Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FORMULA AS PE VALEA HÂRTIBACIULUI

– Există locuri în România unde timpul nu mai are răbdare. Țara ne-o ia înainte. Va trebui să alergăm după ea –

Descriere de peisaj

Casă veche în Nocrich

Valea Hârtibaciului! Abia când am ajuns din nou, pe drumul ce leagă Sibiul de Agnita, mi-am amintit cât de frumoase și dragi îmi sunt locurile astea, mărginite de dealuri domoale și de priveliștea fabuloasă a Munților Făgăraș. Dar la pas prin ve­chile sate săsești, m-am simțit din nou acasă și am simțit cum sufletul reface vechile legături. Același cer cu contur auriu, aceeași magie a lumii care alunecă peste pajiştile nesfârşite şi unduite. Văz­duhul se îmbracă în mirosul a milioane de flori, al fânului proaspăt cosit. Din loc în loc, pe câte o co­lină, se vede o bi­ serică veche, săsească, masivă, albă, şlefuită de timp. Simţi cum toată frumu­ se­ ţea asta îţi creşte în suflet şi laşi fluturii să se roteas­ că, la nesfârşit, în jurul tău. Departe, pe fundal, strălu­ cesc crestele încă înzăpezite ale Făgă­ ra­ şului, schimbându-şi cu­ loa­ rea după cea a norilor. Nu îţi rămâne decât să stai nemişcat şi să îţi deschizi toate simţurile, ca să devii una cu acest spectacol sublim. Și apoi satele… Nucetul, cu grădinile lui curate, locul campionilor României la produse bio, Țichin­dealul cu cel mai dramatic martiriu al lui Hristos zugrăvit vreodată pe un zid de biserică, satul Hos­man, cu moara lui veche de o sută de ani, care macină iarăşi grâu şi le pune localnicilor pe masă nu doar pâine proaspătă şi fierbinte, ci şi „pâinea de toate zilele”. Patru oameni, familia Cotaru și familia Boldizsar, au făcut să renască vechile tradiții ale locului. M-am oprit o clipă pe podul ce pare că leagă Hosmanul de restul lumii, și am privit. Pe sub mine strălucește un râușor, pe lunca verde a malu­rilor, pasc fericite văcuțe libere și, departe de tot, peste turla bisericii, strălucesc Făgărașii. O imagine de basm, care îți taie respirația! La pas prin amintiri și prin peisaje de vis, am ajuns în satul Nocrich. Am mai trecut pe aici, în peregrinările mele către ultimii sași din Alțîna sau din Agnita, dar o bătrânică por­nită nu se știe unde, pe ulița satului, mă trimite pe un drum nou: „Da de tinerii noștri de la Biserica Evanghelică, auzit-ați? Acolo ne vin musafiri din tătă lumea!”. Fac drum întors la Biserica Evan­ghelică. Nu a fost nevoie să cer detalii: glasuri de tineri, râsete și zarvă mare m-au ademenit către casa din spatele bisericii. Pe unul dintre ziduri stă scris: „Centrul Cercetășesc Nocrich”. Ce poate să fie asta? Împing poarta grea de lemn. Mă trezesc într-o curte uriașă, plină de tineri cu cravate de cercetași la gât, vorbind toate limbile pământului.

Cercetașii cei faini din curtea casei

Bryan din Costa Rica

În mijlocul curții, îmbrăcat în haine de lucru, se află Bryan Chavarria, unul dintre ad­ministratorii locului. Îmi dă lămuriri, după ce se scuză că „pregătim casa și grădina pentru vară și este un pic de nebunie…”: „Aici este un Centru Internațional al Cercetașilor din România. Avem cercetași în special din Eu­ropa, dar primim din toată lumea. Eu, de exemplu, sunt din Costa Rica. Când am cău­tat un loc, noi ne doream o casă cu o curte mare, dar, în același timp, să fie un loc din care să putem influența comunitatea sătească într-un mod pozitiv, să putem ajuta. Așa am ajuns să îi contactăm pe cei din comunitatea sașilor din Sibiu, și, prin domnul Habermann, care locuiește acum în Elveția, dar este liderul comunității săsești, au început să caute și ei un loc. În cele din urmă, am ajuns la această casă, care era casa parohială a Bisericii Evanghelice din Nocrich. Noi am preluat-o și am decis să avem grijă atât de casă, cât și de biserică, pentru că, din păcate, în Nocrich nu mai sunt sași”.

În 2010, când au preluat-o în chirie, casa era într-o condiție des­tul de rea, fără ferestre, nerenovată și degra­da­tă, curtea era o junglă și oamenii își mai lăsau pe aici animalele libere la păscut. Așa că pri­mul lucru, atunci când cercetașii au preluat acest loc, a fost să se apuce de reabilitarea lui. Au dat cu var în­căperile, au reparat fe­restrele, podeaua… și chiar și acum, după mai bine de zece ani, încă mai repară câte ceva. Lucrările de re­sta­u­rare au durat și pen­tru că nu au vrut să folosească materiale mo­derne, ci să respecte arhitectura locului, să lucreze ca înainte, chiar cu aceleași materiale, așa că nu s-au folosit decât nisip, var, lemn și cără­midă arsă. „Pe cât am putut, am respectat tradiția în construcții, așa cum făceau sașii. Am considerat că este o moștenire cul­turală și merită păstrată cu orice preț, chiar dacă va merge mai greu, salvăm o bucată din istoria și tradiția locului”, spune Bryan.

Centrul Cercetășesc Norich

În urmă cu doar trei ani, cercetașii au cumpărat casa și grădina, devenind din chiriași, proprietari. Și vechile tradiții din Nocrich sunt scoase la lumină și păstrate prin voluntari din lumea întreagă, care vor să salveze, cu orice preț, ceea ce este vechi și va­loros. „Ce înseamnă să fii cercetaș e destul de complex. Noi încercăm să îi ajutăm pe tineri să devină mai buni, dar și să învețe cum să îi ajute pe cei din jurul lor, în așa fel încât comunitatea în care trăiesc să devină mai bună și mai frumoasă. Un cercetaș va fi el însuși o persoană mai bună, îi va ajuta pe ceilalți, va ajuta mediul înconjurător, va învăța să fie un lider în comunitate. Și îi învățăm asta de la vârste mici. Organizația Cercetașilor din România se dezvoltă acum destul de mult și au filiale aproape în toate județele, au activități peste tot, sunt implicați inclusiv în ajutorarea refugiaților ucraineni. E o comunitate foarte faină și asta îi ajută să se integreze mai ușor pe cei care sunt prea timizi sau nu știu să lucreze în echipă. Unii tineri nici nu știu ce să facă cu viața lor și aici își des­coperă înclinații, talente sau capătă încredere în ei și în ceea ce pot face. Este o educație nonfor­mală, pentru că aici nu îți dă nimeni note și nu te evaluează nimeni, im­portant este să te des­coperi tu pe tine și ceea ce poți să faci. Noi încercăm să fa­cem asta într-un mod cât mai distractiv, cât mai plă­cut, fără pre­siunea pro­fesorilor sau a părinților. În felul ăsta tinerii pre­țuiesc altfel un gest sau solida­ritatea. Când sunt aici și lu­crează împreună, se simt integrați și mai puternici, mai ales dacă văd un rezultat concret. Plecatul cu cortul în drumeție și focurile de tabără nu sunt un scop în sine, ci un mijloc de a-i transforma pe acești tineri în persoane mai bune, cu repere și valori. Cred că sun­tem destul de mult în spiritul sașilor de altădată”, îmi mai spune Bryan. Dar el cum a ajuns din ca­pă­tul lumii, la No­crich?

Din Costa Rica în Transilvania

Voluntari din toate țările, uniți-vă!

Bryan a ajuns în Nocrich din Costa Rica, prin intermediul unei prietene care căuta un program de voluntariat. Ea i-a vorbit lui Bryan despre acest loc prima dată. Deși el era pompier pe atunci, a zis imediat: „Da, vreau să merg!”. Așa a ajuns aici în 2019, și după trei ani, îndrăgostit de România, nu se mai lasă dus. „Este o regiune superbă, foarte bogată, din multe puncte de vedere. Este o natură de vis și de aceea, mulți oameni vin aici pentru plimbări și drumeții. Din păcate, au apărut gar­durile electrice, câinii de la stâne sunt o problemă și nu în ultimul rând, poluarea, mai ales pe râu. Se taie și pădure destul de mult… De aceea noi le vorbim despre mediu și natură copiilor, încercăm să le creăm o altă mentalitate. Aici, în România, voi încă mai aveți timp să îndreptați lucrurile. În Costa Rica, de unde vin eu, râurile sunt distruse. E o țară cu multă natură, dar apele sunt foarte poluate. Voi încă puteți evita să ajungeți ca noi. Dar în afară de asta, Valea Hârtibaciului este o zonă superbă. În plus, pentru mine, partea culturală a fost uimitoare. Povestea sașilor m-a impresionat. Am descoperit că aveți o istorie atât de bogată, cu bisericile acestea superbe și cu locuri în care oamenii au trăit de sute de ani! E ceva ce îmi place foarte mult. Totul e nou pentru mine – cultura, mâncarea, limba. Când am venit aici, nici engleză nu vorbeam bine, doar spaniolă. Dar cu ajutorul celorlalți cercetași, am început să înțeleg viața de aici, să mă adaptez. Acum, nu doar că vorbesc în engleză, dar nu mă descurc rău nici în română”.

Oamenii din sat

Zoe și Philipine, cele două prietene

La început, oamenii din Nocrich au privit neîn­crezători către noii veniți din casa parohială. Tineri ajunși din toate colțurile lumii, vorbind toate lim­bile pământului. Cum să te înțelegi cu ei? Și ce cău­tau, de fapt, în acest sătuc uitat de timp, de pe Valea Hârtibaciului? Răspunsul a venit repede. Tine­rii ce păreau veniți într-o nesfârșită vacanță au început să meargă să îi ajute pe oameni la cosit, la grădini, la treburile gospodăriei, să le ducă ajutoare celor mai săraci. Se ocupau și de copii, făceau lecții cu ei după școală. Și dacă la început părinții au fost circumspecți, acum sunt bucuroși că pruncii lor în­vață limbi străine și cineva îi ajută la lecții. Chiar și pentru cei mai în vârstă s-a făcut un program special: bătrânii din sat sunt învă­țați cum să folosească un calculator, cum să utilizeze internetul, ce este un e-mail… În pandemie, cer­cetașii am mers cu pachete de alimente la oameni, le-au dus măști, i-au ajutat cu ce au avut nevoie în peri­oada de izolare. Pas cu pas, alături de săteni, au făcut ca pe ulițele din Nocrich să curgă din nou viața.

Olarul

Balint Csaba în atelierul său

Una din cele mai vechi tradiții ale Văii Hârti­baciului a fost olăritul. A dispărut de mai bine de 80 de ani, ba chiar și amintirea acestui meșteșug s-a dus odată cu ultimii sași. Până când au venit cer­cetașii! Hotărâți să salveze tradiția, au luat o roată, lut, și s-au apucat de treabă. Doar că lucrurile nu erau atât de simple pe cât credeau. După multe zile de încercări nereușite, au hotărât să apeleze la un specialist. Era anul 2014, când Balint Csaba, cera­mist profesionist, a sosit la Nocrich. A fost momen­tul în care olăritul a renăscut pe Valea Hârtibaciului, după aproape o sută de ani. Balint Csaba s-a îndră­gostit și el de Nocrich, s-a molipsit cu entuziasmul cercetașilor și… până în ziua de azi, este tot acolo. Și-a instalat o iurtă în curtea centrului, a cumpărat două cuptoare electrice pentru ceramică. Zece roți de olar își așteaptă azi curioșii, care vor să încerce vechea meserie a sașilor! „Atelierul ăsta a fost făcut de cercetași. Ei au avut o intenție, numai că nu se pricepeau la nimic. M-au chemat pe mine vreo trei zile, să le arăt cum merge cu roata. Numai că nu e chiar așa de ușor, și de atunci sunt tot aici. În Valea Hârtibaciului erau mai mute locuri de olărit – la Agnita, la Marpod, la Vurpăr, la Nocrich… dar, din păcate, nu s-a păstrat această tradiție. Generațiile s-au schimbat, sașii s-au dus, nimeni nu își mai amintește nici mă­car unde erau ate­lierele de altădată. Sașii erau însă și meșteșugari foarte buni, și făceau nu doar olărit, dar și sticlărie, tâmplărie, făceau căruțe foarte faine. Mare păcat că s-a dus. Au luat o lume cu ei”. Csaba s-a apucat de cera­mică din 1985, și de atunci a rămas cu pasiunea pentru a­cest meșteșug. Și ce minunății ies din mâinile lui! În ate­lier, aievea, poți ve­dea vechile modele de ceramică, de la farfurii și vaze, la cocoșii smălțuiți ce se puneau pe casele sașilor. Minunății fă­cute doar cu o mână de pământ, apă și un pic de culoare!

Pe lângă modelele săsești, voluntarii pot face și propriile lor modele. Unul dintre ele, „marca No­crich”, este cu desenul unei păpădii aplicat pe obiectele ceramice. Mi s-a explicat că este cumva chiar simbolul celor ce ajung în acest centru: vin aici, înflo­resc, se transformă în păpădii și apoi vântul vieții îi duce în lumea largă, ca să spună ceea ce au trăit și văzut pe îndepărtata Vale a Hâr­tibaciului.

O nouă viață

Îndrăgostiți de România…

La ora amiezii, satul Nocrich pare toropit de soa­rele blând de Iunie. Pisicile stau leneșe în ferestrele cu obloane de lemn, salcâmii își ademenesc albi­nele, iarba se întinde bucuroasă spre cerul de un albastru limpede, vechea biserică săsească strălu­cește albă și însingurată. În curtea cercetașilor s-a făcut liniște. Încerc să stau de vorbă cu câțiva dintre ei, întinși pe iarbă, în plin soare. Zoe și Philipine sunt două prietene nedespărțite. Au venit din Belgia și din Franța. Philipine are 21 de ani și e plină de entuziasm. „Îmi făceam studiile, când am desco­perit programul cercetașilor, am zis că e o bună oportunitate să călătoresc, așa că m-am înscris. Sunt foarte bucuroasă că am venit aici, îmi place foarte mult! Speram să descopăr o cultură nouă, să îmi fac prieteni și este exact ce am găsit aici. E o viață diferită față de ceea ce știam eu din Franța și asta îmi place foarte mult. Am descoperit cercetășia aici și mi se pare genial, este un stil de viață special. Cel mai plăcut, în general, este să înveți de la ceilalți, de la cei din grup, dar și de la sătenii de aici – a trebuit să discutăm cu ei în limba română și asta ne-a învățat să ne descurcăm. După expe­riența asta, mă gândesc ca la finalul școlii să îmi acord încă o perioadă în care să călătoresc sau să intru într-un astfel de program de voluntariat, pentru că simt că asta mă în­vață multe, mă matu­rizează. Îmi place mult Româ­nia. Sper să revin fie pe mici proiecte de volunta­riat, fie, pur și simplu, pentru mici vacanțe, ca să des­co­păr și alte locuri”.

Zoe, care are doar 19 ani, a venit aici fără niciun scop, fără să știe prea bine cine este și ce vrea: „Când am ve­nit aici nu știam ce vreau să fac. Acum mă gândesc să mai călă­toresc un pic și cred că voi face studii de jur­nalism și comu­ni­care. Am fost la București, la Sighi­șoara, Brașov și în Făgăraș. Când am venit, nu mă așteptam la nimic și apoi, când am descoperit Româ­nia, am zis «Uau»! Este atât de frumos! Natura este incre­di­bilă! Și, pe măsură ce descoperi priveliști și oameni noi, descoperi, de fapt, lucruri despre tine, de care habar nu aveai”.

Am stat de vorbă și cu tineri din Cehia, Portu­galia sau Germania. Cei din Germania erau în Nocrich de un an de zile! Erau implicați atât în ajutorarea sătenilor, cât și în salvarea a tot ce este vechi și autentic: tocmai remontau un hambar din lemn de o sută de ani, care, dacă nu ar fi fost salvat, ar fi ajuns pe foc. Nocrich se schimbă, renaște, își recâștigă meșteșugurile uitate, oameni din lumea largă vin să îi admire obiceiurile, tradițiile. O mână de tineri ce par într-o nesfârșită vacanță, cu foc de tabără și cântece la chitară, schimbă destinul unui sat de pe Valea Hârtibaciului. Apoi vântul suflă ușurel și ei zboară mai departe, ca niște păpădii, peste turnul bisericii forti­fi­cate, peste culmile veșnic înzăpezite ale Munților Făgăraș.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian