Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

SORIN MILITARU (regizor): „Uită că ești student! Aici ești regizor!”

Foto: Klu Photography

Deși este un regizor matur, cu o carieră so­lidă, preferă să „construiască” în tea­tre mai mici. De curând a pus în scenă, la Teatrul „I. D. Sârbu” din Petroșani, „Moar­tea lui Ipu”, pornind de la celebrul text al lui Titus Popovici. Despre munca lui și despre tea­trul românesc am vorbit recent cu Sorin Militaru.

– Când și de ce ți-a venit ideea să montezi „Moartea lui Ipu?”

– Am montat acest spectacol pentru un actor. Este vorba despre Ciprian Vultur. El este actor la Satu Mare, dar l-am in­vi­tat să joace în acest proiect la Petroșani, pen­tru că mie îmi era clar că el este Ipu. Îmi place foarte mult nuvela lui Titus Popovici și vi­sez să o pun în scenă de vreo patru ani.

– Ce legătură vezi între „Moartea lui Ipu” și vremurile în ca­re trăim?

– Nuvela vorbește despre război, dar mai ales despre vinovăție, pe mai multe paliere. Stâl­pilor unei comu­ni­tăți li se pune în vedere că, dacă nu se găsește cel vinovat de uciderea unui soldat german, vor fi uciși cu toții. „De ce să murim noi nevino­vați?”, se întreabă ei. „Ce ar fi să găsim pe unul care să își asume vina și să se sacrifice pentru noi?” Și îl găsesc pe Ipu, care era poate cel mai nevinovat om din­tre toți. Aparent, toată lumea era nevinovată. Doar că 10 nevinovați condamnă la moarte un alt nevinovat. M-a tulburat toată această frământare interioară și m-a atras tema aceasta a vinii.

– Cum ai ajuns la Petroșani, un oraș din „ru­inata” Vale a Jiului?

– Îmi plac începuturile. Îmi place să constru­iesc. Iar la Petroșani este un nou început, cu un nou manager, Irina Radu Bodea, alături de care am decis să construiesc. Când eram student, profesoara mea, doamna Cătălina Buzoianu, părintele meu spiritual, pe care am iubit-o enorm și căreia îi simt îngrozitor de tare lipsa, îmi spunea: „Să nu faci spectacole, să faci teatru. „Nu am înțeles atunci ce voia să spună. Abia acum înțeleg.

– Iată că la granițele noastre se duce un război unde oamenii se află în situații limită, în orice secundă. Te-ai gândit la asta când ai montat textul acesta?

– Când am început noi lucrul, nici măcar nu se bănuia că va izbucni un război lângă noi. Noi ne gândeam mai mult atunci la războiul interior și la situațiile limită în general.

– Ai montat mult și în Secuime.

”Moartea lui Ipu”, la Teatrul I. D. Sârbu din Petroșani

– Cred că jumătate din spectacolele mele sunt în limba maghiară. Probabil că eu, român din Brăila, dar cu mamă de origine greacă, am înțeles ce înseamnă să faci teatru ca minoritar, atunci când ești înconjurat de o limbă diferită. Am încercat să înțeleg și frustrările lor, și dorințele lor, și aspirațiile lor culturale. Și mereu, în teatrul maghiar, fie că era în Secuime, la Budapesta sau în Serbia, la Novi Sad, unde este un teatru ma­ghiar foarte bun, m-am simțit ca acasă.

– Ai început să povestești despre originile tale.

– Da, m-am născut la Brăila, unde bunicul ma­mei mele a venit chiar din Atena. A venit să facă bani. Pentru că Brăila era pe vremea aceea ca o Mecca a negustorilor. A rămas la Brăila, s-a căsăto­rit cu o brăileancă, au făcut copii…

– Pe vremuri a existat o foarte mare comu­nitate de greci în Brăila. Cele mai frumoase biserici din acel oraș sunt bisericile grecești.

– Din păcate, a­cum nu mai sunt foar­te mulți greci. Orașele vechi din România au rămas în mare parte niște uriași cu picioare de lut, ajungând de­populate. Și tot ce le făcea deosebite a dis­părut. Mă refer în pri­mul rând la comu­ni­tate. Comunitatea ve­che a Brăilei, cu ro­mâni, greci, evrei, ar­meni, lipoveni, practic nu mai există. Ține de istorie și există acum doar pe hârtie. Dar mă bucur, totuși, că în Brăila încă mai există biserici grecești, ar­me­­nești, lipovenești, care sunt active, chiar da­că nu mai sunt de­cât foarte puțini mem­bri ai acelor comu­ni­tăți.

– Ai montat vreo­dată la Brăila?

–Da, am debutat acolo. Eram încă stu­dent. Era primul meu spectacol, au venit toate ru­dele să îl vadă, îți dai seama ce emoții am avut! De rușine, de emoție, nu am putut sta în sală. Și de atunci, acest lucru a devenit un fel de ritual pentru mine. Nu stau în sală nici la premiere, nici la spectacolele ulterioare. Spectacolul se naște, tră­iește și moare la un moment dat. Nu este un film. Nu rămâne. Iar teatrul se dezvoltă. Doamna Cătăli­na Buzoianu ne povestea mari spectacole pe care le văzuse în tinerețea ei. Dar le povestea văzându-le cumva tot cu ochi de copil. Probabil că dacă le-am fi văzut noi, ni s-ar fi părut o porcărie. Pentru că teatrul nu rămâne la fel. Am avut ocazia să văd unele dintre acele spectacole despre care ea ne povestea și nu era nimic din ce ne povestise ea. Nu mai aveau oricum nimic în comun cu zilele noastre. De aia teatrul rămâne frumos prin povestea altora despre el, prin legenda care se clădește în jurul lui. Pentru că, altfel, teatrul este în continuă evoluție. Ce rămâne însă este adevărul. Adevărul teatral nu se schimbă.

– Și tu, și doamna Buzoianu sunteți brăileni.

– Da. Când m-a luat la clasa ei ea nu știa acest lucru.

– Cum ai ajuns regizor?

”Șefele”, un spectacol de referință la Odeon

– Totul a pornit chiar de la un spectacol făcut de ea, la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila: „Chira Chiralina”. Eram ziarist la Brăila pe atunci și am văzut acel spectacol de 20 de ori. Eu terminasem deja prima facultate, făcusem Politehnica la Iași și am intrat în presă. Dar văzând spectacolul acela, de care nu mă mai puteam sătura, am decis că vreau să fac regie. Dar am amânat vreo 5 ani să dau examen, că mă gândeam ce să caut eu, inginer, la Regie? Dar în cele din urmă, m-a convins un pri­eten brăilean, care era student la regie, Radu Ni­chifor, care acum e chiar directorul Teatrului din Bră­ila. Stăteam cu el de vorbă ore în șir și îl între­bam despre ce face el la facultate. Lui îi datorez că am dat la regie, pentru că mă mobiliza: „Vino și dă examen de admitere, că îți garantez eu că iei”. Și uite că întâmplarea minunată a făcut să ajung chiar studentul Cătălinei Buzoianu, de la care pornise toată dragostea mea pentru teatru.

– I-ai mărturisit Cătălinei Buzoianu că te-ai îndrăgostit de teatru văzând „Chira Chiralina”?

– I-am spus de multe ori. Iar ea trăia cu nos­talgia teatrului din Brăila și cu nostalgia Brăilei în general. Putea povesti ore întregi. Și când povestea ea, parcă se auzeau valurile Dunării. Intra parcă în­tr-o transă. Nu știai dacă vorbea sau dacă visa. Și te transpunea și pe tine în visul ei. Te purta cu ea în călătorie în acea Brăilă mitică. Am iubit-o foarte, foarte mult!

– Iar ea, deși părea fragilă, a fost o forță. Du­pă ce au plecat din țară Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, ea a ținut practic în viață regia românească de teatru.

– Da, o vreme ea a fost stâlpul regiei românești de teatru.

– A fost bine primit spectacolul tău de debut?

– Da. Era „Salonul numărul 6″de Cehov și am fost nominalizat la Premiile UNITER pentru debut. Eram student în anul III, nu terminasem încă fa­cultatea. Am avut șansa să lucrez patru spec­tacole în timpul facultății, inclusiv „Șefele”, de la Odeon, cu Dorina Lazăr, Coca Bloos și Emilia Dobrin, spectacol care a făcut carieră și a avut o viață lungă. S-a jucat 14 ani. Cineva mi-a spus că era un spectacol ca vinul vechi: cu cât trecea timpul cu atât devenea mai bun.

– „Șefele” a fost un spectacol legendar.

– Pentru că actrițele care au jucat în el sunt niște legende. Minunate actrițe! La teatrul Odeon m-a chemat directorul de atunci, regizorul Alexandru Dabija. M-a chemat să vorbesc cu el și mi-am dat seama atunci că este un mare manager de teatru. Menirea lui ca director era să găsească oameni noi pe care, cu orice risc, să îi lase să se exprime. Și-a asu­mat inclusiv riscul unui eșec de proporții. M-am dus la el și aveam impresia că va spune: „Da, bine, ne mai vedem noi.” Dar nu a fost așa. M-a invitat să montez. Cred că Alexandru Dabija a pus o cărămidă importantă la temelia carierei mele, pentru că din acel moment am început să capăt încredere și să mă gândesc că ni­mic în teatru nu este imposibil. Că orice gând, orice dorință pot deveni realitate. „Uită că ești student!”, spunea Sandu Da­bija. „Aici ești regizor!”. Și, de atunci, chiar am devenit regizor.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian