Alegeam, adesea, să străbat o stradă cu case vechi, dar foarte îngrijite, unele pitite sub coroanele impunătoare ale arborilor, bătrâni și ei, iar altele având în față grădini ticsite de culorile și miresmele fiecărui anotimp… Privirea mi-e reținută de o nuanță albăstruie pe lângă un gard de sârmă tare: niște mărunte și pașnice flori albastre spre violet. Viorelele!… Devenise drumul meu obișnuit până acasă, pe străduța cea liniștită și înconjurată de blocuri, numai că aveam mereu grijă, pe la jumătatea ei, să traversez pe partea stângă. Evitam, astfel, să-l provoc pe un cuțulache dintr-o curte anume, unul scund și lățos, deși nu făcea altceva decât să hămăie cu îndârjire, ținându-i pe trecători la distanță.
Într-o zi, se alăturase neastâmpăratului de cățel și-un ied mititel… Viețuiau în aceeași curte, ce sigur ajunsese terenul de joacă al amândurora. Puiuțul de capră mi-a atras atenția prin faptul că îi ieșise botișorul roz și fraged printre vergelele din grilajul porții. Mă amuzase grozav mutrișoara delicată a ieduțului. Urechiușele lui îi dădeau un aspect mai ștrengăresc, semănând întrucâtva c-un băiețel poznaș. Totodată, „te înduioșa” și amănuntul că arăta plăpând și alb precum neaua. Dar cel mai mult mă miram de prezența sa aici, în orașul acesta mare și zgomotos… Mieii și iezii mai curând mi-i imaginam fugind în voie și fericiți pe pajiști, la țară. Să fi fost într-o miercuri când l-am observat prima oară în curte… Strada era pustie la acea oră și învăluită într-o căldură toropitoare. Sincer vorbind, începusem cam prost „amiciția” cu el. Se speriase când mi-am întins, blând, mâna să-l mângâi. Se ferise în spatele porții, se trăsese înapoi, împleticindu-se. Mi se părea așa de candid și simpatic, încât aș fi vrut să-i fi dăruit ceva, habar n-aveam ce. Un gest de afecțiune, o vorbă, un gând bun… Un ieduț pe care m-am grăbit să-l alint numindu-l Duțu. Și m-am pomenit răscolind prin geantă, după vreun pachețel de biscuiți. Am deschis toate buzunărașele și fermoarele, căutând fără niciun rezultat, când, o bomboană de ciocolată rătăcită într-una dintre despărțituri a alunecat rostogolindu-se pe trotuar, până în dreptul porții, de unde însă n-a înșfăcat-o iedul, ci câinele. Îi plăcea să ronțăie dulciuri?… Una dintre mătușile mele avusese și ea un câine, pe care îl striga Bombonel și-l răsfăța cu câte-un cubuleț sau două de zahăr. Îmi zic că numele Bombonel i s-ar potrivi și blănosului ăstuia de acum.
Indiferent că erau zile cu soare ori se-nnora, clipele de întâlnire cu micuțul ied îmi strecurau în suflet o bucurie aparte. Cred că, încetul cu încetul, se obișnuia cu mine, devenea din ce în ce mai curios, prindea curaj… Își ridica botul cu nările fremătând ușor, adulmeca prin aer miresmele neștiute de el și se străduia să facă cunoștință cu lumea atât de străină care îl înconjura. Uneori, îl zăream cum răsărea năuc printre trunchiurile câtorva pomi sau de după zidul casei. Altă dată, am asistat la o scenă de tot hazul, între cele două animăluțe: Duțu, sâcâindu-l pe Bombonel, pe care îl adusese la exasperare cu țopăielile lui. Bietul cățel nu găsise altă cale de scăpare decât să se predea, culcându-se pe burtă și cu nasul între labe.
Cu vremea, cele două animale deveniseră o prezență obligatorie în viața mea, deși se aflau într-o curte străină: Bombonel, care continua să mă latre de câte ori mă vedea, și Duțu, care mă lăsa, de la o vreme încoace, să-l dezmierd cu vârful degetelor pe creștet, între urechi, pe-acolo unde ar trebui să se ivească și cornițele. Mă lăsa fiindcă el singur își scotea căpșorul la vedere, ca și cum ar fi voit să mă salute. Și primea, fără nicio ezitare, foile proaspete de salată verde, pe care încercam să i le ofer. Dar într-o zi, iezișorul n-a mai apărut la gard. Am întârziat inutil înaintea porții, expunându-mă lătrăturilor nestăpânite ale câinelui. L-am chemat c-o voce apropiată de șoaptă: „Duțulee, Duțu!”. Nu mi-a răspuns și am pornit înspre casă cu o spaimă înfiptă în piept. Pe la colțul străzii, am întâlnit un mic grup, format din două femei tinere și o fetiță. Copila trăgea de jacheta mamei și, uitându-se insistent în urmă, întreba, cu lacrimi în glas, unde dispăruse ieduțul? Am înțeles cumva, că de fiecare dată când se întorcea de la grădiniță, îl trata cu suplimentul ei de fructe din ghiozdănel, bucățele de mere, felii de portocală… Și acum, protejatul ei dispăruse…
Iar eu… ce-aș mai putea să spun?! Mă gândesc la Duțu că a fost un fel de dar, o bucurie vie, trăită cu emoție, zi de zi. Un ieduț care m-a bucurat atât de tare cu drăgălășenia lui, încât nici n-am văzut cum a venit vara pe strada mea. Dar venise, inundând lumea într-o lumină roz, liliachie, verzuie… luând cu asalt grădinile. Și, desigur, firele ierbii de care Duțu nu se mai putea bucura…
ADRIANA C. – București
Romanian