Povești din Micul Paris – „Privighetoarea Gorjului”: MARIA LĂTĂREȚU

– Evocare de Bogdan Mihai Simion –

Mireasă la cincisprezece ani

– În reprezentarea noastră, a celor de azi, Maria Lătărețu este regina cântecului popular ol­te­nesc. Îți propun ca înainte de a-i spune povestea legată de Micul Paris, să călătorim împreună în Gorj, locul nașterii ei, care i-a marcat viața și cariera.

– Într-adevăr, povestea noastră de azi începe în nordul Gorjului, o zonă de dealuri care urcă spre munți, de o frumu­sețe mirifică. O adevărată gură de rai! Satul Bălcești era lipit de pă­dure, un sat străvechi, cu case mici, cons­truite din bârne, toate spoite în alb, cu margini al­bastre în jurul fe­restrelor. În sătucul acesta s-a năs­cut, la 1911, Maria Borcan, viitoa­rea Maria Lă­tăreţu. I s-a spus de mi­că Marița, şi Mariţa a rămas pen­tru totdeauna, pentru cei care au iubit-o. Mă gândesc că și peisajul co­pi­lăriei a    îndemnat-o, mai târ­ziu, la cântat: păsările, foşnetul car­penilor şi fagilor şi, mai jos, lanuri nesfârşite de porumb. Priveliştea era su­perbă, sărăcia, însă, lucie. Maria s-a născut din mamă țigancă și tată român și a avut șaptesprezece fraţi. Cum să fi fost oare pentru nea Ion Borcan, agricultor din Bălceştii de pe Gilort (Bengeşti Ciocadia), să aibă atâtea guri de hrănit?! Cert este că talentul muzical al Ma­riţei se datorează mamei, care era novăceancă, din celebrul clan de lăutari Culici. Nu am niciun dubiu că mama îi cânta Mariţei, când era copilă, sume­denie de cântece vechi, minunate. Cosea de mână basmale, batiste şi ii, obiecte brodate cu mi­gală, pe care le şi vindea. Imediat după termi­narea primului război mondial, în 1918, Mariţa a fost dusă la şcoală, a făcut patru clase, atât cât era obligatoriu, iar în 1926, la cincisprezece ani, îl în­tâlneşte pe tâ­nă­rul şi chipeşul lăutar Tică Lătăreţu. Doar şapte­sprezece ani avea şi băiatul, dar s-au că­sătorit ime­diat. Frumoasă era şi ea, o minunăţie de fată. Tică era deja un lăutar cunoscut, chemat la nunţi, avea renume în zonă, încă de foarte tânăr. Ma­riţa aproape că a fost înfiată de familia băiatului, s-a mutat în casa lor, plină de viori, ţambale, chitare, cobze, contrabas. Aşadar, în sufletul fetei lui Ion Borcan, curgea muzică din două direcţii: de la familia ma­mei şi cea a soţului, dar şi de la munţii pe care-i pri­vea mun­cind în gospodărie, de la păsările ceru­lui, de la foș­netul fermecat al naturii, ce învăluia că­suţele mici şi albe de pe malul Gilortului. Natura şi oamenii plini de viaţă ai Gorjului i-au devenit, mai târziu, personaje principale în muzică.

– Cum și-a făcut loc Maria printre lăutarii gorjeni? În vremurile de atunci, era o meserie strict bărbătească…

– Da, în lăutărie doar bărbaţii cântau… până la ea. Tocmai de aceea e povestea Mariţei Lătăreţu atât de specială. Dar nici ea nu a urcat pe scenă din prima: la început, doar stătea pe lângă bărbatu-său, să-i şteargă sudoarea şi să-i schimbe cămaşa. Mie mi le-a povestit toate astea nea Aliţă Piţi­goi, lăutar în celebra „Ceată a lui Piţigoi”. El i-a cunoscut direct, le ştia cântările. Mi-a spus cum Tică Lătă­reţu schimba cinci cămăşi pe noapte, că fierbea când juca sârbele alea tocate, cum numai la Gorj se cântau. Oltenii jucau de ieşea fum din pă­mânt. Erau    puternici, toată energia din ei se con­suma la sârbe. Să reţinem că nu suntem încă în Micul Paris, ci la Gorj, în anii 1920 – ’30, unde te îmbătai şi jucai sârba şi hora de mână, iar lăutarul cu vioara trăgea ca nebunul să ţină pasul cu dansul acela îndrăcit. Probabil, la un moment dat, rupt de oboseală, Tică i-o fi zis ne­vestei: „Hai, fa, cântă şi tu, că doar ştii de la mai­că-ta, să-mi mai trag şi eu su­fletul”, şi gata a fost. A avut un atât de mare suc­ces, că nu a mai lipsit de pe scenă, de lângă bărbatul ei. Ce-i drept, nevoia era mai degrabă legată de bani: pur şi simplu, câşti­gau mai bine împreună. Era sărăcie în ţară, satele româ­neşti nu avea nimic din măreţia ora­şelor, cu atât mai puţin a Mi­cului Paris. Tocmai de aceea, victoria de mai târziu a Mariţei în muzică este uriaşă. A fost prima lăutăreasă care a făcut carieră! Mai apăruseră în anii aceia Gena Bârsan sau Ioana Zlătaru, tot din neamuri mari de lăutari, cântau cu chitarele şi minunat cu vocile, dar repre­zentaţiile lor măsurau doar câ­teva cătune. Vreme de zece ani, a colindat şi Mariţa sat du­pă sat, alături de soţul ei, a învăţat cântece lungi, de jale, hăulite, cântece munteneşti, cântece de dragoste, hore, sârbe olteneşti, dar şi cântece ritualice, legate de momentele esenţiale ale vie­ţii (bocete, cântece de botez sau nuntă). Așa se face că în 1935, Maria Lătăreţu avea Gorjul la picioare. La numai douăzeci şi patru de ani!

„Ești foarte bună! Vii cu noi la București!”

– E, totuşi, cale lungă între satele olteneşti şi restaurantele cu ştaif din Micul Paris, unde a ajuns să cânte Maria…

– Calea se scurtează brusc dacă îţi bate norocul la uşă. Pentru Maria, s-a întâmplat în 1935, când la Târgu Jiu a venit marele compozitor şi critic mu­zical Constantin Brăiloiu (şi el gorjean, fiu de aris­tocrat). A sosit cu o echipă de folclorişti să cer­ce­teze zona, printre ei aflându-se două nume de­venite cele­bre: Harry Brauner şi Mihai Pop. Era pe­rioada de mare en­tuziasm a cercetării socio­lo­gice a satului românesc, fi­nanțată de Casa Regală a Ro­mâniei. Au ascultat-o pe Ma­ria Lătăreţu şi încân­tarea a fost maximă. Primul şi pri­mul lucru care i-a vrăjit a fost glasul, apoi repertoriul. „Eşti foarte bună, vii cu noi la Bucu­reşti să înregistrezi câteva melodii”. Iar Maria l-a urmat pe „domn’ profesor”, cum l-a numit mereu pe Brăiloiu. Cu­rând, ea păşeşte pentru prima dată pe străzile Micului Paris, păstorită de aceşti mari muzicologi. „Mărioară, pui boboc” şi „În pădure, la Stroieşti” sunt primele înre­gistrări ale Mariei Lătăreţu, în 1936, pe cilindru Edison. Trebuie să spunem că amândouă melodiile erau erotice. Majoritatea sârbelor olteneşti cântau dragostea pătimașă, adeseori păcătoasă: „Mărioară, pui boboc, adă-mi ţâţa să mă joc, să mă joc cu ţâţa ta, pân-o asfinţi luna”… „Fira-i al dracu’ bărbat, ce n-ai făcut patul lat?, să mai doarmă şi-un sărac”… „Ne­văstică cu bărbat, lasă-mă puţin în pat…”.    „Ia la neica, vreo doi zloţi, şi nu te iubi cu toţi”, cum spune celebrul cântec „Mărioară de la Gorj”. Sau: „Neică, dacă eşti viteaz, fă-ţi grădină cu pârleaz, şi-n grădină fă-ţi fântână, să-ţi vină neica la mână, ba eu nu, ba eu da, că mă vede maică-ta, ba eu nu, ba eu da, toată vara după vaci, acu leagănă şi taci…”.    Îns­păimântător de erotice aceste cântece! Nu ştim da­că ele erau parte din personalitatea Ma­riei Lătă­rețu, sau era sfătuită să meargă pe linia asta, pen­tru că i se potrivea şi avea succes. Asta consi­derau fol­cloriştii vremii că este autentic oltenesc, iar eu le împărtăşesc, întru-totul, părerea. Mă scoate din sărite cum totul a fost pervertit în „mândruţă, guriţă şi portiţă”, de către comunişti.

– A avut Mariţa din Gorj succes imediat în Bucureşti?

– O fată de la Gorj, care cântă cu chitara, o ţi­gancă frumoasă, ce-i zice despre iubire, despre fuga prin gări după bărbaţi, o fată păstrată în autenti­citatea ei şi valorificată la maximum: da, succesul a venit repede. Discurile au fost imediat licenţiate la „Columbia Records” şi s-au vândut foarte bine. Simţul ascuţit al lui Brăiloiu a văzut şi potenţialul comercial în fata de la Gorj, nu a lăsat-o să rămână doar un nume în arhivele de folclor ale Casei Re­gale. Ce se înregistra pentru arhivă era apoi licenţiat pentru discuri.

Cu ulciorul pe umăr

– Cum se descurca în iureşul Micului Paris fătuca venită din satul cu ferestre albastre? Nu a dus-o viitura la vale?

– S-a descurcat, pentru că a ascultat de „domn’ profesor”. Cu siguranţă o copleşea oraşul, dar era blândă, supusă şi, în acelaşi timp, fericită că realiza ceea ce i se promisese şi că profesorii aveau grijă de ea. Şi aveau! Pe de altă parte, era şi călită. Cu­cerise Gorjul, sat cu sat, muncind la nunţile alea grele, printre oameni simpli, probabil, adeseori, umi­lită. Când a venit la Bucureşti, era deja pregătită pentru local, ba chiar cariera devenea mai uşoară, pentru că publicul era mai civilizat. Nu avea case cumpărate prin capitală, stătea în diferite chirii, iar până a început războiul, l-a avut tot timpul pe bărbatul său lângă ea. Gorjul era mereu prezent în ca­sa lor, pentru că taraful îi era familia, Mariţa îi în­grijea pe lăutari, le gătea, îşi cosea sieşi cămăşi, exact aşa cum învăţase de la mama, în căsuţa co­pilăriei de sub munţi. Nicio clipă nu a părăsit cos­tumul tradiţional, el era marca ei, imaginea, iar im­presarii au înţeles că aşa trebuia să rămână pentru totdeauna. Ba chiar se plusa în sensul acesta, cu fotografii în care apărea cu câte o ulcea pe umeri, exact ca în picturile lui Grigorescu. Aşadar, mai degrabă decât să se gândească dacă Micul Paris li se potrivea, eu cred că Mariţa şi Tică îi erau recu­nos­cători lui Dumnezeu, că din nu­meroasele tarafuri cu succes în Olte­nia, ei erau singurii cu carieră în ca­pitală. Erau aleşii, iar specialiştii o elogiau pe Ma­riţa.

– Făcea față Maria Lătărețu, concurenței cu celelalte mari cân­tărețe ale vremii: Ioana Radu, Mia Braia, Maria Tănase?

– Mariţa a fost un caz unic în muzica din perioa­da interbelică, prin autenticitatea ei. Specialiştii tocmai asta apreciau, iar oamenii de rând o iubeau pentru că le amintea de satele din care veniseră. Să nu uităm, toate capitalele lumii sunt oraşe cosmo­polite, amestecuri de oameni veniţi să-şi caute norocul. Deci, adoraţia pu­blicului şi a specialiştilor era îm­păr­ţită între aceste femei, pentru că fie­care reprezenta un alt mediu so­cial.

La „Marcu Căciularu”

– În ce restaurante venea lumea să o vadă pe Mariţa Lătăreţu?

– Zece ani a triumfat în Bucureşti. Mergea des la Radio şi, împreună cu taraful soţului ei, a fost angajată la două restaurante din capitală: „Luna Bucureştiului” (un birt mai mic) şi apoi la „Dorul Ancuţei”, restaurant de lux, din Piaţa Lahovari. Cu Tică Lătăreţu şi taraful său a înregistrat Mariţa absolut tot, până la venirea comuniştilor. Taraf mic, simplu, gor­jenesc: vioară, violă (braci), contra­bas, şi Mariţa cu chitara. Muzică di­rec­tă, de dragoste, dar şi despre dez­nădejde şi durere; des întâlneai versuri de genul „maică, tu când m-ai făcut, tare rău ţi-a mai pă­rut…”. O Maria Lătăreţu pe care eu cred că românii nu prea o cunosc. De ce spun asta? Fiindcă există mai puţin de douăzeci de cântece ale Mariei Lă­tăreţu, înainte de război. Totul a fost transformat de comunişti în rimele cu tractoare şi macarale, care au umplut aşa–zisa muzică populară, începând din anii ’50. Reve­nind la restaurante, m-aş opri la unul cu o însem­nătate aparte: „La Marcu Căciularu”. Acesta era un local deschis de olteanul cu acelaşi nume, la Gara de Nord, pe strada Vespa­sian. Harry Brauner scria în memoriile sale că întreg cartierul Gării de Nord se transformase, în anii ’30, într-un fel de loc de rendez-vous al olteni­lor veniţi în capi­tală. În birtul gorjeanului Căciularu se întâlneau muncitorii de la căile ferate şi hamalii din gară, iar marea majoritate a acestei categorii erau olteni. Cum auzeau zăngă­nitul chitarei şi vioara „mieu­nată” a sârbelor din Gorj, veneau ca atraşi de un mag­net. Se simţeau aca­să acolo. După o zi de mun­că cumplită, fie la cărat bagaje enorme, fie la bătut şine de tren, fie la co­merţ ambulant cu cobiliţele pe spate, seara, târziu, la capul gării era locul acesta, unde sârba umplea tot cartierul. Păi, sărea cămaşa pe umerii lor când jucau toată noaptea! Eu aşa îmi închipui am­bianţa localu­lui, în vreme ce pe scenă cânta frumu­seţea aia de fată, cu bărbată-său lângă ea. Aveau contract şi acolo, iar publicul era înne­bunit după ei. Chiar am întâlnit câţiva bucureşteni trecuţi de optzeci de ani, care au copilărit în zona Gării de Nord şi care asociază această muzică nu cu Gorjul, ci cu gara însăşi. „Eu, când eram copil, numai sârbe şi hore auzeam la gară”, aşa mi-au spus majoritatea.

Ei bine, dacă la nea Căciularu, în birt, nu era cazul să te prezinţi altfel decât erai obişnuit în bătă­tura de acasă, în 1939, povestea se schimbă niţel: Mariţa şi taraful se angajează, la recoman­darea lui Brăiloiu, la fastuosul restaurant „Dorul Ancuţei”. Da, sigur că ea cânta printre mese, ca toţi lăutarii, dar trebuia să vorbească altfel, să aibă mai multă prestanţă, să păşească diferit. Iar „domn’ profesor” o învăţase şi aceste lucruri. Nu au schim­bat-o, însă. Nici nu era nevoie, pentru că Mariţa era extrem de inteligentă, avea o perspicacitate nativă ieşită din comun. Trebuie neapărat să spunem că aceşti spe­cialiști care i-au fost alături au înţeles perfect că nu trebuia dusă în alte zone muzicale, deşi, sigur, le putea acoperi. Nu au ghidat-o nici la ro­manţă, nici la tango, au mizat numai pe auten­ticitatea ei olte­nească şi bine au făcut. Nimeni nu a mai cântat ca ea doine gorjeneşti. „Şi bă­gai cu cucu-n plug” (va­ri­anta iniţială a melodiei pervertită de comunişti, în „Mă uitai la răsărit”) e o doi­nă de dragoste răvăşi­toa­re. Sau „Ioane, Ioane, mui­că, i-auzi oamenii cum lu­cră,… şi tu stai cu mândra-n luncă”.

O celebritate în Micul Paris

– Ce s-ar fi întâmplat cu Maria Lătărețu dacă n-ar fi ajuns în București?

– Dacă în viața ei n-ar fi existat Columbia, Electre­cord, Academia Regală de Muzică, Brăiloiu, Brauner, Gara de Nord, „Dorul An­cuţei”…, azi nu ştiam de Ma­ria Lătăreţu. Rămânea o lăutăreasă pen­tru nunţi din Băl­ceşti. Or, încă din 1938, ea deve­nise o celebri­tate a Micului Paris. Da, o re­cunoştea lumea pe stradă. Când i se auzea vo­cea din local, se strân­geau grupuri, grupuri pe la gar­duri. „I-auzi, e Mariţa Lătăreţu, fata aia din Gorj, de o dă şi la radio”. Cânta cu casa închisă, în restau­rante de lux, fiindcă toată lumea venea să vadă „minunea oltenească”. De atunci a apărut expresia „pri­vi­ghetoarea Gorju­lui”, aşa o prezentau în spec­ta­cole, aşa era introdusă la radio. Da, era supusă, cuminte, ascultătoare, credincioasă, nu avea absolut deloc aere de divă, dar era o mare şi unică artistă în Micul Paris.

„Prima lăutăreasă din istoria noastră”

– Se simte, totuşi, o tristeţe acolo, în glasul ei, în cuminţenia acestei artiste…

– Este adevărat. Viaţa i-a fost adesea una grea, grea de tot. Tristeţea e cauzată, în primul rând, de pierderile pe care le-a suferit. De la mulţi fraţi pieriţi mult prea devreme, la propriii copii: cinci din şase s-au prăpădit foarte mici. Se ştiu lucrurile aces­tea, se insistă pe ele chiar obsedant, în biografii, nu le mai repetăm şi noi. Trebuie totuşi să înţelegem că viaţa în România între cele două războaie nu era numai cea din marile oraşe, nu era cea din poveştile noastre despre Micul Paris. Greu, tare greu se trăia la ţară, iar copiii se stingeau de mici, pentru că accesul la servicii medicale era ca şi inexistent. Dar una dintre pier­derile Mariţei a fost, cu adevărat, zgudui­toa­re: fetiţa ei de şapte ani, când era în grija socri­lor, la Bălceşti, a murit după ce a fost muşcată de un câine turbat. Maria Lătă­reţu a aflat asta din­tr-o telegramă, înainte de a urca pe scenă, la „Dorul An­cuţei”. Nu puteai spune că nu mai cânţi, îţi făceai treaba aşa, cu inima zdrobită de durere. Ba chiar două săptămâni mai târziu, imprima iar pentru Co­lumbia Records tot sârbe de dragoste. Ce-o fi fost în sufletul Mariţei, să cânte cu chitara de gât, despre aventuri amoroase, când sufletul îi era sfâşiat? Să nu mai spunem că era enorm de credincioasă, iar la vre­mea aceea, oamenii de la ţară păstrau doliul cu sfinţenie. A fost vitează Mariţa, ce mai! Până în 1942, a înregistrat încon­tinuu, adică până când bărbatul ei a fost încorporat. Iarăşi dădea de greu, trăind vreme de cinci ani singură. Tică fusese luat prizonier, deci nu ştia dacă mai era viu. Cu singurul băiat care le mai rămăsese, cu cântări arvunite, fără taraful ei, Maria Lătăreţu a con­tinuat să cânte ne­în­cetat. Cânta şi îşi creştea bă­ia­tul cu dragoste şi cre­dinţă. L-a educat pe Ionel Lă­tăreţu cât a putut de bi­ne, băiatul a terminat Poli­teh­nica şi a ajuns ingi­ner, deci, o mare realizare pen­tru familie. Chiar da­că povestea Mariei e tristă, prin în­ceputul şi sfârşitul ei, prin unele momente tulbu­rătoare, totuşi o lumină străbate: şi-a văzut băiatul realizat, mult peste con­di­ţia lor, enorm pentru fata cu şaptesprezece fraţi, din satul cu case de bârne spoite. Repet şi o voi face mereu: oamenii aceştia pe care-i pomenim în isto­risirile noastre au fost foarte harnici. Şi-au făcut me­seria cu dăruire, cu un devotament ieşit din comun. Mariţa Lătăreţu a cântat cincizeci de ani încontinuu, mereu, mereu, me­reu, a cântat iar şi iar. Iar după moar­tea ei, până azi, de alţi cincizeci de ani, vorbim despre ea ca şi cum ar fi printre noi: asta înseamnă să fii artist enorm.

– Te întreb la final, aşa cum am mai făcut-o şi cu referire la alţi artişti interbelici: cum ţi-ai dori să rămână Mariţa Lătăreţu în conştiinţa noastră?

– Aş vrea să o păstrăm în memorie ca prima lăutăreasă din istoria noas­tră. La fel de important este că ea a fost începutul şi sfârşitul muzicii ţărăneşti originale, din regiunea Gor­jului. Am făcut anchete în comunele Bălceşti, Târgu Cărbuneşti, Baia de Fier, Pârâul de Pripor, am cunoscut destui lăutari locali, unii chiar au cântat cu soţii Lătăreţu, dar nici mă­car jumătate dintre ei nu-şi mai con­servă caracteristicile locale, acelea atât de importante în re­pertoriul in­ter­belic al Mariţei Lătăreţu. De aceea spun că moartea ei este şi punctul terminal al acestei mu­zici. Mariţa a fost începutul şi sfârşitul, iar moar­tea ei dramatică, din 1972, în culise, cu muzica pe buze, parcă ar veni ca o dovadă a acestui lucru trist. Maria Lătăreţu e singura lăută­reasă autentică din pe­rioada interbelică, la ea nu a fost nevoie de arti­ficiile la care au apelat Maria Tănase, Mia Braia, Ioa­na Radu ca să pară dizeuze, dar cumva din po­por. Maria Lătăreţu era autentică sută la sută! Mai mult, a rămas până azi model de tehnică vocală, inclusiv pentru tinere. Văd la „Ve­deta populară” cum majoritatea fetelor din Gorj tot la Maria Lă­tăreţu se întorc. E adevărat că fetiţele acestea, de nici douăzeci de ani, nu ştiu să-i despar­tă reperto­riul, să aleagă originalul de făcătura comu­nistă, dar faptul că încă o adoră ne spune că aura şi influenţa Mariţei Lătăreţu au trecut strălucit proba timpului.