Crucea de leac de la Coslogeni

Acum trei veacuri, pe timpul celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat, un car cu boi trecea alene, dinspre Că­lărași spre Fetești. În el stătea întinsă o cruce mare, din piatră, făcută pe cheltuiala unui om credincios și bogat, care avea evlavie mare pentru Sfânta Mu­ceniță Paraschivi. „Ridi­ca­tu-s-a aceasta sfântă și de viață făcătoare cruce în cinstea Sfintei Paraschevi”, suna dedicația scrisă în sla­vo­nește și săpată în piatră. Dar la intrarea în Cos­lo­geni s-a petrecut, pe neașteptate, un bucluc: căruța n-a mai putut fi urnită din loc și a rămas încremenită în drum. Boii s-au opintit, oamenii au pus umărul, dar degeaba. Au mai adus boi să tragă, zece de toți, dar carul tot înțepenit a rămas. Mirat din cale afară, boierul a venit să vadă mi­nunea cu ochii lui. Speriat de puterea nemaivăzută a crucii, a hotărât s-o lase acolo, în drum. Și, ce să vezi? Bucuroasă din cale afară,    cru­cea s-a lăsat dată jos din căruță, chiar acolo, în câmp. Ba, câțiva țărani au reușit s-o ridice în lanul de grâu, semn de la Dumnezeu că pe pământ se mai întâmplă minuni. Nimeni nu avea de unde să știe că, peste ani, crucea de piatră se va vădi o cruce de leac. Întâia dată, își aduc aminte țăranii din Coslogeni, crucea și-a vădit puterea cu un ciobănaș surd și mut. Într-o zi ploioasă, în timp ce-și păștea turma    a stat rezemat de cruce. Ajuns acasă, a început să vor­bească, spre uimirea părinților săi, care l-au iscodit ce-a făcut. Nu făcuse nimic. Se sprijinise de crucea de piatră din câmp. Vestea acestei tămăduiri minunate s-a răs­­pândit ca fulgerul pe câmpia Bă­răganului. De atunci, o mare de oameni va tălăzui înspre    cruce, căutându-i harul vindecător.   

Crucea crește spre cer

E joi dimineața, în Săptămâna Lumi­nată, ziua ajunului Izvorului Tămăduirii. Pe câmpul de lângă satul Coslogeni, de jur împrejurul crucii de leac, au început să vină pelerini. Se scurg din toate satele Bărăganului, veniți unii pe jos, alții în căruțe, câțiva, mai înstăriți, în mașini. Vin aici, cu durerile și bucu­riile lor, și le varsă la picioarele crucii bătrâne, care-i alină pe toți. Au dureri, unii înlăuntrul, alții în afara făpturii lor, dar au și credință că pot fi izbă­viți. Câțiva și-au adus cu ei și animale betege, căci crucea nu ține seama de împărțirea dintre oameni și dobitoace. Îi tămăduiește pe toți, fără osebire, dacă rugăciunea e spusă din inimă. Până seara, mulțimea e gata de priveghere. Preoții vin și dau binecuvân­tarea, apoi rugăciunea se înalță spre cerul de primă­vară, în fum vioriu, de tămâie. Oamenii stau așezați pe țărâna goală. Nu dorm toată noaptea și se înfră­țesc cu preoții într-o rugă, care să le strângă neca­zurile și să le spele cu lu­mina ei. Dimineața, când soarele se ridică pe cer, sunt toți gata de Sfânta Li­tur­ghie. După ea vor pleca acasă, plini de nădejdea iertării și mântuirii. „Ne suia și pe noi mama în căruță și plecam cu toții, încă de joi, și apoi stăteam toată noaptea acolo, în rugă­ciune, până a doua zi, la liturghie. Multe vindecări se făceau și, când se vindeca cineva, crucea lăcrima ca un om! Ca un om plângea! Dădea din ea un sfânt mir. Când eram eu copilă crucea avea mare putere, pentru că în anii aceia, și credința era cu totul altfel. Mai sinceră. Mai curată”.

Maria Chesaru are șapte­zeci de ani și grijește de bise­rica satului Coslogeni. Ea este cea care vestește venirea preo­tului cu Boboteaza și tot ea păs­trează sfântul locaș bine rân­duit. La crucea de leac mergea încă de mică și a văzut cu ochii ei cum a crescut din pământ. Da, lucru năprasnic, crucea de piatră crește din pământ. La început, va fi stat cuminte în glia în care au așezat-o țăranii, acum trei veacuri. O împlântaseră adânc, în pămân­tul moale,    dar, de la o vreme, o putere dumnezeias­că a început să o ridice în sus. Țăranii s-au strâns în jurul ei, s-au închinat, preoții au făcut slujbe, dar crucea nu s-a oprit din ridicarea ei spre cer. Acum mai bine de un veac, înfricoșati că ar putea ieși cu totul din țarină și, cine știe, ar pleca de la ei, coslo­genii s-au sfătuit și au legat-o bine cu lanțuri, pe care le-au bătut în pământ. „Când eram eu co­pilă, crucea era mică.” Și când spune „mică”, Maria Che­saru îmi face un semn cu palma de la pământ, cam de înălțimea unui copil mai înăltuț. „Dar apoi a crescut, cât o vedeți acum, că e mai înaltă decât un băr­bat falnic. Și crește, crește mereu, că o și mă­surăm, dar nu la fel cum creștea în anii în care credința era puternică.”

Câmpia cu minuni

Casele mici, multe plă­mă­dite din lutul frământat cu mâinile și ars apoi de soare, de abia se ițesc în curțile largi, străjuite toate de verdeața po­milor în floa­re. Ulițele sunt înguste și înecate în liniște, parcă totul curge în ritmul Du­nării, aflată la doar câțiva pași: și timpul, și oamenii, și, mai ales, dragostea lor de Dum­nezeu. O dragoste plă­mădită, poate, și de în­tinderea nesfârșită a Bără­ganului, care se învecinea­ză direct cu cerul și pe care rugăciunea se înalță fără opreliști. Câmpia cu mi­nuni: crucea de leac de la Cos­logeni, fecioara vizionară de la Pa­repa, moșul de la Maglavit, care L-a întâlnit pe Dumnezeu, maica Veronica, fata de la Vladimirești care a vorbit cu Iisus într-un lan de porumb. În toate aceste locuri, credința oamenilor din câmpie a sălășluit perma­nent, fără ca cineva să se fi străduit. A existat, pur și simplu.

Doamna Maria îmi e călăuză prin sat și prin vremuri și prin puterea credinței oamenilor năs­cuți lângă Dunăre. Vorbește li­niștit, mereu cu un zâmbet pe buze, deși se simte o undă de tristețe sub el. Vre­murile se schim­bă, oamenii la fel. Cre­dința lor pare că slăbește acum, în libertate, în vreme ce pe timpul dictaturii comuniste era mai tare, iar crucea de leac răs­pundea, și ea, mai degrabă rugă­ciunilor care, atunci, erau mai fierbinți. Crucea plângea cu la­crimi adevărate, când rugăciu­nea era curată și adâncă, dar ful­gera cu necazuri, când răutatea încer­ca să îi zădărnicească lucra­rea. Comuniștilor le-a dat câteva lecții amare, care s-au înscris adânc în amintirile satului.

Politrucilor le-a venit greu să vadă și să accepte marea de creștini care se scurgea ca o apă, de pe drumurile prăfuite ale Bărăganului, spre crucea stranie, pe care și ei o vedeau crescând. Parcă din nimic, se iscau pelerinaje uriașe, aido­ma celor de la Maglavit ori Vladi­mirești. Credința oamenilor câm­piei se revărsa ca un fluviu. Așa că par­tidul a luat hotărârea să facă să dispară crucea. A fost trimis un buldozer să o radă de pe fața pământului, dar când să lovească piatra sfințită de rugă­ciuni, șenilele s-au rupt. Monstrul de fier a rămas acolo, în câmp, înge­nuncheat. A venit apoi Miliția, care a adus un sătean să doboare crucea, cu un târnăcop. Când a dat să izbească omul, a paralizat și așa a rămas, până la moarte. Coslogenii vorbesc și azi despre el, făcân­du-și cruce. Pedepsit a fost și    un flăcău care, venind în sat cu căruța, s-a oprit la cruce și a furat toții banii pe care credincioșii îi lăsaseră la poalele ei, cu pomelnice, urmând să fie luați de preoți. Mai puteau lua din ei copiii și amărâții, ca să-și cumpere de mâncare, niciodată altceva. Așa că, după ce a furat banii, până să intre în sat, hoțului i-au murit amân­doi caii. I-au murit în hamuri, nu a mai apucat să-i dezlege, au căzut ca secerați, din senin, mărturie a puterii crucii, care vrea să și îndrepte, nu doar să vindece. Astfel de istorii sunt multe, ți le povestesc coslogenii cu frică, vorbind de ele cu vocea joasă și privind spre pământ. Când însă îi întrebi de tămăduiri, ochii li se însuflețesc și prind a vorbi cu drag. Două nume apar pe buzele tuturor, mărturie vie a harului care lucrează și acum prin crucea de leac: Niculina și fiica ei, Pompilia.

Vindecarea fetiței mute

Cele două, mamă și fiică, locuiesc și acum într-o casă de pământ vălătucit, cu cercevele verzi la ferestre și curte largă, umbrită de zarzări. Niculina are 84 de ani, iar Pompilia a împlinit 63. Când i-a venit pe lume fetița, Niculina de-abia trecuse de douăzeci și una de primăveri. Pompilia a fost lu­mina ochilor ei, o lu­mină umbrită curând, de un mare necaz: când copila a împlinit un an, mama a înțeles că fetița nu putea să umble și să vorbească. Mută, dădea semne că înțe­lege, dar nu putea să răspundă. A bătut la porțile medicilor, dar știința vremii de atunci, la fel ca cea de acum, era nepu­tincioasă. Pe la patru ani, Pompilia a început să mear­gă. La început mai greu, apoi bine, ca toți copiii. Niculinei i-a crescut inima, a crezut că fata i se va tămădui și de muțenie, cum se tămă­duise de picioarele oloage. Dar Pom­pilia rămăsese scufun­dată în tăcere. Până într-o zi de Vinerea Mare, când pe drum a trecut bunica ei dinspre tată. Se ducea la Pro­hod. Niculina are acum 84 de ani, dar își amin­tește de parcă s-ar fi întâmplat ieri. „Pompilia mea a încercat să-mi spună ceva, parcă scâncind. Am înțe­les că vrea și ea la biserică, așa că am lăsat mătura din mână, am luat-o-n brațe și am plecat așa cum eram îmbrăcată. Părintele i-a citit din carte și apoi mi-a zis – «Copilul ăsta se va tămădui prin slujbe!»”. Niculina a plecat de la bise­rică cu nădejde în inimă. Era o femeie credincioasă, așa cum este și acum, dar la o minune pentru Pompilia nu îndrăz­nise să se gândească. Vinerea urmă­toare, pelerinii veneau la praznicul Izvo­rului Tămăduirii, să-și caute alean la crucea de leac. Ea era prinsă cu treburi, nu putea să meargă, așa că a dat-o pe Pompilia în grija bu­nicii. „Soacra mea a luat fetița și s-au dus. Și acolo, în fața crucii de leac, copila mea a zis, pentru prima dată în viața ei: «Mama!». Ș-apoi a început să spună și alte cuvinte. În zilele care-au urmat, îmi arăta: apa, lacul, câmpul și le numea. Zicea, dar nu lega cuvintele, să spună și ea o pro­po­ziție întreagă. Cu timpul, s-a deprins cu asta. O putere nevăzută m-a ajutat – Dum­nezeu! Dumnezeu, prin crucea de leac!”

Mânăstirea dintre lanuri

Drumul merge aproape de Dunăre. Nu o văd, dar o simt. Vântul îi poartă mirosul. Hol­dele de rapiță, galbene, nesfârșite, se cufundă în verdele grâului crud. Din ele, străpungându-le ca o suliță, se ridică turla zveltă a unei bise­ricuțe maramureșene. Am ajuns la Mâ­năs­­tirea Izvorul Tămăduirii din Cos­logeni. Aproape de intrare, e paraclisul crucii de leac. Înăuntru, o liniște venită par­că din lutul din care e plămădit și sfântul locaș. Închisă ca într-un sipet de preț în catapeteas­ma sculptată, crucea de leac e stăpâna bisericii. Mă apropii de ea cu sfială și cu fior. Pe piatra ei s-au scurs lacrimile a sute de mii de pelerini. E sfințită, nu doar de jertfa Fiului lui Dumnezeu, ci și de rugile credincio­șilor. Rugi cărora crucea de leac le răspunde, chiar și astăzi, plângând. „O dată pe an, crucea se umezește, ori de la jumătate în sus, ori de la jumătate în jos. Întâia dată când s-a întâmplat, m-au chemat în paraclis două creștine. Când am ajuns, crucea, de la jumă­tate în jos, era umedă, iar ele și-au luat basmalele din cap și au început să o șteargă cu evlavie. Am văzut atunci puterea lui Dum­nezeu. Și nu a fost singura dată. Când i-am făcut prima catapeteasmă, am așezat-o lipită de cruce. Și, după ceva vreme, crucea a crescut, până când a ajuns la catepeteasmă, iar apoi a început să o împingă în sus. Așa am ajuns să văd cu ochii mei ceea ce spun bătrânii: crucea de leac crește! Din bătrâni se știe că ea era, odinioară, mai mică decât statura unui om. Iar acum este cât un om înalt”.

Părintele Lucian Ciolovic e luminos și bucuros ca un copil. Păru-i castaniu și ochii albaștri îmi spun că nu-i de aici, din câmpie, iar mâinile aspre, bătute de muncă, îmi descoperă un călugăr cu vechime în mânăstire. E moldovean.

De mic copil s-a lipit de strana Mânăstirii Sfân­tul Sava, ridicată chiar lângă satul lui natal, Ber­zunț, din Bacău. Era ceva în rugile călugărilor, o taină și o frumusețe pe care nu o găsea în biserica din sat. Așa că pleca mai mereu acolo, gata să le dea o mână de ajutor monahilor. Când a împlinit pai­spre­zece ani, le-a spus părinților că el nu mai poate rămâne acasă. „«Eu mă duc la Hristos!», le-am spus, și, la miezul nopții, am plecat la mânăstire, fără să-i mai anunț.    I-am mâhnit, pentru că eu sunt singurul lor băiat, mai am trei surori. Dar am simțit că trebuie să plec, nu mai puteam trăi decât în mâ­năstire. Părinților le-a venit greu să accep­te. Tot veneau să mă ia înapoi acasă, dar eu mă încuiam în chilie și nu ie­șeam până când nu ple­cau”. Plămădit de mic la focul dragostei de Hristos, părintele Lucian și-a rezemat inima pe un singur gând – să slujească. Așa că nu a stat pe gânduri când a fost chemat să-și lase Moldova dragă și să vină în câmpia Bără­ganului, ca să pună umărul la înfiin­țarea Mânăstirii Ha­gi­eni. Au venit patru călu­gări și s-au nevoit într-o ruină, pe care au făcut-o mânăstire mândră. De aceea, atunci când epi­scopul i-a spus să mear­gă să facă același lucru și aici, la Coslogeni, i-a venit greu. „Eram tânăr, pe atunci viețuitor la Mânăstirea Hagieni, și nu voiam să iau asupra mea jugul stăre­ției, dar am ascultat de Prea­sfințitul Damaschin Co­ravu, pe vremea aceea episcopul locului, și am ve­nit aici, mă gândeam eu, doar într-o scurtă vizită. Îmi pusesem în gând, dinainte, să-i spun Preasfin­țitului că voi face orice îmi va spune, dar nu să fiu stareț la Coslogeni. Când am venit, mânăs­tirea nu avea poartă, nici măcar un gard.

În curtea ei păștea ciurda din sat. Îmi aduc aminte că am intrat să mă închin sfintei cruci din paraclis, și atunci, îmi e greu să vă spun în cuvinte, dar parcă o voce mi-ar fi spus: «Tu trebuie să rămâi aici!» Mi-am spus în sine: «Voi face ascultare, o să rămân.» Și să știți că pentru un călugăr, ascultarea este foarte importantă. Dacă faci ascultare, te duci în rai, dacă nu, te pierzi. Așa m-a ajutat Domnul și m-a întărit de am mers înainte. A fost dorința sătenilor din Coslo­geni ca aici, la crucea de leac, să fie mereu un preot călugăr, care să-i primească pe pelerini. Voiau ca paraclisul să fie tot tim­pul deschis. Primul stareț a fost părintele Ilie Pentoiu, care la început a stat la poartă, într-un fel de baracă, apoi a ridicat câteva chilii. A muncit din greu și apoi a fost che­mat să ridice un alt schit, în Caraș Severin, iar în locul dânsului, am fost numit eu. Și trebuie să duc mai departe slujirea sa, pen­tru că asta e voia lui Dumnezeu. Cu aju­torul lui, am ridicat și această biserică nouă, pentru că paraclisul crucii de leac e cu totul neîn­căpător. Ne-a fost dăruită de un credin­cios originar din Baia Mare, de aceea e în stil maramureșean, e făcută acolo și adusă aici. Și, vă spun drept, cea mai mare bucu­rie a mea este să slujesc. Când mă rog în biserica plină de credincioși, îmi crește inima. Mulți creștini vin și îmi spun – «Părinte, aici ne încărcăm cu li­niște sufletească. Simțim ajutorul acestui loc, prin puterea crucii»”.

„Cum rânduiește Domnul, așa va fi”

– Părinte Lucian, vă văd mereu bucuros, zâm­biți mereu, deși trecem prin­tr-o perioadă de mare tulburare. A trecut pandemia și a venit războiul, avem în față o criză economică, se vorbește de foamete… Cum reușiți să rămâneți senin?

– Eu nu am de ce să fiu afectat de ce se întâmplă în lume, pentru că îl am pe Hristos în inimă. Și dacă Îl am pe El, ce e în lume nu contează. Să știți că atunci când apuci calea călugăriei, primești de la Dumnezeu o mare bucurie. Dar în afară de calea călugăriei, aș vrea să vă întreb – ce-aș câștiga dacă aș fi trist? Nimic! Dacă însă mă jertfesc lui Hristos, am totul. Cum rânduiește Domnul, așa va fi! Viața noastră e ca frunza pe care vântul o ridică și apoi o coboară din nou la pământ. Așa e și viața mirea­nului, și cea a călugărului. De ce să mă tulbur? Toate sunt de la Dumnezeu, chiar și încer­cările vieții. Când lumea se înrăiește, Domnul nu ne bate, ci ne atinge cu degetul Lui și ne spune: «Aveți grijă de calea pe care ați apucat, că nu e ceea ce vă doriți cu adevărat.» Încă aș zice că noi, ro­mânii, suntem ocrotiți de Maica Domnului. Aici e gră­dina ei și, iată, că încă ne apără. Prin rugă­ciu­nile pustnicilor noștri, Dumne­zeu ne mai îngă­duie încă și ne mai dă vreme de po­căință.

(Fotografiile autorului)