Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

NE SCRIU CITITORII

Mamaia Lola

Foto: Shutterstock

Albastru. Un albastru indigo… Un albastru ce se vede în urma unui vapor, când spintecă apele oceanului. Așa sunt ochii lui mamaia Lola.

Mamaia Lola, prietena mea. Mi-e și mamă, mi-e și bunică. De fapt, nu e nici mamă, nici bunică. Este prietena cea mai bună a mamei mele, sunt prietene de peste cincizeci de ani. Iar eu o știu de când am uzul rațiunii. Ce repede trece timpul, prea repede!

Locuiește la țară, într-un sat de lângă Bucu­rești. Acum este singură și tristă. Dar în amin­tirile mele, arde ca soarele. Curtea ei era plină de foșnet și râsete, căldările se certau cu oalele, rațele cu găi­nile, pisica cu cățelul, porcii, între ei. Iar ma­maia Lola râdea, râdea, striga, gătea și rezolva to­tul ca un comandant între oști. „Petri­căăă, unde-mi ești?”… „Aci, mmm, aci… vin!”, răspundea ta­taia Petre, înghițind pe furiș două, trei gurițe de țuică, de dimineață, așa, pe stomacul gol. Că tare-i mai plăcea viața și lui tataie! An de an, timp de aproape optzeci de ani, a muncit cu drag pământul și a iubit țuiculița. O țigărică Car­pați, nu se putea alta, în colțul gurii, și, la treabă! Muncea mult, era vioi și șugubăț. Avea mamaia Lola pe cine certa toată ziua. Avea grijă de el ca de un copil: „Spală-te, Petrică, schimbă-te, Petrică, așa se mă­nâncă, Petrică?”. Anii au trecut, iar Pe­trică a obosit și s-a dus. Acum mamaia e singură și nu mai are pe cine certa. S-a dus tataia, s-a dus ime­diat după el și cățelul bătrân din curte, Bobiță… Mă uit la ma­maia și o văd mititică și slăbuță, cu batic negru și cu cârlionți de păr alb, ce ies de sub batic. Cu privi­rile în pământ, oftează. Dar când ridică privirea și îi văd iar ochii pe care i-am iubit toată viața, al­bastru marin, nu mai am în față o bătrânică, ci văd o femeie care a fost altădată mamaia Lola. O femeie strașnică, înaltă, frumoasă, bine făcută, îm­brăcată cu gust și asortată din cap până în picioa­re. O văd dansând cu tataia Petre, el umil, cu grijă, având grijă să nu o cal­ce, ea înaltă și mândră, ocrotindu-l pe tataia chiar și când dansau. O văd pregătind masa de Crăciun, împodobind un brăduț cu glo­buri și beteală, făcând focul și spărgând nuci pentru co­zo­naci. O văd ieșind din ca­să, cu treabă, dreaptă și fru­moasă. O văd fumând cu nesaț și zicând: „Cristina, trebuie să ne lăsăm de fumat!”. O văd coborând din autobuz în București, la autogară, cu zeci de bu­jori în brațe, care îi aco­pereau chipul. „Sunt din curte, ți i-am adus, că știu cât îți plac florile!”. O văd făcând or­dine și aranjând prin casa mea și mă văd pe mine dând telefoane și în­tre­bând, apoi, disperată: „Mamaia Lola, unde ați pus sarea?”. O văd la mine în bucă­tărie, cu cățelul în brațe, stând de vorbă și punând țara la cale, po­vestindu-mi istorii din copilăria ei…

Vara, ne așezam amândouă sub umbra răco­roa­să a viței-de-vie din curte și stăteam de vorbă bând cafele până la ore târzii din noapte. Și are mamaia Lola ce să povestească! S-a născut la poalele Ceah­lău­lui, într-o familie de preot și cu mamă învăță­toare. Aveau casă boierească în zona Neamțului, cu slujnice și bucătărese. Aveau cai și grăjdar. Iarna, mergea în sanie trasă de cai. Așa har are în a po­vești, că îți închipui că vezi tot ce-ți spune, parcă vezi cum ies aburii din spinările încălzite ale cailor și simți mirosul înghețat al pădurii de brazi. Povești ve­sele și triste, istorii care mai trăiesc doar prin adu­cere-aminte. Casa nu mai e, pădurea nu mai e… satul și oamenii au fost mutați odată cu înălțarea unui baraj. Și, din dragoste, fata de preot, mamaia Lola, s-a căsătorit cu un țăran simplu, muncitor în construcții. Uneori mă întreb dacă nu-i pare rău, dar nu cred, că altfel pe cine ar fi certat ea toată via­ța? Prima ei hotărâre de nevastă a fost să dea foc la toată mobila lui tataia Petre, când el era ple­cat la lucru. Când a venit omul acasă, a găsit un morman fumegând în mijlocul curții. „Păi, dacă aveai în toată casa purici?!”. Și a frecat atât de bine podelele, că picior de purice nu a mai existat până în ziua de azi.

A rezistat eroic părerilor de genul „numai cur­ve­le fumeză și beau cafea, maică!”, vorbe spuse se­nin, în față, de mama soacră, dar și bârfelor și rău­tăților vecinilor, vremurilor cu lipsuri, și a con­tinuat să-și ducă viața alături de omul iubit.

Acum, când văd curtea goală și e atâta liniște, nu pot crede. Ridic ochii și nu mai văd nici salcâ­mii, nu se aud nici găini, nici rațe și nici purcel. Salcâmii i-au tăiat, animalele au mu­rit, tataia Petre nu mai e. A rămas doar mamaia Lola. Liniștea e obosi­toa­re, foșnetul din diminețile pe care le-am trăit eu la țară s-a stins. Patul avea mereu așternuturi apretate și miro­seau a vară, geamul era deschis și se auzeau cocoșii, cățelul, se auzeau pașii lui tataia Petre și zgomotul făcut de farfuriile pe care le punea mamaia pe masă, pregătind micul dejun. Mă întindeam alene în pat și îmi puneam întrebări grele: „Ce fac azi?”. Nu mă grăbea nimeni, nu mă certa nimeni, și unica pro­blemă era: „Ce vrei să mănânci azi, Cris­tina?”. Nu mă chema nimeni la masă, mă lăsau la joacă ore și ore, știau ei că atunci când îmi va fi foame, vin eu în fuga mare. Tataia Petre avea mereu o ciocolățică prin buzunare, iar cățelul era prietenul meu nedes­părțit. Când se termina vacanța și trebuia să mă întorc acasă, mă durea fizic tot cor­pul, nu numai sufletul. Și visam cu ochii deschiși cum o să petrec altă vacanță la mamaia Lola. Va­canțele au venit și au trecut, au trecut și anii în care învățam pe casă, la soare, au trecut anii în care mă jucam cu Bobiță, au trecut anii în care mergeam kilometri pe jos (era blocat drumul din cauza ză­pezii), numai ca să văd ce mai fac ei, mamaia Lola și tataia Petre. Au trecut anii… Mamaia Lola a în­ceput să vină din ce în ce mai rar cu autobuzul la mine, dar a început să meargă mult, în schimb, pe la spitale. Veniseră anii de pe urmă ai bătrâneții.

Iar acum, atât a rămas: liniștea și ochii ei al­baștri.

CRISTINA C. – Palma de Mallorca, Spania

O floare albă

Am văzut-o întâia oară într-o grădi­nă ve­che. Pe strada cu nu­me atât de cu­nos­cut, casa, cu ten­cuiala roa­să, își în­căl­­zea ferestrele la soare. Unde plecam? Sau poate veneam de un­deva, dintr-o călă­to­rie a amin­­­tirii? Spre școală mer­geam, în urma ta, numă­rân­du-ți pașii, numă­rân­­du-mi bătăile inimii. Era dimi­neață, pri­ma în care nici eu, nici tu, nu am as­cul­tat che­­marea clo­poțelului. Ne-am oprit amân­doi, de parcă cineva ne-ar fi șoptit: „O­preș­­te-te!”. Iar ea, parcă năs­cută dintr-un gând de copil, ne-a privit sfi­oa­să. Mică minune albă în care ne re­cunoșteam amândoi. Era pe de-a-ntre­gul frumoasă floa­rea aceea, suavă, neîn­tor­­to­cheată. Și am iu­bit-o de atunci și ne-am iubit și pe noi. Pri­mă­vara, de câte ori tre­ceam prin fața casei, ea, ca o mi­reasă mică, își răsu­cea căp­șorul, salu­tân­du-ne. Odată, am primit-o în dar. Era pri­mul dar pe care îl pri­meam de la tine. Am strâns-o la piept ca pe o co­moară, am așe­zat-o într-un lo­caș curat. Am pri­vit-o în­de­lung, m-am în­chis în ea zile și nopți și nu vo­iam să mai ies. Altădată eram toți trei. Ea, agă­țată de mâ­na mea, iar mâna mea în mâ­na ta, ascunsă ca într-o casă mică. Îmi era tea­mă să nu o stri­vesc, îmi era teamă să nu o pierd… Am colin­dat orașul îm­pre­ună, până când luna și-a aco­­perit ochii. Eram atât de fra­gezi toți, atât de îna­­ri­pați… De ce am iubit-o atât de mult? Poate pentru peta­lele ei, aripi de înger tăi­nuit, ca cel dintâi sărut? De ce te-am iubit atât de mult? Poa­te pen­tru ochii tăi, poa­te pen­tru trupul tău neîn­cer­cat, nea­mestecat cu pă­mântul. Când apele mă­rii în­tin­­deau punți peste tru­pu­rile noas­tre, pe plajă, de­se­nam din cochilii de scoici și melci chi­­pul ei. Căutam floa­rea unul în ochii celui­lalt. „Floa­­re albă, floare al­bă,/ Tot te caut și te caut,/ Să te-n­treb: De ce te caut?/ Floare soare, floare apă,/ Și lumina ce se-adapă/ Din iz­vo­rul ne­văzut,/ Tot te caut și te caut/ Și mă mint că te-am văzut.”

…Apoi, nu mai știu când te-am uitat, nu mai știu cât te-am uitat. Dar într-o dimineață, tre­cuseră, cred, de trei ori câte zece pri­mă­veri, am revăzut-o, în gră­dina unei case vechi, cu ten­cuiala că­zută, cu capul aple­cat pe ochii feres­trelor. De unde ve­neam? Sau poate ple­cam un­de­va, într-o călă­torie a amintirii? Spre școală mer­geam, și te-am simțit aproa­pe după bă­­tăile inimii. Ne-am oprit amândoi, de parcă cineva ne-ar fi șoptit: „Oprește-te!”.

Am încercat să reconstituim un loc căruia îi apar­ținuse­răm, cu care voiam să ne reiden­ti­ficăm, iar ea ne aștepta cuminte. Era la fel de tână­ră, de albă, de gra­ți­oa­să. Am privit-o mult, am răscolit-o, am adu­nat-o cu dispe­rare… Era vie, dar ne durea de parcă murise.

Ne-am privit până când luna și-a acoperit ochii. Floa­rea ne-a povestit despre dragostea noas­tră nefi­reas­că, nelumească, despre dragostea noas­tră adevă­rată. Plouau în noi petalele sale. Vârtej de imagini alergau prin fața ochilor minților noas­tre: eu eram floarea, tu erai trecătorul, tu erai floa­rea, eu te pri­veam din gră­dina unei case vechi. Îm­preună, în­cer­­cam să înțelegem de ce floarea nu a putut fi a noastră. Primăvara ni se recita în inimi: „Alb de floare,/ Gal­ben moare,/ În culoare./ Sunt eu oare,/ Floare albă,/ Albă floare?”.

Epilog: Așa a fost prima iubire, binecuvântată de aripile ocrotitoare ale îngerului. N-a fost vis, a fost ca un vis.

ANA MIHOC

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian