Săptămâna Mare

În anii ’60, pe când eram eu copil, Săptămâna Mare, ultima dinaintea Învierii, părea mai plină de vrednicie decât cele trei zile de Paști. În cele 7 zile, cât suferințele Domnului nostru Iisus au însângerat su­i­șul Golgotei, viața în satele Gorjului era plină de sme­renie, dar și de forfot gospodăresc. Despre far­mecul acestei săptămâni la mine în sat am mai scris. De această dată, am rugat-o pe Olimpia Ciorei, co­lega mea de clasă din liceu, să mă ajute să-mi amin­tesc de pregătirea sfintei sărbători a Învierii, în satul ei, Albeni, aflat la 15 kilometri de Bărbăteștiul meu natal. Albeni a fost satul în care aveam să fiu dascăl suplinitor, în primul an de facultate. Am găsit acolo obiceiuri și tradiții identice cu acelea din Bărbătești, dar și unele aparte, „muntene”, necunoscute, dată fi­ind apropierea mai mare de Baia de Fier, de Novaci și de Polovragi. În primele zile ale săptămânii, fetele vă­ruiau pomii din grădină și gardurile, curățau fân­tâna, reparau intrările în cotețe și grajduri, adunau ouăle, tăiau crengile uscate din pluțile de pe mar­gi­nea șoselei, și cele aflate în dreptul casei. De „Joi Mari”, dădeau de pomană ulcele de pământ cu vin, cu fire de leuștean atârnate de toartă: făceau cură­țe­nie la poartă, iar la Vinerea Mare, roșeau ouăle în foi de ceapă și în frunze de roibă. Roiba a dispărut, avea culoarea roșie, și nu se lua pe mâini. Imediat puteai da cu untură pe fiecare ou și nu i se pierdea culoarea. După activitățile gospodărești, fetele, dar și băieții din sat mergeau la biserică, la denia de miercuri, mai toți îmbrăcați în costume „ungurenești”, pânză albă cu modele negre. Și Olimpia, și sora ei, Emilia, aveau astfel de costume: poale, șoarțe, cămașă cusută cu negru, făcute de mama Mia. Așa era tradiția lo­cului, cu haine noi, în fiecare zi de Paști. Joia mer­geau la denia de joi, vinerea, la denia de vineri. În sa­tele Gorjului, la denie mergeau doar copii… Și copii mici, dar și băieți și fete mai mari… Olimpia și Emilia erau date în grija Floricăi lui Dămian și a lui Cristea lui Ieparu. Ascultau cât puteau la predică, apoi se jucau în curtea bisericii, și iar se întorceau la predică. Pe drum spre casă, la orele 2-3, spre di­mineață, Olimpia începea să cânte, stârnind lătratul câinilor adormiți. Cânta cu voce înaltă, în aplauzele vecinilor, „Sună codrul și răsună/ O fată mare sus­pină/ Și aleargă pe tot locul/ Că nu și-a găsit no­rocul…” sau „Foaie verde boabe-boabe/ Ce-o mai fi cu mine, Doamne? Merg pe drum, vântul mă bate/ Știu bine că sunt departe…”. Astăzi, când își amin­tește, Olimpia vorbește suspinând de mama Mia, măi­cuța sa fără de pereche, de la care învățase cân­tecele. Frumoasă, îmbrăcată în costume cusute pe pân­ză de marchizet, mama Mia cânta de răsuna valea Gilortului… Venea noaptea Învierii, nimeni nu mai dormea. Sătencele se îmbrăcau cu vâlnice, cu ma­ra­me, cu șoarțe și cămăși de marchizet. La biserică nu puteai să mergi decât în haine noi. În ziua de Paști, se punea masa. Curcan, miel, ouă, usturoi ver­de, co­zonac. Veneau lăutarii lui Ilă, iar tanti Lucreția cânta din gură. Trei zile durau hora și petrecerea. Veneau uneori și bunicii Gheorghe, Mihai, Lina și Flo­rica. Și azi, când își aduce aminte, Olimpia lăcri­mează. Când vor mai fi sărbătorile de Paști atât de frumoase, ca în anii duși ai copilăriei? Nicicând! Mai trăiesc numai în amintiri.