Geografie sentimentală – MIRCEA VINTILĂ: „Voi cânta până nu se va mai putea…”

Câte un cântecel pentru prieteni

– Pandemia a tras o cortină grea între public și artiști – unii s-au mutat pe internet, alții au aș­teptat timpuri mai bune. Dvs. în ce categorie vă integrați?

– Înainte de-a vă răspunde propriu-zis la în­tre­bare, pentru că tot mi-ați transmis, virtual, îmbră­ți­șarea Sânzianei Pop, vreau să știe că n-am cum să uit că ea s-a aflat în juriul primului festival Pri­măvara baladelor, din 1974, de la Facultatea de Drept, din aulă, alături de alte nume de valoare, precum Catinca Ralea… Atunci am luat, împreună cu Dan Chebac, premiul I ex aequo. Amintirile mele de-atunci sunt extraordinare, și o cuprind pe Sânziana cu mare drag, căci a fost alături de noi din prima clipă!

Revenind la întrebare – ca să fiu sincer, eu nu am suferit în timpul pandemiei. E adevărat că nu m-am simțit în largul meu, asta da, mai ales în timpul lockdown-ului. Să mă uit pe geam și să nu văd măcar un om trecând pe stradă – aia a fost o perioadă foarte grea, cu adevărat! Tot atunci, după cum se știe, nu au fost nici spectacole. Și-atunci m-am gândit că bine-ar fi ca măcar să trimit câte-un cântecel prietenilor mei… Am zis că trebuie să se aleagă cu ceva din toată perioada aceea de pau­ză impusă, și am interpretat și trimis 25 de cântece – în fiecare zi câte unul –, transmisie „direct de pe canapea”!, sub sloganul: „Hai să nu fim singuri și să ne cântăm unul altuia”. Totul a avut un suc­ces nebun! Nebunia era așa: eram singur acasă, cântam la chitară, și fiecare recepționa melodia acasă la el, încât totul părea de parcă i-aș fi cântat numai lui… Interpretarea era numai voce-chitară, fără niciun microfon, doar imprimat cu telefonul. Unii ziceau: „lasă, că te filmează cineva”…, nu, nu m-a filmat nimeni, pusesem telefonul sprijinit de-o sticluță, pe masă, număram până la 5 și înre­gistram cântecul. Astfel am interpretat 25 de melodii, dintre cele cântate de mine, de-a lungul timpului. Și-așa am trecut, cât de cât, cu bine de pan­demie… La un moment dat, am simțit că e ceva în neregulă cu glasul meu și-am mers la doctorița noastră, o ORL-istă foarte bună, care – în urma con­trolului – a constatat că, da!, am eu corzi vo­cale curate și frumoase, dar se „vedea” lipsa re­petiției, a studiului, căci oricât ai cânta acasă, nu-i același lucru cu cântatul pe scenă. Am fost și la terapie vocală, și ce credeți? Era plin acolo de pro­fesori de muzică de la Conservator, de la Fi­lar­mo­nică, ba chiar și preoți, care, și ei, treceau prin a­ceeași problemă: aveau afectate corzile vocale. Se­mă­na situația noastră cu a tenismenilor de la „Aus­tralian Open”, când, neavând voie să iasă din ca­mere, se antrenau „la perete”, în came­ra de ho­tel…

„Toată sala cântă cu mască!”

– Admiratorii muzicii care nu folosesc, pen­tru a-și lua informații, bursa de știri personale de pe internet, s-ar bucura să afle din paginile re­vistei noastre noutăți despre dvs. În primul rând, dacă sunteți bine și sănătos. Ați ieșit în­treg din încercările pandemiei – slăbit sufletește sau întărit?

– A dat Dumnezeu și am trecut cu bine totul! Începuturile reluării spectacolelor au fost destul de timide. Aduceți-vă aminte că participarea era ba cu 50% din capacitatea sălii, ba cu 75%, unii erau cu mască, lumea era încă temătoare, și nici veștile nu erau prea clare … Uite, la începutul lui 2022, a fost un festival de mare clasă la Cluj, la Casa Stu­denților, și toți spectatorii, dar și noi, artiștii, pur­tam mască, căci am respectat regulile cu strictețe. Eram pe scenă, voce-chitară, și-am cântat „Pă­mân­tul deocamdată”, cu mască… Cei din sală cân­tau împreună cu mine, iar spre final, ultima stro­fă i-am lăsat să cân­te singuri, fără mine, și vă dați seama ce nebu­nie și ce frumusețe a fost ca toată lumea să cân­te… cu mască. Sune­tul a fost bestial, iar bucu­ria revederii și a cântatului împreună au fost copleșitoare. Cea mai tare întâmplare s-a petrecut, însă, anul ăsta, în primăvară. În 2020, trebuia să avem un spec­tacol la Teatrul Bu­lan­dra, care însă s-a amâ­nat. Totul era bine pre­gătit, se vânduseră toate biletele, dar ne-a lovit pandemia și con­cer­tul a fost anulat 2 ani! Abia anul acesta, pe 23 Martie, chiar de ziua mea, am reușit să îl ținem. Foarte puțini au fost cei care ceruseră ba­nii înapoi de la orga­nizatori, cei mai mulți do­riseră să vină la spec­tacol, nu-i interesau ba­nii. Și-au venit! Cu doi ani întârziere, oamenii au venit, sala a fost pli­nă, iar spectatorii au res­pectat locurile pe ca­re le primiseră cu doi ani înainte… A fost ca un mare cadou de ziua mea! Dar le-am întors și eu dorul. Am compus un cântec nou, pe care l-am lansat online, de ziua mea, „Lipscani, a doua pe dreapta”. A fost bucurie mare! Până la urmă, eu chiar am ieșit bine din pandemie! Sunt mulțumit, căci, pe lângă „Lipscani, a doua pe dreapta”, am acum încă 3-4 cântece lucrate, au deja text, și sunt în stare de mers la studio.

„La toate spectacolele mele, publicul îmi cere melodiile vechi”

– Se spune că muzica și arta, în general, au nevoie de un orizont optimist. În ce raport vă aflați cu nebunia în care trăim de la o vreme? Cum vă păstrați echilibrul și liniștea?

– Cu cântece îmi păstrez și liniștea, și echili­brul! Numai cu cântece! Am dat cântecul, și gata schimbul de gânduri bune și de bucurie, că oame­nii de-abia așteaptă melodiile mele! Într-adevăr, este o perioadă destul de grea, dar nu atât de grea cum a fost cea de după Revoluție. Atunci, în nebu­nia aceea de la televizor, cu tot felul de muzici importate, cu clasamente făcute haotic, organizai spec­tacole, puneai pe afișe o armată de nume so­nore, cântăreți valoroși, și, șoc! – nu venea lu­mea. Din fericire, ușor-ușor, oamenii s-au obișnuit iarăși cu ideea de spectacol și i-au prins gustul. În zilele noastre, sălile sunt pline-ochi de fiecare dată! Și, la toate spec­tacolele mele, publicul îmi cere melodiile vechi, acelea de pe vremea festivalului Pri­măvara baladelor… Acele melodii erau un re­per pentru oameni. Cine mai știe că melo­dia „Pământul deocamdată” a fost compusă acum 50 de ani? Eu încerc să-i mai surprind pe oameni, la concerte, și-i întreb: „Vă mai aduceți aminte melodia asta?”… Și ei încep să cânte cu un aplomb de-nnebunești! Uite, am avut în Februarie, anul acesta, un recital în Constanța, unde am cântat 30 de melodii. A fost un recital extraordinar!

– Ce bucurie, să-ți cânte o sală, în cor, melodiile…

– Să știți că eu consider a fi un „spec­tacol” chiar și mișcarea aceasta a oamenilor, îndreptându-se spre sălile de spectacol. Vă dau un exemplu: Sala Palatului – lumea vine la un spectacol cu bilet; când îi vezi cum se în­dreap­tă cu nerăbdare spre intrările în sală, asta re­prezintă, în opinia mea, dragostea lor pentru ar­tiști, pentru cântăreți. Omul ăla mă interesează pe mine! Mai sunt petreceri ale orașelor, „Zilele ora­șului X” – vine lume multă, oamenii se distrează, petrec, dar ăla nu este un spectacol autentic. Pen­tru un bilet plătit, știi că omul a venit pentru tine, să te vadă și să te asculte. Trebuie să fii tare, că omul acela e de cursă lungă, stă lângă tine, nu te pă­răsește! De-aceea și tu, artist, tre­buie să-i dai tot ce e mai bun în tine! Cântecul nu mai este numai al meu – omul a învățat din dra­gos­te melodia și se bucură și el îm­preună cu mine. Suntem o echipă.

„Tineretul redescoperă muzica noastră”

– Melodiile dvs. au fost tot­deauna marcate de romantism, atât prin texte, cât și muzical. Se mai poartă asemenea sentimente în ziua de azi? Pentru cine mai com­puneți, de fapt? Aveți un pu­blic-țintă, nepervertit de hărmă­laia muzicală care face legea pe internet?

– Atâta timp cât oriunde merg (eu și colegii mei) avem săli pline, cu 500-600 de oameni, atâta timp cât Sala Palatului este plină-ochi, sunt chemat în țară la festivaluri, sunt și în jurii, la tot felul de festi­valuri – asta spune clar că oamenii vin în sală cu dragoste, e clar că mu­zica folk a însemnat ceva în Ro­mânia. Dacă ei îmi cer, de exem­plu, La Hanul lui Ma­nuc, chiar de la începu­tul con­certului și aplaudă fre­netic, asta să nu însemne ce­va?… Și le spun: „Ia să văd dacă știți…”, și ei încep: «Fată fru­moasă, fată străi­nă/ Di­seară am să te duc/ Pentru con­vorbiri, pen­tru cină/La Hanul lui Manuc»…, gata, deja e cu urale. Că mă mai joc și eu cu ei și-i întreb doar atât: „… Unde?” – „La Hanul lui Ma­nuc!”, strigă toți! E o nebunie! Dar bucuria mare e atunci când vezi la spectacole o mulțime de tineri – desigur, datorită părinților, care au iubit atât de mult muzica noas­tră, încât le-au transmis-o și copiilor. Eram odată-ntr-un spectacol și vine o fetiță de 6-7 ani la mine (înainte să intru pe scenă) și mă ia tare, mă întreabă: „Cânți și «Oprește-mă la tine?»” , și-i răs­pund încurcat (s-o-ncerc): „Să vezi, nu-mi prea mai aduc aminte, să vedem…, dar tu o știi?” „Cum nu! – zice, „Hai să-l cân­tăm împreună!”. Am luat chitara și numai ce-o văd că-ncepe să-l cân­te, bătând și ritmul (era așa, drăcoasă): „Opreș­te-mă la tine, când o să-mi vină criza/De a pleca departe făr’-aparat de bord…”, dom’le, a cântat tot, cap-coadă acolo, în fața scenei. Cânta, dansa și se mișca în ritmul pe care-l avea piesa. A fost genială fetița asta. Desigur că meritul era al pă­rinților care-i transmiseseră dragostea pentru muzica folk. Până la urmă, în toată nebunia asta de-acum, tineretul redescoperă muzica noastră, textele frumoase, care chiar spun ceva, alături de linia melodică plăcută, care-l scoate pe text din volumul de poezii în care era hărăzit să stea. De exemplu, versurile la Pământul deocamdată au fost compuse mai întâi pentru cântec, și abia apoi domnul Adrian Pău­nescu a scos volumul… Eram în 1974, cu colegii mei din Cenaclul Flacăra, în autocar, în drum spre Rm. Vâlcea. Păunescu sta în față și-mi zice: „Ai ceva, vreun cântecel?, „Am, spun”. „Ia chitara și vino aici”. Eram: șoferul, Pău­nescu în dreapta, secretara lui Păunescu și cu mine. Și-ncep să cânt melodia, iar el bătea ritmul cu degetele, „Mai zi o dată”…, și până am ajuns la destinație, versurile erau gata! Așa a apărut Pă­mântul deocamdată, iar seara s-a cântat în primă audiție, la Rm. Vâlcea. Eram cu toții: Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Dan Tufaru, Doru Stăncu­les­cu, eu – eram o trupă fenomenală… Asta redesco­pe­ră tinerii la muzica noastră: linia melodică armo­nioasă, versurile calde, inteligente. Pentru ei trebuie să te pregătești cât poți de bine, să ai repertoriu pentru două ore!

– Mai există o viață pentru folkul din Ro­mâ­nia? Vă întâlniți, comu­ni­cați, există o solidaritate de breaslă?

– Nu știu dacă-i pot spu­ne chiar „solidaritate de breaslă”… Sunt invitat și în jurii ale unor festivaluri, sunt chemat pentru recita­luri, chiar dacă în prezent, numărul festivalurilor de folk a scăzut foarte mult. Dorință există, asta e clar. Uitați, de curând, a fost în Parcul Titan un festival de mare clasă, „Flori pentru suflet – Remember Flo­rian Pittiș” – a fost totul la nivel înalt: scenă im­pre­sionantă, sunet foarte bun, și lume multă, relaxată, dornică de muzică de calitate; unii erau pe bănci, alții pe iarbă – a fost un fel de Flower Power… Cred că i-ar fi plăcut enorm lui Pittiș acest spectacol. Sunt mulți tineri extrem de talentați. Acum câștigătorii primesc și premii: în bani, chitare, corzi de chitare, nu mai e ca pe vremea noastră, când primeai diplome și, even­tual, niște flori… Problema este, însă, alta: ce facem cu tânărul interpret, după terminarea festi­valului? Odinioară, mergeau din festival în festival și nu se pierdeau, însă acum este mult mai greu. Drumul li se cam oprește după un festival – n-au unde să cânte, nu-i pot duce eu la radio sau la televizor. Când am spec­tacol, vin tineri care au fost premiați la festivaluri și mă roagă: „Putem să cântăm și noi, măcar două cântece?”. „Cântă, măi! Eu strig bis și tu cântă patru cântece, nu două, să-și dea omul seama de cum cânți!” Iar eu stau lângă ei, lumea vede asta, și astfel, pot să-și mai facă o rampă de lansare. Mă veți întreba dacă acești tineri au compoziții proprii sau tot melodiile noastre sunt în repertoriul lor. Vă răspund astfel: la Festivalul Toamna baladelor, pentru copii și ti­neret (desfășurat acum câțiva ani la Palatul Co­piilor din București), eu eram invitat în juriu, iar participanți erau copii pregătiți ca la carte, care stu­diaseră cu profesori de muzică. Voci senza­ționale! În juriu era și un profesor de la Conser­vator. Și-acum vine și răspunsul pentru dvs.: din 70 de copii și tineri, doar doi copii avuseseră com­poziții proprii. Asta înseamnă că harul, talen­tul încă se mai lasă așteptate. Perioada de glorie a folkului, cu Valeriu Stelian, Doru Stănculescu, Mar­cela Saftiuc, Adriana Ausch, Mircea Florian, era caracterizată prin CREAȚIE, prin ORIGINA­LITATE! Fiecare avea genul său propriu, incon­fundabil, dar și un repertoriu deosebit. Fiecare putea să susțină un spectacol de unul singur! Fiecare putea cânta lejer o oră și jumătate – două, fără probleme. Nu era Vintilă – nu-i nimic, e Doru Stăn­­culescu sau Mar­cela Saftiuc sau Mircea Flo­rian. Doresc foarte mult să apară măcar unul de tăria celor din gene­rația mea, și care să și reziste și să rămână ceva de la el. Una e să compui la com­puter, și alta e să iasă melodia din tine – com­po­ziția este artă, ieșită din dragoste, este de la Dum­nezeu. Apropo de întâl­nirile dintre noi, fol­kiștii – înainte de-abia aștep­tam să ne vedem, era bucuria de a fi împreună, de a povesti, parcă erau o perioadă de creație chiar întâlnirile astea, căci ne vedeam cu poeți, textieri, cântăreți, eram minți ascuțite – chiar ne încurcau spectacolele, așa de dornici ne era să fim îm­pre­ună. Eram har cu har! Acum ne vedem mai greu, au mai trecut anii, fiecare cu trebu­rile lui…

„Nu există renunțare, bucuria este prea mare!”

– Când cădeți pe gânduri, câ­teodată, la o cafea, cum vă ima­ginați viața dvs. în viitor?

– Păi ce să mi-o imaginez? Ha, ha, ha! Tot așa, cântând, mi-o ima­ginez, cum mi-am dorit când, foar­te tânăr fiind, treceam prin fața Sălii Palatului și-mi spuneam: „Măi, oi putea să cânt eu vreodată aici?”. Era pe vremea când cântam prin parcuri, e adevărat, dar prin parcuri nu erai singur, de ne­bun, erai cu niște oameni care as­cul­tau ce ai compus și-ți și spu­neau pe loc cum li se pare melodia – erau pri­mii tăi spec­tatori! Pe­rioada aceea de cre­ație este senzațională! Știu eu ce se va-ntâmpla de-acum în­colo? Știu doar că îmi duc trea­ba mai departe, căci nu există renun­țare, bucuria este prea mare! Vă răspund cum mi-a spus doamna doctor ORL-istă: „Treci încoace la stu­diu, la repetiție!” – asta voi face și de-acum în­colo. Și voi asculta ce-mi cer oamenii: „Dar ceva nou nu aveți?” Oa­menii așteaptă compoziții noi, iar întrebarea este pusă cu drag, iar răspunsul meu trebuie să fie pe măsura așteptării lor. Deci, voi cânta până nu se va mai putea.

– Din ce trăiți, de fapt, domnule Mircea Vin­tilă?

– Cum din ce trăiesc? Ha, ha, ha! Trăiesc din ceea ce fac. Este adevărat, am terminat Facultatea de Construcții, m-am prezentat la primul loc de mun­că, la Siriu, și-am ajuns în București, la me­trou, chiar la deschiderea șantierului… Apoi Adri­an Păunescu mi-a amintit că mai aveam și de cân­tat. Și gata, toată viața mea am trăit din cântat!

Programul concertelor lui Mircea Vintilă

Ora­dea și Băile Felix (25 iunie), Timișoara-Lu­goj-Deva (28-29-30 iunie), Budeasa (1 iulie), Ga­lați (8 iulie), Sulina (9-10 iulie), Râșnov (15 iulie), Bacău (16 iulie), Vama Buzăului (30 iulie), Prin­tre Mă­guri – comuna Măgureni, satul Ba­nului, ju­­deț Pra­hova (31 iulie), Mamaia (6 au­gust), Bră­ila (11 au­gust), Făget (16 august), Lu­goj (17 au­gust), Arad (8 august), Sighetu Mar­mației (19-20 au­gust) (unul dintre cele mai pu­ternice festi­valuri), Râș­nov (26 august) („Tandre­țuri pentru fe­mei, cu cei patru corifei”), Câmpina (27 august), Cos­­ti­nești (28 august). La Sibiu, pe 8 și 9 sep­tem­brie, se ține un Festival pentru copii – „Pu­ne mâna pe chitară”, unde-or să vină 300 de chitariști-copii.