Povești din Micul Paris: Un superstar interbelic – JEAN MOSCOPOL

– Evocare de MIHAI-BOGDAN SIMION –

O îngheţată la Lido

– Noua poveste pe care te pregătești să ne-o spui se petrece în plină vară. E iunie, și Bucu­reș­tiul dă în clocote de căldură. Oare cum era ano­timpul în urmă cu o sută de ani? Se topea asfaltul pe străzi și în Micul Paris?

– Verile erau şi atunci extrem de călduroase, fără să te poţi ajuta de aer condiţionat, ca azi, aşa că vara se cam golea Micul Paris. Oamenii avuţi părăseau ar­şiţa Bucureştiului, dacă nu la Eforie sau Hercu­lane, măcar la moşiile lor. Fu­geau de praf, de căldură, femeile se plân­geau că vara oraşul le strica tenul, le um­plea de iritaţii. De pe la finalul lui Mai, la mesele în­tinse în casele din Mi­cul Pa­ris, între­barea cea mai des întâlnită era: „Unde mergem vara asta?”. La Ama­ra, la Felix, la Govora, la Buşteni, la Te­chirghiol? Ul­tima destinaţie era între cele preferate. Existau deja linii directe de tren care, de la Gara de Nord, te lăsau, fără oprire, pe malul lacului Techirghiol. Şi duşi erau! Fru­moasele rochii de vară ale aris­to­cratelor din Micul Paris nu defilau pe Calea Victoriei, dar ornau diafan malul lacului Techirghiol, micile străduţe din Eforie sau esplanada Cazinoului din Cons­tanţa. Capitala se muta la mare. La mese, femeile se adunau împreună, bârfeau despre una sau alta, în timp ce bărbaţii, cu pălării de pai şi costum de in alb, cheltuiau la jocuri de noroc. Aşadar, nu prea era lume bună, pe caniculă, la localurile din capitală, ci mai degrabă o găseai la Coliba Turcului de la Techirghiol. Acolo se serveau limonadă, ayran turcesc şi peşte de mare. Sau la Sarichioi, unde se dansa desculţ pe nisip.

– Cine rămânea, totuşi, în București, unde se răcoreau bucureştenii la o bere, de unde se auzea muzică?

– Rămâneau, în principal, patefoanele. Ele răsu­nau din locaţiile pentru distracţii din timpul verii. Cum ar fi ştrandul cu valuri artificiale de la Lido. Era fabulos, puţine astfel de locuri exis­tau în Europa, la un asemenea nivel. Puteai, bunăoară, să te întâlneşti acolo cu micul Rege Mihai, luând lecţii de înot. Vânzătorii ambulanţi de îngheţată erau şi ei prezenţi. Se făcea îngheţată artizanală, extrem de gustoasă, dar cei care aveau gherete ambulante preferau, la rândul lor, să meargă pe moşiile din afara orașului. O confecţionau la Bucureşti şi, cu nişte căruţe cu gheaţă, mergeau la moşii şi îşi strigau în gura mare marfa şi aromele, pe la porţile domeniilor. De cântat, se mai cânta la terase, la răcoarea serii, dar, evident, mai puţin decât în restul anului.

– Aveai şanse să te întâlneşti cu Jean Moscopol, la o terasă umbroasă, pe Ca­lea Victoriei?

– Destul de puţine. Vara, pe Mosco­pol mi-l imaginez mergând să cânte la grădina de vară, la teatru de revistă… Pe Vic­toriei? Poate doar coborând de la etajul întâi al Magazinului Victoria, unde avea spectacol la prânz, la „Bomboneria La­fayette”… Doar în goană putea fi zărit de oa­meni: „Hei, e Moscopol!”. „Semnează-mi şi mie ilustrata asta cu matale, te rog!” Moscopol era, poate, singurul om din România la acea vreme, pe care îl puteam găsi în mai multe locuri în ace­laşi timp: atât la local cântând, cât şi la ştrand, la Lido, dar de data asta auzindu-se din pâlnia patefonului. Dar să-l întâlnim pe Kiseleff, la o bere, relaxat, niciodată, după anul 1929! Muncea pe rupte. A fost într-o permanentă alergătură, n-a stat prea mult în același loc.

Romanțierul din Brăila

– Până să ajungă campion al discurilor de patefon, cum a fost viaţa lui Jean Moscopol?

– A făcut tare multe lucruri, vom goni şi noi, pe scurt, printre ele. Iannis Moscu, căci acesta este numele adevărat al lui Jean Moscopol, s-a născut în­tr-o familie de greci, în 1903, la Brăila. Cu siguranţă, din casă a prins drag de muzică, pentru că mama sa absolvise canto clasic la Constanţa. Băiatul a primit educaţie muzicală particulară încă de la 11 ani, tot de la un profesor institutor grec, Calinicos. Chitara a fost primul instrument pe care l-a studiat Iannis. Liceul l-a urmat în Galaţi, „Liceul Pelarinos” (pe vremea aceea era considerată cea mai bună şcoală grecească din partea aceasta de lume), iar în 1921, intră la Universitatea Politehnică din Bucureşti, pre­gătindu-se să devină inginer. Tare harnic a fost Iannis, de foarte tânăr, aşa că s-a angajat încă din facultate, la Întreprinderea de o­chelari Lares, de ase­menea grecească, ca optician. Vrednic și inteligent, s-a afirmat imediat şi a fost trimis la specializare în Berlin. Lucrul acesta a fost un dar ceresc, fiindcă în tot acest timp, Iannis Mos­cu ardea pentru o singură pasiune: muzica. Nă­dăjduia să devină tenor. Ei bine, să ajungi la Berlin, pe banii unei companii, şi nu ai părinţilor, când tu visezi la muzică, iată ce şansă! Nu-i de mirare că-l găsim imediat înscris la prestigiosul Conservator din Berlin. Din păcate, nu a făcut decât un singur an de studii muzicale în Germania, iar eu nu văd alt motiv, decât cel financiar care să-l fi împiedicat pe acest tâ­năr, teribil de ambiţios, să termine studiile în Ger­mania.

Se întoarce în ţară şi în anul 1922 e func­ţionar în Constanţa, la o firmă navală grecească. Si­gur nu i-a plăcut, mai ales după ce a gustat, în stu­denţie, din atmosfera Micului Paris, şi apoi, din cea a Berlinului prehitlerist, unul flamboiant, cu filme mute, cu modă excentrică, bărbaţi machiaţi cu negru pe la ochi, muzică de jazz… N-a rezistat în provin­cie, iar în 1923, era din nou în Capitală, angajat conţopist, la Banca grecească Chrissoveloni şi stu­dent la a treia facultate, cea de Aeronautică. Toate aces­te studii şi meserii erau încercări de a-şi mul­ţumi părinţii şi de a face lucruri care să-l ajute să se întreţină. Dar muzica, muzica era totul! Aşadar, ime­diat formează o orchestră de amatori în cadrul facul­tăţii de Aeronautică şi, la puţin timp, se înscrie la un con­curs în cadrul proaspătului deschis Institut Ra­dio­fonic (radioul propriu-zis nu emitea încă). A câştigat acest concurs, în 1925. Prima felie a suc­ce­sului, sărbătorită, ne imaginăm, la Zissu, restau­rantul său preferat, unde se întâlnea cu prietenii, în fiecare săptămână. Acela era locul său de ieşit în oraş, acolo îşi încânta amicii cântându-le de fiecare dată, la masă, după programul orchestrei lui Alfred Pagony. Lui Pagony îi era drag tânărul grec, îl acom­pania la instrumente, la aceste cântări ad-hoc. De altfel, în foarte scurt timp, Alfred Pagony îi oferă un contract de solist vocal, promițându-i patronului Nicolae Zissu că va scoate din prima bani frumoşi cu tânărul, talentatul şi muncitorul Iannis Moscu. Singura problemă era numele. Nu dădea deloc bine pe scenă, nu suna româneşte. După câteva zile, Iannis şi Alfred bat palma pentru pseudonimul Jean Moscopol, iar de acum înainte, aşa îl vom numi şi noi. Astfel, în luna Februarie a fabulosului an 1929, apare primul afiş, pe poarta restaurantului Zissu, pe care scria exact aşa: „Vocea dulce a Brăilei, romanţie­rul Jean Moscopol”.

Fulgerătorul an 1929

– A fost un succes imediat, aşa cum a prognosticat şeful orchestrei de la Zissu, Pagony?

– Fulger. Ce se va întâmpla între acest februarie 1929 şi ianuarie 1930 este centrul poveştii noastre, suficient pentru a înţelege întreaga carieră a lui Jean Moscopol. Ca­riera „romanţierului” din Brăila este un caleidoscop artistic: muzică, instrumente, satiră, teatru, film, a fost prolific ca nimeni altul. Este enorm de povestit, de aceea vom reduce lumina strălucitoare a vieţii lui într-un fascicul aşezat deasupra acestui fulgerător an 1929. De la început trebuie spus că scânteia care l-a separat pe Moscopol de restul vedetelor timpului era vorba lui ascuţită. La fiecare final de reprezentaţie, crea pe loc epi­grame la adresa oamenilor din public. Improviza fabulos catrene „răutăcioase” pentru fiecare mesean. Pe bani. „Capul multor oameni a produs ceva în viaţă, însă capul dumitale a produs numai mă­treaţă”. Toată lumea râdea, iar Jean trecea la următorul muşteriu. Trebuia să fii deosebit de abil, foarte deştept, ca să nu depăşeşti limita ironicului, să nu jig­neşti doamnele. Totuşi, glumele erau des­tul de dure, chiar în presa vremii apare înfăţişat cu coarne de drăcuşor. Însă, din­colo de glasul frumos, aceste epigrame l-au făcut celebru instantaneu. În spiritul lui Caragiale, al lui Tănase, cam două luni, asta a făcut la Zissu. Pe 5 aprilie 1929, soarta lui se schimbă însă radical. Fără această zi, în care acasă la Nicolae Zissu se dădea o petrecere privată, nu mai vorbeam azi de Moscopol, decât ca de un epigramist şi talentat cântăreţ. Atât. Dar, în acea zi, la acea petrecere, îl întâlneşte pe unul dintre cei mai importanţi oameni de muzică din lume, Charles Pathé. Francezul avea, alături de ceilalţi trei fraţi ai săi, una dintre cele mai mari case de discuri euro­pene (de la numele lor este „botezat” patefonul). Teribil de impresionat a fost de glasul acestui tânăr, cu atât mai mult cu cât Moscopol i-a cântat numai în româneşte. Pe loc, acolo, în casa lui Zissu, au semnat contractul, şi imediat după aceea Jean pleacă cu avionul privat al lui Charles Pathé şi înregistrează la Viena, la Parlophone. Pe 10 aprilie apare primul disc cu melodiile „Chiquita” şi „Într-un mic bar”, un vals englezesc şi un cabaret german, două melo­dii magice, pe care le cânt şi eu în deschiderea fiecărui spectacol. Nu spun că acest prim disc a avut cel mai mare succes, dar l-a făcut cunoscut pe Mos­copol şi, mai important, l-a determinat să se dedice exclusiv muzicii şi să renunţe la postul de la bancă. Contractul de la Zissu a devenit unul în care el cânta în fiecare seară, mai puţin duminica. Cântecele şi epigramele la minut aveau un succes grozav, iar dacă în Martie, lumea intra la Zissu şi-l descoperea pe Moscopol, în Iunie, oamenii veneau la Moscopol şi descopereau restaurantul Zissu. Remarcabil! Urmează un nou disc, cu „Două roze şi-un sărut”, pe o parte, şi pe cealaltă: tangoul „Florentina”, pri­mul tango imprimat vreodată de un român. „Tango-craze” avea să apară la noi abia după 1935, iar să avem unul imprimat încă din 1929 este enorm. De ce merită subliniat faptul acesta? Pentru că este o dovadă despre cât de conectat era Jean Moscopol cu lumea, cât de inovator. N-a fost un artist care s-a luat după modă, ci unul care a creat modă, cel puţin în această parte de lume. Imediat, în Iulie, un re­prezentant al Homocord era la Bucureşti, să-l „fure” pe Moscopol. Pe masă la Zissu, tânărul grec sem­nează, în paralel, şi cu casa de discuri germană, una foarte importantă şi pentru faptul că distribuia şi în Marea Britanie. Iar Moscopol visa să fie peste tot. Ne putem doar imagina cât de complicat trebuie să fi fost să onoreze aceste contracte în paralel, dar aici intervin inteligenţa şi studiile lui, care l-au ajutat să se managerieze excelent. Primul disc Homocord conţinea „Flori şi femei”, un pasodoble, şi minu­năţia de vals „Jeannine”, singurul cântec imprimat de patru ori, de-a lungul vieţii, în condiţiile în care el nu făcea asta deloc.

– De ce tocmai la melodia asta?

– „Jeannine, pe unde eşti acum, pe care ţărm, pe care drum, ce gând nebun pe veci ne-a-ndepăr­tat, nu ştiu nicicând, dar sunt tot nemângâiat, şi când revăd acel trecut, se naşte-n mine dorul mut. Un vechi parfum simt iar peste vechile alei, ce le risi­pesc bătrânii tei. Îţi aminteşti cum pe alei, pline de tei în floare, te oglindeai în ochii mei, iederă tre­murătoare? Doar o scânteie se duse şi tinereţea ne apuse”. Surprinzător, melodia e dedicată nepoatei sale, Jeannine. Însă, versurile acestui cântec aveau atâtea posi­bile interpretări, încât succesul său a fost magnific. Dar altfel, el nu repeta, ci inova, şi iată cu ce a venit inedit la înregistrările germane: cu fluie­ratul. Doam­ne, pe la mijlocul melodiilor, începea să fluiere ca nimeni altul, pe note, acordat perfect în tonalitatea cântecului, cu o măiestrie incredibilă. Vine, apoi, toamna lui 1929. În Septembrie, apare în Micul Paris un reprezentant al celei de a treia case de discuri, His Master’s Voice, venit să ia cina la Zissu. Cucerit de glasul tânărului de douăzeci şi şase de ani, îi pune contractul pe masă: o premieră absolută pentru Europa de Est! Moscopol, primul artist pen­tru care se băteau trei case de discuri în acelaşi timp. În şase luni! Iar „His Master’s Voice” era cea mai mare, mai ales prin calitatea discurilor. Am și eu do­uă plăci cu Moscopol, înre­gistrate la casa bri­tanică, care şi azi se aud perfect. Deşi zgâ­riate, când le pui pe gramofon, se aud de zici că e artistul cu tine în cameră. (În paranteză fie spus, mereu îmi iau iubita la vals când, în câte-o seară de vară, bem vin la gheaţă şi ascultăm Jean Moscopol). Discurile de la „His Master’s Voice” îi vor aduce cele­bri­tatea cu adevărat. „Tu poţi să pleci”, „Argentina”, mai apoi celebrul „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară” fac fu­rori. Credeţi că i-a fost de ajuns doar să înregistreze la Londra? Nicidecum. Cum era în firea sa, tre­buia să apară iar cu ceva nou, iar de data aceasta era un instrument muzi­cal, unul ciudat, in­ven­tat de ţiganii francezi, care cân­tau jazz manouche. O combinaţie între banjoul american şi man­dolină: banjo­lina. Cu zece paşi înainte îşi gândea Moscopol apariţiile, frica de a se pla­fona a făcut din el un geniu al rein­ven­tării. Până în 1938, a rămas exclusiv artist „His Master’s Voice”, a înregistrat peste 300 de cântece în română, franceză, engleză, germană, spaniolă. Toate limbile acestea sunt pronunţate ireproşabil, to­tul sună de-a dreptul înspăimântător de bine. Cânta tango argentinian în spaniolă, acel tango luat direct din cartierele ţigăneşti din Buenos Aires. Aşa de bine interpreta, că numai o ureche muzicală irepro­şabilă îşi putea da seama că nu era nativ.

Revenim… Se făcu luna noiembrie, 1929. După dru­­murile istovitoare prin toată Europa, la înre­gistrări şi concerte, căldura verii e risipită, şi Jean se întoarce la Zissu. Din păcate, Alfred Pagony nu mai era acolo, îşi deschisese propriul local pe Aca­demiei, iar Moscopol a fost nevoit să-şi schimbe orchestra. Lucru dificil. Dar i se alătură violonistul evreu Alexandru Leoar, iar cu ajutorul lui, glasul lui Jean Moscopol se aude prima dată la radio, pe 15 noiembrie. Tot în 1929! Brusc, imediat după acest debut, îşi reia studiile muzicale, se pregăteşte în par­ticular, iar apoi îşi ia de la Conservator brevetul de artist profesionist. Și exact în ziua în care a ieşit din Conservator cu brevetul în mână, Teatrul de Revistă Alhambra îl angaja pe loc, până la Crăciun fiind deja prezent în două spectacole. După Anul Nou pleacă în Germania, cântă pentru prima dată două săp­tămâni la Ciro, cel mai important local nem­ţesc, spec­tacole exclusiv în limba germană. În­ceputul anului 1930 îl găseşte cântând deja altfel, doar el şi pianul, o abordare total nouă, modernă. Dar nu ne mai mirăm… Iar în 1930, îi expiră con­trac­tul de la Zissu şi semnează imediat cu luxosul La Colonnade. Cântă şi la bomboneria Lafayette, şi la Vişoiu, şi la Lother Park. La acesta din urmă a cântat cel mai mult: cincisprezece ani, aici cunoaşte marele succes în Micul Paris.

Iubire misterioasă

– Cum era perceput Moscopol de contem­poranii lui?

– Era adorat, dar perceput și ca om extrem de misterios. Arar îl vedeai pe stradă, pe la petreceri la care nu cânta. Avea o aură cu totul aparte. Este singurul cântăreţ din seria noastră despre care celebrul și temutul jurnalist Brunea Fox (Felix Brauner) a scris două file în „Ade­vărul”. Este singurul al cărui nume se găsea în soluţiile de la rebus, în „Reali­ta­tea Ilustrată”. De ce? De ce atât de apre­­ciat? Nu ne putem da seama decât as­cultându-i muzica. Cea mai mare parte a ei, din păcate, nu este azi disponibilă pu­­blicului. Eu, însă, ca un colecţionar nebun, care deţine 160 de cântece originale Jean Mos­copol, pot spune, şi vă rog să mă credeţi, că a fost genial. Avea automobil, a fost foarte bogat, era parte din tineretul emancipat al Miculul Paris. A fost chemat să cânte la patul de moarte al unei tinere, aceasta fiind ultima dorinţă a ei, vă daţi seama cât de iubit era?! „Dacă ai colinda România, până la ul­timele târguri şi până la ultimele lor periferii, ai putea verifica popula­ritatea lui Jean Moscopol. Sunt, desigur, în Univers şi în România figuri mai im­portante şi mai esenţiale. Puţine din ele, totuşi, se bucură de o asemenea familiară popularitate. Glasul lui Moscopol este încuiat în cutiile miilor de patefoane de pretutindeni şi nostalgiile domnişoa­relor îl deşteaptă la orice oră cu ajutorul acului şi al manivelei…” , aşa sună un fragment din celebrul ma­terial dedicat lui Moscopol de către marele Bru­nea Fox.

– A lăsat după el și povești de iubire?

– Nu ştim dacă a iubit şi pe cine. Majoritatea melodiilor sale sunt despre dragoste neîmplinită. A fost adulat, asta îi era imaginea, dar în niciun caz nu era precum Cristian Vasile, cu zeci de fete lipite de uşa lui. Circulau bârfe (exact ca în cazul vedetelor de azi) că era narcoman, homosexual sau cheltuitor. Asta, pentru că oamenii mediocri vor cleveti mereu despre cei mun­citori şi geniali, pe deasupra. „Cum le face ăsta pe toate, sigur are un secret întunecat!?” Oa­me­nii de atunci şi de acum aş­teaptă senzaţionalul de la vedete. Sen­zaţionale la Jean Moscopol au fost sârguinţa şi frica de plafo­nare. Voce, chitară, banjolină, flu­ierat, pian, limbi străine, rime, satiră, spectacole conceptuale, une­le cu el singur, altele cu or­ches­tre de treizeci de oameni. Me­reu cu un pas înaintea celor­lalţi. Succesul la public a fost uriaş, iar dacă nu-l rădeau co­mu­niştii din memoria noastră, azi era mai sus decât Maria Tănase sau Zavaidoc.

O viaţă ca un fulger

– Cum i-a fost sfârşitul şi cum ar trebui să rămână în memoria noastră?

– Vine războiul, se schimbă regimul, iar Jean Moscopol a crezut că poate avea limba la fel de as­cu­ţită ca pe vremea când epigramele lui făceau de­liciul clienţilor de la Zissu. Evident că satirele anticomuniste nu au fost pe gustul puterii. Dar înainte să înceapă arestările, actriţa Elvira Popescu l-a ajutat să fugă din ţară. A emigrat la Paris în 1947, apoi la Berlin, unde se numără printre primii cola­boratori ai postului de radio Europa Liberă, în 1949. Comuniştii au distrus între timp toate afişele, discu­rile, filmele în care a jucat. A supravieţuit o singură scenă de un minut şi jumătate, din filmul „O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu. Se mută la New York în 1951, pentru că ameninţările la adre­sa lui au ajuns până în Berlin. A fost un lider al dias­porei româneşti, deseori prezidând dezbaterile de la Biserica Sf. Dumitru de la New York, loc em­ble­matic pentru comunitatea ro­mâ­nească din America. Se stinge în 1980, dar până atunci continuă să scrie cuplete anticomuniste. Ele au fost publicate în România abia în 1993. Se vorbeşte mult despre acest aspect al carierei lui, pe bună drep­tate, el fiind printre primii oameni (din lume!) care a scris satire îm­potriva sistemului. Dar pentru mine, Jean Moscopol este, în primul rând, un muzician de geniu, un superstar. Aşa îl văd eu traversând istoria mu­zicii interbelice: ca un fulger ra­mificat, care a luminat permanent cerul carierei lui şi al celor de după el. Unic, mereu nou, mereu lumi­nos.