MIRCEA BANICIU: „Sunt un bănățean chivernisit”

„Întotdeauna, Banatul a fost mai «altfel»”

– Ultimul tău interviu a apărut în Formula As în 2009: au trecut 13 ani de atunci. Ai putea să-i rezumi? Care au fost direcțiile principale ale vieții tale de atunci și până azi? Ești pe minus? Ești pe plus?

– La ani sunt sigur pe plus, că n-am ce face! (râ­de) Dar și cu viața, în general, eu zic că tot pe plus sunt: am o familie fru­moasă, am un trai bun și cât de liniștit se poate, în condițiile tuturor lucru­rilor neașteptate care au venit peste noi și care ne-au afectat pe toți… Și am muncit foarte mult: am compus mult, am cântat mult, am înregistrat mai multe albume („Best of Mircea Bani­ciu”), cu pie­se refăcute, dar care sunt în continuare valoroase, piese foarte cunoscute, dar și multe altele care, în tă­vălugul timpului și al schim­bărilor sociale și co­merciale, n-au bene­fi­ciat de atenția pe care ar fi meritat-o din partea ra­diourilor și televiziunilor… Că știi cum a fost: înainte de 1989 era cenzura, după 1989, lucrurile s-au schimbat într-un ritm uneori nefiresc de alert în radiouri și televiziuni, iar asta nu a dus întotdeauna la re­zultate benefice din punct de vedere mu­zical… De asemenea, am mai înregistrat și un album cu „Pasărea Rock”, deci cu Josef Kappl și Ovidiu Lipan Țăndărică, foștii mei colegi din trupa „Phoenix”, și cu Sorin Voi­nea și Nicu Patoi. Au mai fost și multe alte în­re­gistrări la care am lucrat cu Vlady Cneje­vici, cu care, de altfel, și cânt adesea în con­certe, nouă alăturându-ni-se și chita­ristul Teo Boar… Deci, cam cu asta mi-am ocupat eu anii… (râde)

– Ai debutat alături de trupa „Phoenix”, un fenomen muzical al anilor 1970. Majo­ri­tatea membrilor erați timișoreni și, pe lân­gă valoarea trupei, emanați un aer extraor­dinar de libertate și de emancipare, aveați o atitudine neatinsă de tiparul comunist al epocii. Cum se explică, Mircea, spiritul tri­umfalist al Timișoarei? Să fie vorba de ve­cinătatea occidentală sau de trecutul impe­rial al orașului?

– Sigur că Timișoara are o istorie extraor­dinară, care, indubitabil, și-a pus amprenta asupra vieții de acolo, sigur că a contat faptul că în orașul ăsta locuiau și încă mai locuiesc o mul­țime de etnii, că, pe lângă români, erau și unguri, și nemți, și sârbi, și croați, și evrei, și țigani… E clar că, inclusiv din punct de vedere cultural, amestecul ăsta de oameni a creat curente și atitudini „mai alt­fel”. Apoi, în epoca aia, a debutului meu, țin minte că noi eram foarte mândri de faptul că în Banat, în general, și în Timișoara, în special, exista mai multă așezare decât în alte regiuni, noi mai aveam și timp să citim o carte… Evident, nu că am fi fost mai cu moț, ci pentru că întotdeauna Banatul a fost mai bogat decât alte regiuni, la noi nici Secu­ritatea și nici cenzura n-au fost atât de fe­roce ca în alte părți, trăind într-un astfel de ames­tec de oameni și în proximitatea occiden­tului, și securiștii erau mai destupați la minte… Și, firește, au contat enorm două lucruri: pe de o parte, faptul că noi prindeam televiziunile iugoslave, care nu erau deloc cenzurate, deci aveam acces la filme occidentale, la filme de artă, dar și co­merciale, și, pe de altă parte, că la noi veneau mulți străini – sârbi, italieni, nemți, unguri –, care aveau prin Timi­șoara rude, iar ei aduceau „de-afară” discuri sau benzi cu muzică străină, aduceau și haine, și încălțări din Italia, deci, normal că, atunci când ve­neam la București să cân­tăm, noi arătam cu totul altfel, aveam și un alt aer, aveam și o altă perspectivă asupra muzicii… De ase­menea, îi mai aveam și pe prietenii pe care ni-i făceam verile, când cântam la mare, oameni din Germania, din Olanda, ba chiar și din Ame­rica, care au venit să ne viziteze în Timișoara și care, la rândul lor, ne ajutau cu discuri stră­ine, cu haine… Așa­dar, a fost un con­curs de împrejurări fa­vorabil, care ne-a per­mis să avem acel aer de libertate și de e­man­cipare la care ai făcut referire. Am avut noroc…

Un băiat muncitor, cu educație sănătoasă

– Te-ai numărat printre membrii cei mai dezinhibați ai tru­pei „Phoenix”, mar­cată de perso­na­litatea puternică a lui Nicu Covaci. Păreai tot timpul din altă parte, greu de pus sub căpăstru, cu un farmec nebun… Ți-a fost de folos seducția în viață? Carisma ți-a deschis uși?

– Nu știu dacă neapărat seducția și carisma mi-au deschis uși. Pur și simplu, am fost un tip muncitor și cu o educație sănătoasă, care mereu a făcut treabă, și și-a știut locul în lume… Asta m-a ajutat, pentru că n-am crezut despre mine nici mai mult, nici mai puțin decât eram în realitate, iar personalitatea mi-a rămas nealterată și neîngrădită. Eu mi-am terminat facultatea în timp ce eram în „Phoenix”, ceea ce n-a fost tocmai simplu: cu „Phoeni­xul” aveam multă treabă, iar Arhitectura nu e o facultate prea ușoară. Însă m-a ajutat mult colegul meu din „Phoenix”, Costin Petrescu, care era și el student, tot la Arhitectură, la „Ion Mincu”, în București, și, fiind cu doi ani mai mare decât mine, știa toate lucrurile de care eu abia atunci dădeam cu nasul, deci, el putea să mă lămurească, să-mi explice, să mă sfătuiască în privința proiec­telor… În plus, și profesorii mei de la facultate nu erau, în majoritatea lor, doar pro­fesori-profesori, ci erau arhitecți, deci aveau un alt fel de înțelegere, o altă perspectivă asupra muncii, dar și a vieții, în general, deci puteam să discut cu ei altfel… Apoi, pe parcursul carierei, tot așa, mi-am văzut de drumul meu, bazându-mă pe prin­cipiile mele, am avut și noroc, și-așa se face că nu m-am pierdut pe drum, cum li s-a întâmplat altora.

Portofoliul de amintiri

– Te-ai numărat printre cântăreții care făceau fetele să leșine de emoție la con­certe. A fost o relație greu sau ușor de ges­tionat? Ai amintiri frumoase din anii de atunci?

– Sincer, n-a fost nici greu, nici ușor. Am luat lucrurile ca atare și nu mi-am pierdut capul. Ori­cum, din tot ce a fost în cariera mea, am păstrat amintirile frumoase, că e bine ca atunci când ajungi la o vârstă, să ai așa, un „portofoliu” de amintiri frumoase, care să te în­călzească. Și – slavă Dom­nului! – eu am o mulțime de astfel de amintiri: legate de prie­teni, legate de muzică, de la înregistrări, de la concerte, din turnee…

– Nu te-a furat ni­ciodată succesul, n-ai plătit tribut gloriei?

– Nu cred că există vreo persoană care să fi avut glorie și care, într-un fel sau altul, să nu-i fi plătit un tribut. Mie, de exemplu, în prima pe­rioa­dă, mi s-au destră­mat multe prietenii. Au fost momente în care a trebuit să las în urmă lucruri și oameni, așa cum li s-a întâmplat și altor colegi de-ai mei: unii au plecat în Ger­mania, alții, în Ameri­ca… Ei s-au împrăștiat peste tot prin lume, iar eu am venit în București, unde-a trebuit s-o iau cu totul de la capăt. Și n-a fost tocmai ușor… Apoi, aș zice c-am plătit un tribut și ca poziție: am plecat dintr-o zonă și-am ajuns aici, în București, într-o cu totul altă zonă, al cărei mers am fost nevoit să-l dezleg, așa cum deslușești Abecedarul… În sfârșit, ca în viața oricui, și-n a mea au fost greutăți…

Mama și moștenirea ardelenească

– În interviul publicat în Formula As spuneai că provii dintr-o familie modestă și că mama ta a făcut un sacrificiu enorm ca să-ți cumpere prima chitară. I-ai răsplătit genero­zita­tea?

– Ehei, prima mea chitară… Da’ știi că, de fapt, eu am început cu pianul? Proprietara casei în care locuiam în Timișoara era o doamnă care făcuse Conservatorul la Viena, și cum în perioada aia eu stăteam destul de mult singur pe-acasă, că mama, săraca, lucra în trei ture – o săptămână dimineața, o săptămână după-amiaza și o săptămână noaptea – dânsa mă tot auzea cum mă jucam și lălăiam, așa că a decis să mă ia sub aripa ei și m-a dus la o prie­tenă, profesoară de pian, care, fără vreun preț, că mai­că-mea nu prea avea bani, mi-a dat lecții mai mulți ani de zile. Ceea ce mi-a prins atât de bine! Fi­indcă pianul e un instrument extraordinar de im­portant, mai ales pentru cineva care vrea să și com­pună! Apoi a venit filmul „Tinerii”, din 1961, cu Cliff Richard și cu trupa de chitare „The Shadows”, primul film în care au apărut niște puști cu chitare electrice. Filmul ăsta i-a influențat pe foarte mulți din cei care s-au apucat să cânte, din generația mea, și m-a influențat și pe mine, că de la „Tinerii” mi s-a năzărit și mie să cânt la chitară. Atunci, maică-mea mi-a zis: „Dacă intri la liceu, primești chitara, dacă nu, te duci să muncești în fabrică, băiete!”. Deci, sub imboldul ăsta, îți dai seama că n-am avut nicio problemă să intru la liceu! (râde) Iar apoi mama s-a ținut de cuvânt: am primit chitara pe care n-am mai lăsat-o din mână… Mai târziu, intrând și la facultate și ajungând la o situație financiară destul de bună, datorită turneelor cu „Phoenix”, am ajutat-o pe mama cât am putut de mult, am și scos-o din slujba pe care o avea… I-am fost foarte aproa­pe, am făcut tot ce am putut pentru ea, astfel încât să-i fie bine… Maică-mea, draga de ea, a fost nu doar o ființă foarte generoasă, a fost, într-adevăr, un om deosebit: n-a avut parte de o educație zdravănă, dar venea dintr-o familie de ardeleni, iar educația și acea curățenie sufletească ardelenească au fost mai zdravene decât orice școală. Că, vezi, bunicul meu a fost moț, din zona aceea de lângă Brad, de la Avram Iancu, a luptat în Primul Răz­boi Mon­dial, a fost un bărbat excep­țio­nal, iar mama, și ea, tot acolo s-a născut, familia noastră mu­tându-se în Timișoara destul de târziu… În fine, ideea e că am avut în mama și în fa­milia noas­tră un exemplu viu de curățenie sufle­tească și de viață trăită după niște principii într-adevăr să­nătoase. Am primit în mod direct această moștenire ardele­neas­că pură, care m-a influențat enorm. Pe de altă parte, tot esen­țială a fost și influența unchiului meu: că mama a avut o soră, care a ajuns și ea foarte bine, și un frate, care a devenit pilot militar de avioane. Ei, acest unchi, pilotul, a fost reperul meu masculin în viață: era un tip foarte echi­librat, de o onestitate tranșantă, dar era și un tip foarte haios, cu un umor extraordinar… El a fost mentorul meu masculin!

La braț cu șansa

– După despărțirea de Phoenix ai ur­mat o carieră de unul singur. A fost grea tre­ce­rea?

– Așa cum îți pomeneam și mai de­vreme, când am venit în București, a trebuit s-o iau cu totul de la capăt, un oraș, care, la început, nu mi-a fost tocmai prieten: am avut destule pro­ble­me de aco­modare aici. Eu eram obișnuit cu spiritul din Timi­șoara: simțeam că acolo, în Timi­șoara, exista mai mult bun simț, că oamenii erau mai puțin stresați decât aici, în Capitală… Și mu­zical a fost o tranziție dură: Bucureștiul îmi ofe­rea televiziunea, radioul, studiourile de înregistrări, la pachet însă cu un alt gen de comunicare și cu alte feluri de prie­tenii, dar, depășind dificultățile de adaptare și păstrându-mi luciditatea, am luat de bună această schimbare – că unele schimbări sunt bune, alte schimbări, nu prea – și uite că, la braț cu șansa, rezultatul chiar a fost unul bun. Am încercat ca, în mod civilizat, și cu o anu­me delicatețe, să mă fac înțeles, să mă fac și plăcut și, de asemenea, să-mi văd de treabă, și la pro­priu, și la figurat. Or, „stra­tegia” asta a plăcut. În plus, trebuie să recu­nosc, eu, în București, eram destul de bine văzut, la fel ca toți cei care ve­neau „de peste munte”, adi­că dinspre partea Ar­dealului sau a Banatului. Pe de altă parte, numele meu, de „fost component al Phoenix-ului”, a ușurat lucrurile pentru cei care au vrut și au putut să mă ajute muzical. Nu și pentru poliție, cenzură și Secu, firește! Că eu am fost urmărit până în 1989: până la Revoluție, am stat închis între „cei patru pereți” ai României. După plecarea „Phoenix-ului”, n-am avut nici pașaport, nici vreo posi­bilitate de a trece granița. Nici mă­car în țările astea, așa-zis prie­tene, nu mi se dădea voie să ies: nici în Bul­garia, nici în Ungaria, nici în Ru­­sia… Niciunde! La un mo­ment dat, chiar am ajuns la Secu­ritate, într-o audiență la un colonel, eu locuind de-acum în București, dar având încă bule­tin de Timișoara. Și colonelul mi-a zis clar: „Atâta vre­me cât tu ai dosarul ăsta la noi, și cu dungă roșie pe el, n-ai să pleci nici­unde!”. La care eu am re­plicat: „Da’, fraților, eu am ră­mas în țară! Eu n-am fugit cu ceilalți! De ce mă pedep­siți pe mine?”. Și-atunci securistu’ m-a-ntrebat: „Da’ tu de ce n-ai plecat?”. (râde) Ca atare, ca să mai „îndul­cesc” situația, mi-am mutat dosarul și actele și tot ce se putea muta din Timișoara la București: atunci am renunțat definitiv la orice mod de a mai exista acolo, în Ba­nat. Că, înainte, eu avusesem grijă să-mi păstrez în Timișoara un cuib: aveam acolo o garsonieră, aveam actele… Timișoara era locul meu de refugiu: când se-ncărca atmosfera aici, în Bucu­rești, plecam la Timișoara, plecam „acasă”. Ei, de-atunci Timi­șoara nu mi-a mai fost „acasă” decât în suflet.

Bucuria familiei n-are egal

– Și viața ta personală s-a limpezit după „Phoenix”, au apărut copiii – o fată și un băiat… Mircea, au nevoie artiștii de familie sau ea este o obadă la picioarele lor?

– De cele mai multe ori, au nevoie de familie, chiar fără să-și dea seama. În general, nu e deloc simplu să fii singur. Dar, firește că depinde și de firea fiecăruia. Am colegi sau prieteni care preferă să stea singuri și să ocolească ideea de căsătorie, de relație sănătoasă și de copii. Sunt oameni mai comozi, sunt oameni mai puțin comozi… Dar, după părerea mea, întotdeauna, bucuria pe care ți-o dă familia este inegalabilă!

– Care mai e starea vieții tale de azi? Poți trăi din cântat? Încercările prin care trecem cu toții îți sperie muzele? Mai ai chef să urci pe scenă?

– În general, mie inspirația nu-mi lipsește, totuși am fost și prevăzător: am lucrat destul de mult, aș zice, mai mult poate decât alți colegi de-ai mei… Ideea a fost să am un „depozit” de materiale mu­zicale, „depozit” pe care l-am reîmprospătat constant, astfel încât, în cazul în care aș trece printr-o pe­rioa­dă în care să fiu lipsit de inspirație, să am la ce să ape­lez: la aceste teme muzicale, puse bine „la ser­tar”. Iar strategia asta, faptul că îmi știu „ser­tarul” plin, îmi dă o stare de liniște profundă. Pe de altă parte, am avut grijă să-mi clădesc viața în așa fel încât să am și un fond financiar pe care să mă pot ba­za, să nu rămân niciodată să trăiesc de pe azi pe mâine. Mulți prieteni îmi zic că sunt un bănățean… nu neapărat zgârcit, da’ ceva pe-acolo. Când, în rea­litate, eu sunt un bănățean chivernisit. (râde) Așadar – har Domnului! – nu pot să spun c-o duc rău: am o casă frumoasă, am o mașină, copiii mei trăiesc bine… Nu pot să mă plâng de nimic! Uite că mulți dintre cei pe care-i cunosc și care profesional au făcut ce-am făcut și eu n-o duc strălucit. La ora asta, să trăiești numai din muzică nu-i la îndemâna oricui… În ceea ce privește cheful de urcat pe scenă, el există în continuare, din belșug. Asta pentru că scena îmi dă bucuria pe care trebuie s-o ai ca să-ți placă iar și iar ce faci. Sunt bine văzut pe scenă, am satisfacția de a fi bisat de cei care vin la concertele me­le… Bineînțeles, e vorba aici de publicul meu, că azi există nu știu câte categorii de public, dar cei cărora le place muzica mea vin cu bucurie la concerte și-mi transmit bucuria lor, or, ce altceva aș putea să-mi doresc?! Afecțiunea acestor oameni este ceea ce mă determină să nu mă opresc.

– Imaginea ta publică a fost mereu aceea a unui artist bucuros, vesel și optimist, un leac de suflet pentru cei care te ascultă. La 70 de ani, din ce-ți mai tragi tu bucuria, dincolo de scenă?

– Din tot ce se întâmplă în jurul meu. În general, mi-am căutat prieteni pozi­tivi, oameni care nu-mi distrug felul meu pozitiv de a viețui, și i-am ocolit pe oa­menii care mi-au displăcut și mi-au creat stări dezagreabile. Sunt destui și aceștia din urmă… Se știu ei, nici nu trebuie să-i numesc! Or, genul acesta de camara­derie, cu oameni plăcuți mie, m-a făcut să rămân liniștit în suflet și-n minte și să am încredere că viața poate să curgă în mod pozitiv.

– Mircea, cui îi e dor să te vadă pe scenă, unde te poate întâlni? Ce planuri ai pentru primăvara aceasta?

– În primul rând, am terminat de în­re­gistrat un album „Best of Mircea Baniciu”, care va apărea pe piață în curând, în primăvara asta. Alina, soția mea, se ocupă acum de coperte și de tot restul „bucătăriei” post-înregistrare, fiindcă eu nu mai am răbdare să stau să le bibilesc pe toate. (râde) În orice caz, e un album cu patruzeci de piese – sunt ani de zile adunați acolo! – reorchestrat și remas­te­rat. Sunt convins că va fi o reușită, mai ales că toate albumele pe care le-am scos până acum s-au vân­dut, și s-au vândut bine! În ceea ce privește în­tâl­nirea directă cu publicul, vor fi oportunități nu­me­roase: vor fi multe spectacole, turnee… Toate deta­lii­le sunt și vor fi accesibile pe internet, prin ca­na­lele de comu­ni­care online (website-ul meu, pagina de Facebook etc.). În perioada cu Covid-ul, agenda mea s-a pre­zentat mai albă ca niciodată, acum, în schimb, a început să se umple. Ceea ce mă bucură enorm și-mi dă o energie extraordinară. Mă simt foar­te bine, că am treabă! Mai ales după o carieră de atâția ani de zile și, într-un alt sens, după pauza asta pan­de­­mică, e foarte frumos și foarte plă­cut că am treabă!