Minunile de la Recea: Părintele IOAN IOVAN – o sută de ani de la naștere

– Duminica aceasta, pe 26 iunie, se împlinesc 100 de ani de la naș­te­rea părintelui Ioan Iovan. Duhovnic al Mânăstirii Vladimirești și măr­tu­risitor al lui Hristos în temnițele comuniste, părintele și-a petrecut ultimii 17 ani din viață la Mânăstirea Recea, din Mureș. În pofida bolii și-a bătrâneții, rugăciunile lui au făcut nenumărate minuni, pentru care există și azi mărturii. Vă propunem lecturii un ultim capitol dedicat marelui părinte Ioan Iovan, om sfânt, încă din anii vieții –

În 1990, când în România se despărțea în­tu­nericul de lumină, Preasfințitul Andrei An­dreicuț, pe atunci nou Episcop al Albei Iulia, l-a chemat pe încercatul duhovnic Ioan Iovan să vină în episcopia sa și să pună umărul la ridicarea monahismului din Ardeal, lovit de secole de prigoane. Părintele Ioan a accep­tat, și anul următor s-a mutat lângă Recea, aproape de Târgu Mureș, unde începuse construcția unor chilii. Curând, mânăstirea a fost gata și a devenit loc de pelerinaj, datorită sfințeniei părintelui Ioan Iovan, căruia îi mersese în toată țara faima de călăuză pe drumul aflării Mântuitorului și al împli­nirii celor mai grele rugăciuni.

Pr. OVIDIU ILEANA: „A fost un sfânt”

Era toamna anului 1990, când pe holurile proaspăt înființatei Fa­cultăți de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia și-a făcut apariția un părinte în vârstă. Cu barba și părul ninse, dar cu voce pătrunzătoare, răspândea în preajmă un har aparte. Părintelui Ovidiu Ileana i s-a părut că are în față nu un profesor, ci un bunic, blând și bun, care venise să îi învețe pe tinerii stu­denți nu teologie, ci cum să își rânduiască viața. Bătrânul dascăl nu avea ni­mic din înțepeneala care îi îmbracă, uneori, pe magiș­trii în teologie. Avea viață și o bunătate fără sfârșit. „Dumnezeu a rânduit ca părintele să fie adus ca pro­fesor la facultatea noastră de Preasfințitul Andrei. Nu neapărat ca profesor uni­ver­sitar, ci ca să facă cu noi duhovnicie, o inițiere în via­ța creștin-ortodoxă. Nu-l cunoșteam, nu știam că fă­cuse temniță pentru Hristos, iar când am aflat, a fost suficient pentru noi, ca să știm că adevărata credință se trăiește, nu se învață ca o teorie. Sfaturile pe care ni le dădea părintele Ioan Iovan erau sfaturi pentru viață. Ne transmitea altceva decât ceilalți profe­sori, pentru că viața lui, petrecută în suferință, îl încărcase cu har, iar asta se simțea. Cred că toți cei care l-au ascultat atunci au simțit asta. Duhovnicia nu este ceva ce se învață, ci se tră­iește. Poți să fii un învățat care cunoaște totul despre creștinism, dar dacă nu-ți trăiești credința, atunci nu primești acel har pe care îl dă doar Dum­nezeu. Iar părintele Ioan Iovan avea acel har. Și pentru acel har, mulți dintre noi am ajuns să ne spovedim la dânsul, deși, la început, am avut o oare­care reținere. Ne gândeam că părintele este deja în vârstă, avea pe atunci 70 de ani, și că va trece curând la Domnul, iar noi vom rămâne fără duhov­nic. Dar părintele ne-a spus limpede: «Puteți veni să vă spovediți la mine, că voi trăi 86 de ani». Și cum a spus, așa a și fost! Știa încă de atunci, exact, când va muri. Așa am ajuns să îi fiu ucenic. Era un duhovnic căruia puteai să i te deschizi total. Ne spunea că, oricât greșește omul, Dumne­zeu poate să ierte, dacă omul vrea”.

Părintele Ovidiu Ileana are, și el, deja, barba ninsă. Anii au trecut peste el. E un preot împlinit, iar împlinirea aceasta a făcut-o de mână cu părintele Ioan, care l-a purtat în brațele lui duhovnicești nu doar ca student, ci și ca preot, iar apoi ca tată. S-a întâmplat, de câteva ori, de-a lungul anilor, ca părintele să-și arate, discret, harismele. Dintre ele, cea mai evidentă era vederea duhovnicească, prin care părintele știa cine ești și ce faci, fără ca tu să ajungi să îi spui. Așa s-a întâmplat când părintele Ovidiu Ileana a mers să-l vadă la Recea, împreună cu soția sa, însărci­nată pe atunci. Prun­cul era prea micuț pentru ca sarcina să fie vizibilă din exte­rior, dar părin­tele Ioan, încă de când au intrat la dânsul, fără să apuce să îi spu­nă marea veste, i-a în­tâm­pinat, zicând scurt: «Ați venit toți trei!». „Eu simt un gol după ce a plecat din lumea aceasta părintele Ioan Iovan. Noi, cei care l-am cunoscut, îl con­siderăm sfânt, chiar dacă sunt unii care se împotrivesc. Și dacă cerem de la Dumnezeu un semn, eu cred că Hristos poate să-i descopere fiecăruia că părintele Ioan Iovan a fost un sfânt”.

Pr. Ovidiu Lazăr: „Primise puterea înaintevederii”

Părintele Ovidiu Lazăr l-a cunoscut pe părintele Ioan Iovan la vreme de necaz. Avea o mare încer­care în familie, și pentru că nu mai avea unde să alerge, s-a dus la Mânăstirea Recea. Și părintele Ioan l-a șocat, vădindu-și, din prima clipă, harisma înaintevederii. „De la prima întâlnire, deși nimeni nu mă prezentase, mi-a spus pe nume! Am vrut să îi cer un sfat, fiind într-o situație delicată. După ce am ajuns la mânăstire, i-am spus unei maici că vreau să vorbesc cu dânsul, iar ea m-a rugat să aștept în biroul părintelui. Nu eram îmbrăcat cu reverendă, nu mă cunoștea nimeni din mânăstire, pentru că nu mai călcasem niciodată pe la Recea, așa că nimeni nu avea de unde să știe că sunt preot. Cu toate acestea, când pă­rin­tele Ioan Iovan a intrat, a venit direct la mine, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus: «Ești părintele Lazăr, așa-i?». Am rămas uimit și, pe tot parcursul discuției, m-am gândit – «Oare unde ne-am mai întâlnit, de unde mă cunoaște?». Și pentru că nu găseam niciun răspuns, la finalul convorbirii l-am întrebat – «Părinte, noi ne-am mai întâlnit vreoda­tă?». Și mi-a răspuns senin: «Nu! Dar de acum încolo ne vom mai întâlni!». Asta a fost prima întâlnire cu pă­rintele. Pot să vă spun că a fost un șoc.

– V-a ajutat să rezolvați ne­cazul pentru care îl cău­tați?

– Da, a fost prima minune pe care părintele a săvârșit-o în viața noastră. A fost un mare impas, o problemă gravă. Noi avem acum trei copii, dar chiar după prima sarcină, din pricina unor proble­me de sănătate pe care le avea soția mea, medicul i-a recomandat să nu mai aibă copii. Și… a venit a doua sarcină, iar la naștere, docto­rul i-a repetat reco­mandarea, adăugând – „V-am spus că nu mai puteți avea copii. De data aceasta ați scă­pat cu viață, pe viitor să nu mai încer­cați.” Ei bine,    soția a rămas din nou însăr­cinată, pentru a treia oară. Toți medicii pe care i-am consultat, că nu a fost doar unul singur, ne-au reco­man­dat să facem avort. Ceea ce, bineînțeles, noi nu voiam. Cum să facem așa ceva? A fost o mare lovitură pentru noi, căci ne doream copii și ne-am mai fi dorit în continuare, chiar dacă era o ches­tiune de viață și de moarte… Dar medicii ne spu­seseră că problema de sănătate este atât de gravă, încât, dacă nu avorta, atunci ar fi urmat să moară și ea, și copilul. Așa am ajuns să merg să cer sfatul părintelui Ioan, care, după cum v-am spus, mi-a zis pe nume din prima clipă, fără să-l fi cunoscut. Apoi, la finalul convorbirii, mi-a spus: „Să o aduci pe doamna preoteasă la mine, iar Maica Domnului o să vă poarte de grijă”. Așa am făcut, iar când am revenit, i-a spus așa soției: „Doamnă preoteasă, nu vă faceți griji, că totul va fi bine. Veți avea un băiat, pe care o să vi-l botez chiar eu”. Sincer să vă spun, atunci am luat-o doar ca pe o încurajare, că toată lumea te încurajează când ești la necaz. Sarcina era doar în luna a doua, așa că mai aveam mult până la capăt. Dar după ce s-a născut băiatul meu, am înțeles că părintele a văzut totul dinainte. Băiatul meu s-a născut, au trăit și doamna preoteasă, și el, mul­țumesc lui Dumnezeu. Așadar, părin­tele mi-a tămăduit atât soția, cât și prun­cul, pentru că era clar că avea o problemă de sănătate gravă, confirmată nu doar de un singur medic, ci de mai mulți. Feciorul meu a fost apoi botezat de părintele Ioan, așa cum dânsul a și prezis, și are acum 26 de ani. Nu a fost singura dată când părintele mi-a ară­tat că știe multe lucruri fără să-i spui. Am fost la un moment dat eu bolnav, m-am și internat în spital, unde am stat cam o lună de zile. Și, înainte de a mă interna, am mers la părintele pentru binecu­vân­tare. Când am intrat în biserică, părintele tocmai termina Sfânta Litur­ghie. M-a văzut, și când m-am apro­piat, fără să apuc să-i spun ce am, mi-a zis dânsul: „Ce-i măi, Ovidiu, ești su­părat că te duci la spital? Nu-ți fă griji, că o să te faci sănătos!”. Fără să apuc să-i spun ceva! Și cum a zis el, așa s-a întâmplat. Altă dată. mi s-a întâmplat să slujesc cu dân­sul și, în timp ce cânta, s-a îndreptat către o femeie din biserică și i-a spus: „Să nu-ți vinzi casa și să le dai banii copiilor, că o să rămâi pe drumuri. Ai înțeles?”.

Eu bănuiesc că atunci o vedea pentru prima oară, pen­tru că femeia nu părea să-l cu­noască. Sau, altă dată, când slujeam îm­preună, un copilaș de trei-patru ani fugea prin biserică. Și, ca orice copil, se mai îm­piedica, mai cădea, făcea zgomot, ceea ce pe unii credincioși din biserică îi deranja. Așa că-i făceau semne să nu mai fugă, să nu mai strige. Atunci, părintele s-a întors către ei de la altar și le-a zis: „Mă, nu mai strigați la copilul ăsta, că atunci când l-au adus la mine, nici nu vorbea, nici nu umbla. Bucu­rați-vă că-l vedeți!”. Și n-a mai zis ni­meni nimic în biserică… Și printre lu­crările minunate pe care Domnul le-a săvârșit prin părintele Ioan se numără chiar propria lui vindeca­re, la ieșirea din temniță. Știți că părintele, atunci când a fost eliberat, nu a mers aca­să, ca toți deți­nuții, ci s-a dus direct la Iași, să se închine moaștelor Sfintei Paras­cheva, să-i mulțu­mească? Trebuie să vă spun că părintele Ioan, ca urmare a chinu­rilor detenției, nici nu mai vedea, nici nu mai auzea bine. Minunea mi-a povestit-o chiar dânsul. Mi-a spus că s-a aplecat asu­pra Sfintei, care pe atunci nu era acope­rită, ca acum, cu un capac, și i-a sărutat umărul drept. Și, în momentul respectiv, a simțit o mi­reasmă puternică de mir, ca un abur care a ieșit din sfintele moaște ale Cu­vioasei Parascheva și i-a intrat în nas, în ochi și în gură. Când s-a ridicat, nu mai avea ni­mic. Cuvioasa îi redase într-o cli­pită și auzul, și văzul.   

– Vă mai aduceți aminte cum arăta la acea prima întâlnire pe care ați avut-o? Care e chipul cu care v-a rămas în inimă părintele Ioan?

– Mi-a rămas pentru totdeauna în minte o față senină, un chip luminos, bu­cu­ros, un om lângă care ai fi vrut să stai mereu. Foarte, foarte luminos a fost pă­rintele, și tot timpul cu o bucurie pe chip, pe care o transmitea și celor din jur. După acea primă întâlnire, toți anii câți a mai trăit, părintele Ioan a fost duhovnicul în­tre­gii noas­tre familii. Și ori de câte ori mer­geam la dânsul, ne întorceam de acolo cu o bucurie mare în suflet. Toți! Nu exista să nu plec bucuros de la părintele, indiferent ce probleme aveam. Și de aceea, îmi era dor mereu să-l revăd. Nu mi se întâmpla numai mie sau fa­miliei mele, ci tuturor credincioșilor cu care am vorbit și care îl cercetau. Toți mi-au mărturisit același lucru. Și mai era ceva. Ori de câte ori mergeam la dânsul, mer­geam cu probleme, cu nelămuriri. Dar aproape nicio­dată nu apucam să punem întrebări, pentru că părintele Ioan ne răspundea, fără să îi spunem noi nimic. Tot ce aveam pe suflet dânsul știa dinainte. Iar asta, din nou vă spun, nu mi s-a întâmplat numai mie, ci și credincioșilor mei. Că dacă mi s-ar fi în­tâmplat doar mie, atunci aș fi zis că e o întâmplare. De-a lungul anilor, m-am convins că părintele primise de la Dumnezeu puterea înaintevederii.

– Ați slujit cu părintele Ioan de multe ori. Cum era când stătea în fața altarului?

– Era ca-n Rai la Liturghie cu părintele. Întot­deauna, la prefacerea Sfintelor Daruri în Trupul și Sângele lui Hristos, plângea. Întotdeauna! Și-mi spunea: „Măi, Ovidiu, ăsta-i dar de la tatăl meu! Întotdeauna tatei îi dădeau lacrimile la prefacere”. Știți că și tatăl dânsului a fost preot. Deosebit de înălțătoare au fost momentele trăite împreună cu părintele. Eu eram convins încă de atunci de sfin­țenia părintelui Ioan și încercam să-l observ atent, atunci când slujeam împreună, poate cu o insistență copilărească, ca să văd și eu cum slujește un sfânt. Liniștea și pacea pe care le insufla nu numai mie, ci tuturor, nu le-am mai întâlnit de atunci la nimeni.

– Părinte, ce credeți că lasă în urmă părintele Ioan Iovan, ca învățătură?

– Predica lui de căpătâi: să ne împăr­tășim. Îndemna pe toată lumea să ne apro­piem de Hristos din euharistie. Și nu numai că îndemna, dar îi și făcea pe oameni să se apropie de Mântuitor prin Sfânta Împărtă­șanie. De altfel, părintele a și făcut minuni cu Sfânta Împărtășanie. Ne-a și povestit cum unui bolnav, care era muribund, i-a atins doar lingurița de împărtășanie de buze, pentru că nu putea să i-o dea, fiind incon­știent. Iar acel bolnav, care era pe moarte, s-a vindecat apoi prin atingerea de cumi­necătură. Un duhovnic ca părintele Ioan Iovan nu mai găsești azi. Pentru familia noastră, dânsul a fost mai mult decât un membru al familiei.    Mergem însă mereu la mormântul lui, unde să știți că se săvârșesc minuni, și îl rugăm să ne ajute cu rugăciu­nile sfinției sale. Eu cred din toată inima că părintele e sfânt și că ar trebui canonizat. Atât cât l-am cunoscut, poate că alții l-au cunoscut mult mai bine, pot să spun cu mâna pe inimă că am cunoscut un sfânt în viață. Cred că poporul ar trebui să ceară canonizarea lui. Asta și e una dintre con­dițiile canonizării unui sfânt – ca poporul să-l recunoască ca atare. Sunt unii care simt miros de mir în jurul mormân­tului. Iar maicile din Mânăstirea Recea îl simt și astăzi prezent, viu, alături de ele. Ca și când pă­rintele ar fi și acum acolo și nu ar fi plecat niciodată la ceruri.