COSTION NICOLESCU: „Noi avem icoana în sânge. În ADN”

Pentru creștinii ortodocși, icoana este o fereastră a cerului, pe care cine o des­chide vorbește cu Dumnezeu. O putere dobân­dită prin credință și rugăciune, rostită pe viață și moarte. Ce pro­miți, trebuie să împlinești… O „ar­dere de tot” care duce, ade­seori, la miracole. Des­pre misterul rugăciunilor împli­nite, am vorbit cu scriitorul și teologul Costion Nicolescu, om cu mare experiență în practicarea lor.

„Icoana este un loc de întâlnire”

– Cum să ne rugăm? Cum să deschidem fereastra icoanei, pentru ca ruga noas­tră să aibă răspuns?

– Răspunsul prim şi cel mai rapid este că, prin rugă­ciune, nu ȋncerci să faci icoa­na să ţi se deschidă, ci pe cel care este zugrăvit ȋn icoană. E ade­vărat, însă, că icoana este un loc de ȋntâlnire, pen­tru că atunci când te duci la icoană, ce urmăreşti, ȋn fond? O potecă mai frumoasă, dar şi mai dreaptă spre Dumne­zeu, spre Maica Domnului sau spre sfinţi. Deci, icoa­na este un loc de ȋntâlnire. Aşa e şi gândită: ca o prezenţă harică a celui zugrăvit, prin care prezenţa ta fizică tinde să crească tot mai mult ȋn duh – tu capeţi tot mai multă im­pon­derabi­litate, oricât ai fi de greoi cu spiritul tău. Când eşti ȋn faţa icoanei, uiţi de trupul tău, pentru că nu numai că ea ți se deschide, dar te şi răpeşte la un moment dat. Pe urmă, ce cauţi tu la această ȋntâlnire este ȋnsoţirea, adică să ȋl faci pe cel din icoană să te ajute – orice sfânt, Domnul Hristos, Maica Domnului, sunt gata să ne ajute, nu­mai să apelăm la ei. Această deschi­dere se face, prima dată, prin cuvinte, o convorbire care este rugă­ciunea. Dar e nevoie de mai mult. Ca ȋntr-o relaţie ȋntre oameni, cuvintele – dacă nu aprind un foc, dacă nu aprind o scânteie ȋn celălalt, rămân ca se­minţele aruncate pe pietre, din pilda Mântui­torului cu semănătorul. Deci, este nevoie, la un moment dat, ca ȋn această convorbire,    pe măsură ce o porţi, să se ȋnteţească ceva ȋn tine şi astfel să fie realizată comunicarea cu cel aflat ȋn icoană. Imaginea icoanei este o fereastră spre lumea cealaltă, spre lumea lui Dumnezeu. Și, ca la orice fereastră, pe de o parte, vezi dincolo, spre lumea veşnică şi, pe de altă parte, te simţi şi privit. Nu numai noi îi privim pe sfinți în icoane, ci și ei ne privesc, din veșnicie.

„Sfinții au murit pentru închinarea la icoane”

– Aţi reuşit vreodată să treceţi prin „fe­reastra” icoanei? Să simţiţi că aţi ajuns la sfântul căruia vă rugați?

– Sunt icoane care mă izbesc, cumva, chiar de la început mă ţintuiesc asupra lor prin frumu­seţe, sau printr-un anumit tip de expresie care pentru mine e mai puternic şi mai convingător. Intru, uneori, ȋn câte o biserică sau ȋntr-o mânăstire, şi acolo e câte o icoană care mă izbește… Icoanele comu­nică foarte personal, au o personalitate a lor. Sigur, am icoane și acasă, sunt obişnuit cu ele, se ȋntâm­plă uneori să nu ridic ochii spre ele. Am un Iisus Hristos pe Cruce, o icoană extraordinară, o am de zeci de ani, și nu mă uit ȋn fiecare zi la ea. Dar atunci când o văd, am o tre­sărire pe viață și moarte. Nu mai încape ni­mic între mine și ea. Eu mai mult am de-a face cu icoa­nele când sunt la biserică, pentru că acolo, vrând-nevrând, oriunde ȋntorci capul sau ridici ochii, dai de ele. Nu scapi de icoane în biserică, decât dacă stai cu ochii ȋnchişi şi cu capul ȋn pământ. Pe mine, icoanele din biserică mă ajută mult, pentru că ȋmi zboară gândul una-două de la slujbă. Poate că ăsta e rolul icoanelor, ele sunt ca bacii pentru oi: să te adune puţin, când o iei razna. De altfel, pentru noi, pentru lumea noastră ortodoxă, ȋn general, icoana este ceva vital. Adică, dacă ne iei icoanele, ne-ai furat sufletul.

– Nu toate religiile din lume au icoane, dar pentru ortodocși, lipsa lor este de neînchipuit.

– Într-adevăr, intru de multe ori ȋn lăcaşurile altor culte. E în ele o sărăcie cumva, sau aşa o simt eu, ca pe o sărăcie. Ştiu că acolo e un altar, dar îl simt ca pe un spaţiu care e jefuit de ceva. Pentru mine, numai dacă văd o urmă de frescă ortodoxă, ȋmi saltă inima şi imediat mă simt acasă. Icoana face parte din identitatea noastră. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că sărbătoarea credinţei noastre este Duminica Ortodoxiei din Postul Mare, o dumi­nică în care pomenim restabilirea cultului sfintelor icoane, după erezia iconoclastă care le-a biruit. Este foarte important să nu uităm că în orto­doxie sfinții au murit pentru a apăra închi­narea la icoane. Icoana ne-a fost lăsată ca emblemă, s-a murit pentru icoană şi tre­buie tratată ca atare, cu mare delicateţe şi grijă trebuie să ne apropiem de ea. Noi o avem ȋn sânge, o avem ȋn ADN-ul nostru, eu aşa simt. Icoana are o forţă de trans­mitere a lui Dumnezeu, o forţă de impu­nere şi de chemare irezistibilă, pentru cine e atent. Trebuie să ȋncercăm să o păstrăm ȋn duhul ei.

„Faruri de veghe”

– Domnule Costion, pentru că teh­nologia o permite, există astăzi foarte multe copii ale unor icoane consacrate. Se face o fotografie performantă, apoi ea se tipărește pe o hârtie de calitate, care fie se înră­mează, fie, în anumite cazuri, se lipește pe lemn. Copia e identică, în acest caz, cu originalul. Cu toate aces­tea, eu simt că ceva îi lipsește în­tot­dea­una unei copii, indi­ferent cât de bune ar fi fost fotograful și tiparnița. O icoană pictată pe lemn, chiar de un pictor mo­dest, e vie, îți vorbește, te cheamă spre ea. O copie, oricât de iscusită, e moartă.

– Sunt total de acord, și aş merge pe recomandarea asta: mai bine să ai o icoa­nă pictată pe lemn de un pictor, decât una celebră, tipărită, de exemplu Sfânta Trei­me a lui Rubliov, căreia, oricât de bine a fost reprodusă, îi va lipsi „ceva”. Cea pic­tată este, într-adevăr, vie. Sigur, o icoană pictată e scumpă, asta a fost ȋntotdeauna o problemă. Pe de altă parte, o icoană pictată poate rămâne ȋn continuare în familie, ca un odor de mare preț, transmis din generaţie ȋn generaţie. Asta e tradiția româ­nească. Există icoane vechi, care s-au moş­tenit şi care fac parte din tezaurul unei familii şi sunt ȋncărcate nu numai de sfinţenia chipului, dar şi de istoria familiei care a trecut prin faţa ei și a trăit ȋn preajma ei. În fond, noi, ȋn lumea noastră româ­nească, trăim printre icoane, vrem, nu vrem, chiar dacă nu avem treabă cu biserica, de undeva ne urmăresc icoanele astea, şi asta e frumos. Icoa­nele sunt ca nişte faruri de veghe.

– De ce credeţi că o icoană pictată e vie, în vreme ce o copie, nu? Să fie în cauză pictorul ei, care s-a atins de lemn, cu post, cu rugăciune, cu trudă? O trudă a unui om care, cumva, ȋntr-un fel foarte tainic, și-a amestecat viaţa ȋn icoană?

– Să știi că asta se petrece nu numai cu icoana, ci cu orice obiect făurit de mâna omului. Când eram copii, pe maidan, aveam o vorbă: copia nu are valoare. Spuneam asta când ne imitam unul pe altul. Sigur că emoţia poate să pătrundă şi prin mij­loacele astea moderne. Da­că deschid un album cu icoane de Rubliov, de Teo­fan Grecul sau de Pan­selinos, sunt tulburat, miş­cat, dar, ȋntr-adevăr, pre­zenţa harică este ȋn icoana pictată reală, nu în copie. Chiar și când suntem miș­cați de o fotocopie reușită a unei icoane origina­le, eu cred că, undeva, în adânc, gândul nostru zboară la original, ne-am dori să fim ȋn faţa originalului. Oricât de bună ar fi copia, rămâne a­ceastă conştiinţă a origina­lului. Sigur că și pictorii care zugrăvesc icoane sunt foarte diferiți, unii mai buni, unii mai puţin buni. Dar, chiar dacă pictorul nu e grozav, tot e mai bine decât să ai o re­producere, să ai ceva „fabri­cat”. Chipul Mântuitorului, pictat de Andrei Rubliov, este atât de fenomenal, încât îți vine să mori când te uiţi la el, dar când e vorba de o relaţie intimă, de rugăciune, parcă tot mai bine e să te închini în fața unei icoane făcute cu mâna, decât în fața fotocopiei lui Rubliov.

„Nu mai știm să facem biserici ca ale înaintașilor”

–   Dumneavoastră aveți icoane preferate?

– Da. Din păcate, nu le am ȋn casă şi nu pot să ajung la ele, dar îmi plac foarte mult, de exemplu Ru­bliov. Îmi pla­ce foarte mult și icoana Mai­cii Domnului de la Mânăsti­rea Dintr-un Lemn, ȋmi plac cele două icoane ale Maicii Dom­nului de la mâ­năstirile Hilan­dar și cea de la Vatoped, de pe Muntele Athos. Pe urmă, toate icoa­nele cu Maica Domnului din Vladimir, cele ruseşti ce­lebre îmi trezesc o evlavie spe­cială. Eu sunt foar­te deschis şi spre alte expri­mări decât cele bizantine, dar care au o anu­mită aşezare. Am fost la Bar­ce­lona şi am văzut icoanele catalane – poţi să mori de frumuseţe în fața lor, deşi este alt tip de expre­sie, mai naiv poate. La fel sunt și icoanele copte. Noi, românii, de exem­plu, avem icoanele pe sticlă, care sunt foarte ȋn duh ortodox, foarte valabile, deşi nu sunt bizantine. Sunt inspirate, dar nu sunt bi­zantine. Şi avem pictura din bisericile de lemn, ȋndeosebi pictura interioară, care e un alt tip de expresie decât cel bizantin, dar care este tulburător de frumoasă. Mă duc de câţiva ani ȋn diverse zone, acum există posibilitatea să te documentezi, că altfel, treci prin sate şi nu ştii pe lângă ce treci. Am fost şi am văzut biserici ȋn Haţeg, ȋn Hunedoara, ȋn Bistriţa, am fost şi la Cluj. Unele s-au păstrat mai bine, unele mai puţin bine, unele s-au restaurat, dar toate aparțin unui extraordinar tip de expresie iconografică, mai puțin cunoscut de români. Noi mergem pe lucrurile minunate, clasice, cum sunt mânăstirile din Moldo­va, unde e o pictură cu care te duci oriunde ȋn lume; ȋn Oltenia, iarăşi, avem tot ce a făcut perioada brâncovenească şi post-brân­covenească şi perioada lui Matei Basarab. Această zonă, extrem de bogată, a picturilor din bisericile de lemn, e însă mai puţin cu­noscută și, din păcate, a fost supusă de­teriorării, din lipsă de bani, dar și de interes. Noi, la Muzeul Ţăranului, am reuşit să salvăm cinci astfel de biserici, pentru că oamenii ȋşi făcuseră în sat biserică de zid şi o ignorau pe cea de lemn. Trăim astăzi o dramă. În Le­genda Meşterului Manole, când meșterul e în­tre­bat dacă poate să facă o biserică și mai frumoasă, el răspunde afirmativ. Astăzi nu mai putem spune același lu­cru, noi nu mai putem face biserici mai frumoase decât ale înaintașilor noștri. Unii au bunăvoinţă, dar nu reușesc. În vechime, putea să ardă o bise­rică, puteau să o dărâme, pen­tru că o făceau la fel de fru­moa­să. Astăzi, dacă ai dărâ­mat una, faci o urâţenie ȋn loc – valabil ȋn orice domeniu, nu numai al lăcașelor de cult, ci şi al caselor. S-a pierdut sim­țul frumo­sului la români. Tre­buie să avem mare grijă de ce am primit de la înaintași.

„În icoanele vechi, misterul e mai puternic. Din păcate, biserica promovează adesea kitsch-ul”

– Icoane mai putem face la fel de frumoase, domnule Costion?

– S-a ȋncercat o resuscitare, e o râvnă şi e un interes şi sunt oameni care fac, dar ei fac mai mult fres­că de biserică decât icoane… Sunt pictori care pictează foarte bine, dar parcă nu au totuşi anver­gura trecută. În icoanele vechi, misterul e mult mai puternic, sau s-ar putea ca noi să receptăm aşa. Dar există şi lucruri lăudabile. Este o piaţă a icoanelor în România care solicită şi care e şi exigentă, ȋn acelaşi timp, naște lucrări de valoare. Am văzut lucruri foarte bine făcute, chiar şi ȋn sate. Sigur, sunt şi locuri (prea multe) unde te stânje­neşte pic­tura nouă, te stânjeneşte la rugăciune; ȋn loc să fii ȋntr-o comunicare, eşti ȋntr-o ceartă cu tine ȋnsuţi, te tulburi, pentru că icoana e făcută prost. Problema kitsch-ului ȋn icoane este teribilă și, din păcate, biserica promovează adesea kitsch-ul. Am văzut pangare unde se vând nişte lucruri groaznice – de exemplu, la Mânăstirea Cozia sau la Cheia. Culmea e că acolo au în biserică nişte fresce extra­ordinare, la Cozia, fresca din bolniţă este extraor­dinară, iar ei vând nişte iconiţe penibile, ȋn timp ce frescele stau pe pereții bisericii ca şi când le-ar fi ruşine de ele. E groaznic asta, şi ar trebui de unde­va, de sus, gândit lucrul ăsta şi remediat. Pentru că, altfel, ajungem la un fel de camătă cu imagini ief­tine. Îi obişnuim aşa pe oameni, care vor tranda­firaşi, dul­cegării şi prostii, care se şi se vând cu sutele, cu miile, iar noi, în bisericile noastre stră­vechi, avem lucruri extraordinare! Ar trebui să vindem măcar copii ale frescelor străvechi, să ȋnveţe lumea, să ştie ce e icoana adevărată.

– Domnule Costion, nu avem nevoie, ȋn faţa icoanei de acasă, și de un mic ritual, ca să putem comunica cu ea? Eu mă străduiesc să ţin măcar o candelă aprinsă, ȋn faţa icoanei Maicii Dom­nului. Fiul meu, în vârstă de șase anișori, ȋmi spu­ne deseori: „Tată, cât de blân­dă e lumina can­delei!”. Dar dinco­lo de impactul lumi­nii candelei, care trezeşte icoana la viaţă, să ții o candelă me­reu aprin­să în­seamnă şi altceva:    o par­ticipare din partea noastră, un mic ri­tual.

– În primul rând, can­dela ne dă sentimentul de taină, care exis­tă tot timpul în icoană, dar pe care can­dela ȋl sporește. Şi la bise­rică sunt momente când se stinge totul şi rămân doar flăcă­ruile de la candele. Eu cred că o candelă aprinsă în casă ar trebui să fie ceva obligatoriu, nu doar pentru ritual, dar și pentru ȋntâl­nirea cu sfântul din icoană. Se poate realiza această întâlnire și pe ȋntuneric, dar nu e acelaşi lu­cru, iar cu o lumină puternică, electrică, se pierde mult. Pe când acolo, la lumina candelei, totul devine o convorbire de taină, care nu e secretă nea­părat, dar e de taină. Cred că asta ajută mult ca să intri ȋn icoană. Felul în care se oglindeşte flăcăruia candelei în icoană stabileşte o legătură care trezeşte o flacără şi ȋn tine, undeva. Acolo, în inima ta, se aprinde o candelă. În atmo­sfera de biserică, când se sting luminile, sigur că nici nu ȋi mai vezi foarte bine pe sfinţii zugrăviți pe icoane, dar ȋi simţi și te îndrepți spre ei. În fond, tot demersul bisericii aces­ta este – să te ia de pe calda­râmul bisericii şi să te sfinţească, să devii o foiţă subţire, transparentă, vred­nică, la o adică, să fii și tu pictat pe zid. Toţi sfinții care acum sunt acolo, pictați în fres­că pe zidurile bisericii, au fost oa­meni ca noi, dar care au ajuns pe perete, acolo, sus, au devenit icoană prin ceea ce au făcut. Drumul lor este și drumul nostru.