo câte 8-9 ore. Pentru biata copilă avea să fie un coșmar. De dimineață și până seara, când se reîntorceau pă­rinții, Anastasia își ținea strâns în brațe „dou-dou”-ul, o oaie de pluș de care nu se dezlipea. În fiecare seară, avea jucăria udă de lacrimi, așa cum îi erau și hăinuțele pe piept. În locul unde se așeza di­mineața, acolo rămânea până seara, nedezlipită, plân­gând. Nu voia să colaboreze cu nimeni. Ajun­gând acasă, mânca grăbit, dormea agitat și a doua zi o lua de la capăt. Văzând că n-o scot la capăt, bie­ții părinți au apelat la mine, bunica rămasă în România, cumpărându-mi bilet de avion. Am ple­cat imediat. În aeroport, m-au așteptat ginerele și nepoțica. Avea fața palidă, cearcăne sub ochi și slăbise mult. E un copil tare frumos, gingaș, cu o mare capacitate de analiză a tot ce o înconjoară, inteligent. Mi-a sărit în brațe și, tremurând de emo­ție amestecată cu bucurie a strigat: „Te iubesc, bunico!”. În mașină, până acasă, m-a ținut strâns de mână, de teamă să nu mă piardă din nou. Era obiș­nuită cu mine, pentru că o crescusem până atunci, și chiar dacă săptămânal făceam naveta Brașov-București, nu mi s-a părut greu.   

În casă, în ziua aceea, a fost mare bucurie pentru toți. Îmi place să îi spun „înțeleapta lui buni”, tocmai pentru felul ei de a fi: calculată, re­ținută, cu un spirit de observație și analiză rar întâlnit la copii. Totuși, ceva se produsese în mintea ei de 3 anișori, de nu reușea să se acomodeze în mediul grădiniței, deși personalul era deosebit. Am stat acasă o zi, de acomodare, dar a doua zi, trebuia să își intre în program. Ne-am gândit să începem cu o repriză mai scurtă, de 2-3 ore pe zi. Era chi­nuitor. Când trebuia să intre în clasă (sala de curs) se prindea de mine, de gâtul meu sau de haine și nu voia să îmi dea drumul. Plângea cu lacrimi grele, mari, fără să facă zgomot, își ținea strâns „oița” în brațe și, până plecam de acolo, era mare durere. La prânz, o luam istovită de plâns. Nu mai știam cum să procedez. Aproape că voiam să re­nunț. Îmi rămăsese sprijin încrederea în Dumne­zeu, așa că spuneam mai tot timpul „Ajută-mă, Doamne!”. Nu mai aveam putere să văd copilul chinuindu-se. Trecuseră două săptămâni și nu se întrevedea nicio schimbare. Dimineața, înainte de a o duce la grădiniță, rămâneam singure acasă. Pre­găteam micul dejun, o pregăteam pe Anastasia, în­cercând să o fac cât mai veselă, povestindu-i tot felul de amintiri din copilăria mea. Stând la masă, într-o dimineață, am aruncat o privire pe geam. În fața noastră, pe o antenă, se așezase o pasăre care privea țintă la noi. Era un corb. Își rotea capul ca să ne privească mai bine, când cu un ochi, când cu celălalt. „Ce-i bunico, la ce te uiți?”, m-a întrebat Anastasia. A răspuns corbul, în locul meu: „Cra, cra, cra!”. Ceva s-a produs atunci în mintea mea. Am avut certitudinea că pasărea avea să ne trans­mită ceva. „Anastasia, corbul ăsta a venit la tine, special, și vrea să-ți transmită ceva!”. Imediat auzim: „Cra, cra, cra!”. „Anastasia, corbul ăsta e un mesager de la moș Ni­co­lae”, i-am zis. I-am povestit cum, în fiecare an, moș Nicolae trimite mesageri: îngerași, animăluțe, pă­sări, fluturi la copii să le afle dorințele dar și activitățile lor, fie acasă, fie de la școală. „De data aceasta, la tine a venit corbul! Vrea să știe dacă-ți place la grădiniță”. Corbul de afară: „Cra, cra, cra!”. „Hai, să vorbești tu, personal, cu el!”. Nu mi-a venit să cred, dar s-a ridicat de la masă și s-a dus la fe­reastra deschisă. „Hei, corbule, sunt Anastasia… am trei ani, merg la grădinița franceză”. Am îndemnat-o să-i promită corbului, că de acum încolo nu va mai plânge la grădiniță, va face tot posibilul să intre în activitate alături de ceilalți copii, să participe la lecții, la joacă, la masă, și că nu va mai sta supărată, udându-și oița de la­crimi. A făcut ce i-am spus, cu o drăgălășenie și sinceritate uluitoa­re. „Cra, cra, cra!”, îi răspundea și corbul în limba sa, țopăind pe antenă, și cu ochii tot timpul la noi. Am terminat cu întârziere de mâncat, ne-am îmbrăcat și am plecat spre grădiniță. Dar ce să vezi? Cum am ieșit pe ușa blo­cului, a apărut deasupra noastră pasărea, învârtindu-se în cercuri line, de părea că vrea să ne „atin­gă”. „Hai cu noi”, i-a strigat fetița. Și corbul a venit, rotindu-se încontinuu deasupra noastră, până în fața grădiniței. S-a așe­zat pe un brad din apropiere. Ne-am privit câtva timp, apoi când să intrăm în clădire, Anastasia i-a strigat: „Să mă aș­tepți, Corbule!”. „Cra, cra, cra!”. Am urcat scările spre vestiar. Cu mișcări rapide, fetița s-a dez­brăcat, i-a mai strigat câte ceva cor­bului, apoi l-a luat de mână pe educa­tor și au intrat în sala de clasă fără să mai plângă. La prânz, am mers după Anastasia îm­preună cu corbul, care s-a așezat fix    pe aceeași creangă. Când ne-a văzut ieșind, a început să cârâie iar: „Cra, cra, cra!”. Anastasia era moartă de fericire. Am plecat spre casă, bineînțeles, însoțite de prie­tenul nostru, care s-a așezat pe antenă, comunicând tot timpul cât Anastasia a mâncat. Seara, la sosirea părinților, Anastasia le-a ieșit în prag veselă, „Ma­ma, tata, astăzi nu am mai plâns”. Au urmat îm­brățișări, pupături, bucurie, care, la îndemnul fetei, s-au transformat într-o horă, în mijlocul su­frageriei, pe muzică de dans pentru copii. „Sur le pont d’Avignon, on y danse…!”. A doua zi dimineața, corbul era din nou pe antenă. „Micuții” au vorbit mult, fiecare pe limba lui. Au povestit despre ju­cării, fetița alergând în dormitor și cărând în brațe fel de fel de minunății, să i le arate corbului. Acesta privea cu atenție, și când Anastasia tăcea, îl au­zeam: „Cra, cra, cra!”.

Mersul la grădiniță și întoarcerea acasă au fost exact ca în ziua precedentă. Devenisem simplu spec­tator la prietenia lor așa de ciudată și minu­nată. Corbul acela părea un om… Suntem în a treia dimineață, la masă. Ușa spre terasă era întredes­chisă. Afară ploua mărunt. „Bunica, sunt doi Corbi, nu unul!”, strigă Anastasia. „Este soața lui!”, i-am spus fetei, și i-am ex­plicat ce înseamnă „soață”.    Când am ieșit afară, păsările au apărut dea­supra, ne-au condus până la gră­diniță. S-au așezat amândoi pe a­ceeași creangă. „Să nu plecați, Cor­bilor, să mă așteptați!”, le-a strigat Anastasia. Nu mai era nevoie să o ajut la dezbrăcat, intra singură în clasă, ținându-și „dou-dou”-ul în bra­țe. Se citeau pe chipul ei feri­cirea, liniștea sufletească. La prânz, păsările erau iarăși la datorie, în brad. I-am arătat și educatorului că acum sunt doi corbi, nu unul. Părea extraordinar de ui­mit. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. De dragul corbilor, nu am vrut să des­chidem umbrelele, deși ploua mărunt și rece. Ne-au însoțit până la ușa blo­cu­lui, unde au rămas ceva vreme să îi privim și să vorbim cu ei. S-au apropiat foarte tare de noi, au făcut ro­to­coale în jurul nostru, cron­cănind neînce­tat, de parcă ar fi vrut să ne spună ceva. Apoi s-au ridicat în cercuri tot mai largi, în văzduh. I-am privit fără a scoate un sunet, până au dispărut. „O să mai vină vreo­dată?”, m-a întrebat Anastasia, cu lacrimi în glas. „Absolut sigur, doar că o să fie… trei. O    să se întoarcă împreună cu puiul lor”.

Eu am mai stat în Luxemburg trei săptămâni, ca să fiu sigură că totul e bine. A fost. Doar po­vestea cu corbii nu mi-o voi putea explica nicio­dată.

P.S. De atunci au trecut câțiva ani. Anastasia este în clasa a II-a. Practică tenisul, cântă la pian, e un copil fericit. În holul școlii, pusă într-o vitrină, se află „Cartea de Aur”. La Anul 1, 2020-2021, pentru merite deosebite, scrie: ANASTASIA M.

ELENA B. – Săcele, Brașov