În coșul istoriei

Paştele însângerat din Ucraina a arătat că pentru actuala conducere a Rusiei nu mai există cale de întoarcere. Deși Putin a înțeles că s-a înşelat în graba împlinirii marelui vis imperial, problema renunţării la el nu se pune. O încheiere a unui război nede­clarat, prin care martirizează un întreg popor, ar însemna, pentru el, sfârşitul. De aceea, nu mai ţine cont de nimic: de niciun precept moral, religios, uma­nitar. Armata lui se comportă ca o hoardă săl­batică, ucigând, violând, jefuind, deşi – pentru pro­pa­ganda Kremlinului – ucrainenii sunt „fraţii ruşi­lor”. Iar pentru a zdrobi rezistența înverşunată a „fra­ţilor”, a mobilizat toate resursele imensei sale ţări, a înregimentat toate instituţiile statului, a in­terzis manifestarea oricărei opinii diferite de „linia oficială”. Chiar și biserica îi cântă în strună. Con­dusă de „generalul” Kiril (vechi colaborator al KGB-ului), şi-a anunţat sprijinul pentru politica pu­tinistă, „argumentând” că ucrainenii (în mare parte, ortodocşi) s-ar fi lăsat pervertiţi de moravurile de­cadente ale occidentului. Patriarhul Kiril a binecu­vântat acţiunile armatei lui Putin, pe care o con­sideră „o armată cruciată”, chiar și de Paştele orto­dox. Nimic – se pare – nu mai poate opri nebunia sang­vinară a mai-marelui Rusiei, pentru el, ocu­parea, fie şi parţială, a Ucrainei, devenind o chesti­une de viaţă şi de moarte. Mobilizarea totală a re­surselor convenţionale ale Rusiei nemaifiind sufi­cientă, el a trecut la ameninţarea cu „butonul nu­clear” şi la potenţarea în exces a „coloanei a 5-a” a serviciilor sale. Putin speră, încă, în destabilizarea unităţii defensive a occidentului (NATO) şi în dizol­varea unităţii sale politico-economice (UE). În sensul acesta, pierderea alegerilor prezidenţiale din Franţa de către Marine Le Pen, „favorita” lui, a fost o lovitură grea. Putin a fost    obligat să constate că în Europa se mai poate baza doar pe Ungaria, ezi­tanta Austrie (prinsă în afaceri grele cu Rusia) şi fi­dela Serbie. Prin declanşarea intempestivă a invaziei împotriva Ucrainei, el şi-a pus toate „centrele de influenţă” (de la grupările partinice naţionalist-suve­raniste, finanţate de serviciile sale, la instituţii re­ligioase, academice, mediatice, dominate de „oa­menii săi”) într-o situaţie imposibilă, obligându-le să aleagă, pe față, susţinerea deschisă a „aspira­ţiilor ruseşti”, fapt ce a dus la    situaţia de a-şi pierde rapid impactul mediatic şi, implicit, cel electoral. Mai poate fi înşelat cineva, de exemplu, de decla­raţiile publice ale Dianei Şoşoacă sau ale celorlalţi „pa­cifişti” care i s-au alăturat, după ce, în contextul răz­boiului declanșat în Ucraina, s-au dus să îşi prezinte „omagiile”, la ambasada rusă?

Mai complicată, în ecuaţia propusă de „în­verşunarea putinistă”, este situaţia unor instituţii din ţă­rile europene cu vechi legături cu instituţii si­mi­lare din Rusia. BOR, de pildă, legată prin tradiţiile ortodoxe de biserica rusă, s-a regăsit în situaţia de a explica de ce soldaţii lui Putin (preponderent orto­docşi) măcelăresc – chiar şi de Sfintele Paşti – civili ucraineni (ei înşişi preponderent ortodocşi). BOR nu a luat o poziţie oficială (doar Vasile Bănes­cu, purtătorul ei de cuvânt, condamnând excesele agre­siunii) şi nici nu l-a oprit pe Teodosie, episcopul Tomisului (colaborator dovedit al securităţii, ca şi Kiril, „patriarhul ruşilor”) să-şi declare admiraţia pentru „umanistul” conducător de la Moscova. Ati­tudinea ambiguă a BOR a arătat un eminent teolog român, Ionuț Mavrichi, duce la descurajarea con­fuză a „turmei”, prin insinuarea unui naţionalism vetust, de secol XIX, care nu mai are prea mult de a face cu autocefalia actuală. Crimele din Ucraina, încurajate de biserica Rusiei, arată că prevalenţa politicului asupra credinţei duce la pierderea oricărei busole religioase umaniste.

Atacurile sângeroase împotriva ucrainenilor, chiar şi în zilele sărbătorilor pascale, sugerează con­cluzia că Putin nu va opri războiul în numele vre­unui considerent pacific ori religios. Numai soli­daritatea fermă a restului lumii, indiferent de cre­dinţe sau „isme” (politice, economice, morale) în spri­jinul comunităţii agresate îl mai poate bloca. Chiar dacă joacă pe principiul „totul sau nimic”, Putin nu este, totuşi, atât de nebun, încât să prefere, în locul unei marcări a istoriei, blocarea definitivă a ei. Cât despre „fanii” săi, stipendiaţi direct sau indi­rect de serviciile sale, locul lor va fi în coşul ace­leiaşi istorii.