Selecția „Formula AS”

* Ingmar Bergman, „Imagini. Via­ța mea în film”, traducere de Ioana Ghi­șa, prefață de Andrei Gorzo, Editura Ne­mi­ra, 374 p.

Impactul filmelor lui Ingmar Bergman (1918-2007), câte le-am putut vedea la Cine­ma­tecă sau la video în timpul comunismului, per­sistă asupra generației mele și azi, după ce în cinematografie au venit și au trecut alte „va­luri”. Chiar Bergman spunea că, spre deosebire de spectacolele de teatru, „filmele rămân și sunt o mărturie a crudei ne­sta­tornicii a adevărului artistic. Câteva monu­mente de piatră se înalță peste grohotișul mă­runt al modei”. Printre aceste monumente se nu­mără și „A șaptea pecete”, „Fragii sălba­tici” (ambele din 1957), „Persona” (1966), „Strigăte și șoapte” (1972), „So­nată de toam­nă” (1978), „Fanny și Alexan­der” (1982) care au făcut din Ingmar Bergman „ambasadorul cinemaului ca artă înaltă la curtea unei burghezii foarte puțin capabile să recu­noas­că arta și în veșminte mai pop și, prin urma­re, privea cinemaul de sus” – cum scrie Andrei Gorzo în prefață. Pe lângă cele 60 de filme și 170 de producții teatrale, scrisul l-a însoțit pe miticul regizor toată viața. A fost scenarist, dra­maturg, a scris librete de operă, a ținut cu consecvență jurnal, a publicat cărți auto­biografice. Din acestea se poate vedea că scriitorul Bergman e la fel de valoros ca și cineastul și are ace­lași curaj de a-și arăta, provocator de sincer, nevro­zele, slăbiciunile și nea­junsurile, viața privată hao­tică (a avut 9 copii – de care nu i-a prea păsat – cu 6 fe­mei, dintre care cu 5 a fost că­sătorit), pulsiunile nestă­pâ­nite, maliția. Așa cum reiese și din volumul fiicei sale Linn Ullman, „Neliniște”, dar și din însemnările altei fiice, Maria von Rosen, din cartea „Trei jurnale” (vi le-am recomandat pe amândouă aici, când au fost traduse), Ingmar Bergman a fost pentru apropiați un om dificil, obsedat de munca lui și afurisit cu tot ce-l deranja la ea. „Imagini” a fost concepută inițial în 1987, ca o serie de convorbiri cu prietenul lui, criticul Lasse Bergström, despre cei 40 de ani de muncă de până atunci, cu succesele și eșecurile analizate retrospectiv. Era anul când tocmai termi­nase de scris „Lanterna magică”, din care se auto­citează frecvent și aici. (Apărută la noi în 1994 și epuizată, Lanterna ar trebui retradusă și editată din nou, fiindcă prima versiune românească lasă de dorit.) Cei doi interlocutori au convenit apoi ca întrebările puse de Bergström să nu mai apară în ediția originală, publicată în 1990, astfel încât răs­punsurile sudate s-au adăugat literaturii confesive a lui Bergman. Fiind vorba mai ales despre creațiile lui pentru ecran și scenă, se detașează încă mai explicit ideea că grăuntele de nisip din scoică în jurul căruia se formează perla filmelor bergmaniene e mereu autobiografic. Că traumele, dezbaterea religioasă „între credință și tăgadă”, frustrarea de afecțiune și atenție, refugiul în fantazare și vis vin toate din copilărie, din relația cu părinții și frații lui. Că „radiografiile încețoșate ale sufletului”, expe­rien­țele senzuale, căsniciile, anxietatea unor acu­zații de fraudă fiscală au fost sursa și numitorul comun al artei sale. Nu-i pasă cât de antipatic poate părea uneori, ba chiar cred că o face anume pentru a șoca, în formulări sarcastice. Dar fiindcă admi­rația pentru geniul cineastului s-a extins și la noile generații de cinefili prin accesul larg pe computer, cele mai interesante sunt relatările despre procesul de creație al fiecăruia dintre filme, propriile păreri despre ele, când le revede după decenii și decelează ce a fost prost și ce bun. Povestește despre con­ce­siile comerciale ale începuturilor, când era sărac lipit, despre dificultățile tehnice, despre lucrul cu actorii lui (Harriet Anderson, Bibi Anderson, Liv Ullman, Victor Sjöström, Max von Sydow ș.a.), cărora știe cât le datorează, despre colaboratorii din echipa tehnică și importanța lor în reușita sau eșe­cul de a atinge „mistere fără cuvinte pe care numai ci­nematografia le poate scoate la iveală”. Evocă ideile care l-au obsedat, între care aceea că „de ni­mic nu le e mai frică oamenilor decât de răul in­com­prehensibil și inexplicabil”. Acest rău și in­capacitatea de empatie sunt marca filmelor lui de­venite clasice.