Lumânările care plâng…

Mi-am petrecut copilăria împreună cu vecinii Nelu, Romică, Dan, Manolică, Goriță, Mitică, Lili, Go­gu, Bubulică, Geta, Torica, Geni, Cos­ti­că și Ion Păducel. Despre fiecare am scris, pe vremea când trăiau. Azi au rămas în viață numai Dan și Romică, cel dintâi în Arad, al doilea în sat, pe ulița copilăriei noastre, acolo unde s-au întâmplat atâtea… Zilele trecute l-am găsit acasă. Îngrijea un cățeluș călcat de o mașină. E milos, are multe vaci și câteva găini. Printre scâncetele cățe­lului, m-a speriat cu poveștile de demult, pe care le uitasem… Iat-o pe aceea cu lumânările care plâng…

Casa noatră, pe când trăia bunicul Costică, avea pereții din bârne, cu pământ printre ele. Așa era pe timpul ăla. Cică într-o noapte, târziu de tot, s-au văzut afară trei lumânări aprinse, rotindu-se la geam și plângând ca niște copiii… Țipau, suspinau, ba mai în­cet, ba mai tare… Ne-am trezit și tremuram de fri­că. Mama Veta, bunica, a rostit în șoaptă: „sââât… ghiabolul”… După miezul nopții, casa s-a cutre­murat și o bufnitură ca de tun s-a auzit în pod, unde se aflau hambarele cu făină de grâu și de porumb… Nu au mai găsit dimineața nici parfie de făină, se um­­pluse podul de parcă bătuse furtuna… O altă în­tâmplare cu necuratul… Bunicul Costică era flăcă­iandru și avea un cunoscut, Repezoiu, cu care s-a dus noaptea să ia lemne de pe Gilort… Cum era și el tânăr, Repezoiu și carul lui cu boi au rămas în urmă. Bietul Costică, îngrijorat că nu mai vine, s-a întors după el și ce a văzut? Omul lăsase carul pe us­cat și alerga pe malul înghețat al apei, gâfâind, să prindă niște lumini care fugeau pe sub gheață și plângeau, ca lumânările din fereastra noastră. La plânsul gâl­gâit din apă, băiatul striga „Te caut, ne­ne, te ca­ut”… vorbind, pesemne, cu bunicul care-l stri­ga din lu­mea de dincolo. Până la ziuă a dam­blagit, a pa­ra­lizat, l-au adus cu greu acasă, unde a murit… Ei, câte de astea se auzeau pe vremuri! Era unul, Gaiță, so­crul lui Nicolae Gheban. Un fel de hai­duc, purta co­joace și fura galbeni ascunși, bles­temați. Doi dintre prietenii săi, tot haiduci: au murit, după ce îngro­paseră o pe­reche de desagi cu monezi de aur, pe ma­lul Gilor­tului. Gaiță i-a urmărit și, du­pă ce au murit înecați, s-a dus călare și a mutat de­sagii pe calul lui, și, sărind în zbor peste gardul bi­sericii, a ajuns acasă cu desagii. Cum muierea lui Gaiță a dat naștere unei fete, a fost nevoit să ia bani din desagi și să facă bo­tezul. Ca urmare, biata bo­tezată a rămas surdo-mută. Speriat, a vorbit cu muierea și au hotărât să nu se mai atingă de bani. I-au îngropat, și nici azi nu au mai fost găsiți.

Vă mai spun una singură: veneam cu mama Veta de la Vierșani, la miezul nopții… Trecând pe podul de fier, că pe ăl de lemn îl luase apa, am văzut două mogâldețe pe malul apei. Uite, zice muica, astea sunt Anica Savei și cu fie-sa, Victoria, fac des­cân­tece. L-au buimăcit de cap și pe Mitroanță, pădu­ra­-rul. Venea noaptea de la bal, când a ajuns lângă po­dul de fier. Da’ acum se clătina ca o luntre. Noroc că a cântat cocoșul a doua oară. După cucurigul lui s-a au­zit o voce în tot satul: „Uuuu… o țâră mai tre­buia și erai al meu!„. Era Satana. Degeaba o aduc pe mui­ca drept martor. Astăzi nu mai crede nimeni în el…