Că România s-a dezvoltat constant, mai cu seamă în ultimul deceniu, după aderarea la Uniunea Europeană, nu mai e demult o știre. Chiar și în ultima vreme, când crizele din jur au perturbat economia, România a avut indicatori macroeconomici buni, raportat nu doar la țările din regiune, ci chiar la zona UE. România a depășit, an după an, economii respectabile, cu o mult mai lungă experiență de piață liberă, și a recuperat din decalajul care părea insurmontabil față de țările mari puteri. Cea mai bună dovadă o constituie includerea României în diverse statistici girate de publicații respectabile sau de către instituții importante, în categoria „High Income States”, adică a țărilor dezvoltate. Statele Unite, Spania, Germania, Italia, Marea Britanie sau Japonia: iată o companie la care doar tânjeam, cu 20-30 de ani în urmă, și care azi a devenit normalitate!
Nivelul de trai a crescut și el, în ultimii ani: e, iarăși, o realitate care nu poate fi negată, sub impresia ultimelor luni de inflație accentuată. Felul în care s-a redistribuit bogăția din ultimii ani e o discuție aparte – mulți dintre români continuă să câștige mult sub nivelul salariilor din UE, în vreme ce o elită, vizibilă și cu ochiul liber, și în topurile revistelor economice, și în declarațiile de avere ale aleșilor, se bate de la egal la egal cu marii bogătași ai planetei. Dar, dincolo de cât de mult ne aduce fiecăruia, în cont sau în portofel, accederea în grupul „High Income States”, întrebarea de bază e următoarea: în ce măsură dezvoltarea aceasta se vede într-o viață mai bună, mai sigură și mai confortabilă pentru români?
În paralel cu vestea măgulitoare a includerii României printre cele mai respectate țări ale lumii, ultima statistică, prezentată la începutul săptămânii, de marea publicație americană „New York Times” e de natură să ne dea serios de gândit. Pentru că, citând date complexe, obținute de la Organizația Mondială a Sănătății (OMS), „New York Times” ajunge la concluzia că România e pe primul loc între țările dezvoltate la creșterea numărului de decese în anii pandemiei, 2020 și 2021. Creșterea din dreptul României e de 20%, dar, e drept, nici alte state dezvoltate – Polonia (19%), Statele Unite (15%) sau Italia sau Spania (12%) – nu stau grozav. La polul opus, Franța, Suedia și Canada au creșteri mai mici, de 10%, în timp ce în țări cu nivel mai slab de dezvoltare, situația e dezastruoasă: Peru – 97% decese în plus, Bolivia cu 49%, Rusia și Turcia, peste 30%.
Statisticile nu mint: ele arată situația delicată din sistemul medical românesc, în care, deși s-au pompat miliarde de euro pentru dotări și pentru salarizare, dezvoltarea macroeconomică nu se reflectă cum ar trebui. Așa cum nu se reflectă nici în educație, unde, deși avem vârfuri la olimpiade, scoatem elevi tot mai slab pregătiți, lucru evidențiat de testele PISA. Despre armată ne e și frică să discutăm, în contextul războiului din regiune. Știm bine ce probleme avem cu MIG-urile, care cad pe timp de pace fără să fie amenințate de nimeni…
Dezvoltarea României e un lucru de care trebuie să fim mândri, dar exigența noastră, ca cetățeni și ca votanți, trebuie să fie și mai mare în condițiile astea. Nu mai ajunge să dăm bine în statisticile macroeconomice, trebuie să vedem prosperitatea și pe drumurile pe care circulăm, și în calorifere, și în sistemul de sănătate, și în educația celor mici. Dacă nu o vedem – și dacă nu o vom vedea nici de acum înainte – e pentru că bogăția aceea despre care vorbesc statisticile e în buzunarele cui nu trebuie, și nu în viețile noastre. Și ne întoarcem la versuri din epoci pe care le consideram de-acum depășite: „Săracă țară bogată…”.
