Când am preluat cabinetul veterinar, soțul meu și cu mine ne-am dat seama ce mult timp ne ia munca. Fetița noastră Laura, de patru anișori pe atunci, rămânea după-amieze întregi singură. Ne-am hotărât să-i luăm un tovarăș de joacă și așa familia noastră s-a mărit cu încă un membru: Carola – o cățelușă Teckel de două luni. Din clipa aceea, oricine o întreba pe Laura: „Tu mai ai frățiori?” primea prompt răspunsul: „Am o surioară mai mică, o cheamă Carola”. Și Carola era înfășată, plimbată cu căruciorul păpușilor, hrănită cu biberonul… Când anii au mai trecut, Carola a însoțit-o în fiecare dimineață la grădiniță, apoi la școala primară, apoi la liceu. Noaptea, mă trezeam s-o învelesc pe Laura și o găseam dormind pe jos, îmbrățișată cu Carola.
Au trecut doisprezece ani frumoși, plini de bucurii, până într-o zi, când Carola, deși nu avea voie, a mâncat ceva în parc sau poate la o plimbare în pădure, ceva otrăvit. Ne-am luptat pentru ea cu medicamente, perfuzii și i-am mai prelungit firul vieții câteva luni, dar inimioara ei n-a mai rezistat, și într-o dimineață, soțul meu a avut de făcut un drum extrem de greu, s-o ia pe Laura de la școală, cu vestea cea rea.
Am îngropat-o în grădină, am presărat flori. Noaptea m-a trezit un plânset înfundat. Laura, chircită în antreu, pe locul preferat de Carola, mi-a spus printre hohote: „Mamă, dar afară plouă și Carolei nu-i place s-o ude ploaia”.
Au trecut ani, Laura este studentă, vine acasă doar în vacanțe și avem o nouă cățelușă, China, pe care, uneori, mă surprind strigând-o Carola… Pe loc, ochii fetei mele se umplu de lacrimi și sunt mustrată din priviri.
Carola a fost și a rămas marea dragoste a unei întregi copilării, o dragoste de neînlocuit.
RODICA POP – Rimschied, Germania
