– Duminica aceasta, pe 26 iunie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea părintelui Ioan Iovan. Duhovnic al Mânăstirii Vladimirești și mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste, părintele și-a petrecut ultimii 17 ani din viață la Mânăstirea Recea, din Mureș. În pofida bolii și-a bătrâneții, rugăciunile lui au făcut nenumărate minuni, pentru care există și azi mărturii. Vă propunem lecturii un ultim capitol dedicat marelui părinte Ioan Iovan, om sfânt, încă din anii vieții –
În 1990, când în România se despărțea întunericul de lumină, Preasfințitul Andrei Andreicuț, pe atunci nou Episcop al Albei Iulia, l-a chemat pe încercatul duhovnic Ioan Iovan să vină în episcopia sa și să pună umărul la ridicarea monahismului din Ardeal, lovit de secole de prigoane. Părintele Ioan a acceptat, și anul următor s-a mutat lângă Recea, aproape de Târgu Mureș, unde începuse construcția unor chilii. Curând, mânăstirea a fost gata și a devenit loc de pelerinaj, datorită sfințeniei părintelui Ioan Iovan, căruia îi mersese în toată țara faima de călăuză pe drumul aflării Mântuitorului și al împlinirii celor mai grele rugăciuni.
Pr. OVIDIU ILEANA: „A fost un sfânt”
Era toamna anului 1990, când pe holurile proaspăt înființatei Facultăți de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia și-a făcut apariția un părinte în vârstă. Cu barba și părul ninse, dar cu voce pătrunzătoare, răspândea în preajmă un har aparte. Părintelui Ovidiu Ileana i s-a părut că are în față nu un profesor, ci un bunic, blând și bun, care venise să îi învețe pe tinerii studenți nu teologie, ci cum să își rânduiască viața. Bătrânul dascăl nu avea nimic din înțepeneala care îi îmbracă, uneori, pe magiștrii în teologie. Avea viață și o bunătate fără sfârșit. „Dumnezeu a rânduit ca părintele să fie adus ca profesor la facultatea noastră de Preasfințitul Andrei. Nu neapărat ca profesor universitar, ci ca să facă cu noi duhovnicie, o inițiere în viața creștin-ortodoxă. Nu-l cunoșteam, nu știam că făcuse temniță pentru Hristos, iar când am aflat, a fost suficient pentru noi, ca să știm că adevărata credință se trăiește, nu se învață ca o teorie. Sfaturile pe care ni le dădea părintele Ioan Iovan erau sfaturi pentru viață. Ne transmitea altceva decât ceilalți profesori, pentru că viața lui, petrecută în suferință, îl încărcase cu har, iar asta se simțea. Cred că toți cei care l-au ascultat atunci au simțit asta. Duhovnicia nu este ceva ce se învață, ci se trăiește. Poți să fii un învățat care cunoaște totul despre creștinism, dar dacă nu-ți trăiești credința, atunci nu primești acel har pe care îl dă doar Dumnezeu. Iar părintele Ioan Iovan avea acel har. Și pentru acel har, mulți dintre noi am ajuns să ne spovedim la dânsul, deși, la început, am avut o oarecare reținere. Ne gândeam că părintele este deja în vârstă, avea pe atunci 70 de ani, și că va trece curând la Domnul, iar noi vom rămâne fără duhovnic. Dar părintele ne-a spus limpede: «Puteți veni să vă spovediți la mine, că voi trăi 86 de ani». Și cum a spus, așa a și fost! Știa încă de atunci, exact, când va muri. Așa am ajuns să îi fiu ucenic. Era un duhovnic căruia puteai să i te deschizi total. Ne spunea că, oricât greșește omul, Dumnezeu poate să ierte, dacă omul vrea”.
Părintele Ovidiu Ileana are, și el, deja, barba ninsă. Anii au trecut peste el. E un preot împlinit, iar împlinirea aceasta a făcut-o de mână cu părintele Ioan, care l-a purtat în brațele lui duhovnicești nu doar ca student, ci și ca preot, iar apoi ca tată. S-a întâmplat, de câteva ori, de-a lungul anilor, ca părintele să-și arate, discret, harismele. Dintre ele, cea mai evidentă era vederea duhovnicească, prin care părintele știa cine ești și ce faci, fără ca tu să ajungi să îi spui. Așa s-a întâmplat când părintele Ovidiu Ileana a mers să-l vadă la Recea, împreună cu soția sa, însărcinată pe atunci. Pruncul era prea micuț pentru ca sarcina să fie vizibilă din exterior, dar părintele Ioan, încă de când au intrat la dânsul, fără să apuce să îi spună marea veste, i-a întâmpinat, zicând scurt: «Ați venit toți trei!». „Eu simt un gol după ce a plecat din lumea aceasta părintele Ioan Iovan. Noi, cei care l-am cunoscut, îl considerăm sfânt, chiar dacă sunt unii care se împotrivesc. Și dacă cerem de la Dumnezeu un semn, eu cred că Hristos poate să-i descopere fiecăruia că părintele Ioan Iovan a fost un sfânt”.
Pr. Ovidiu Lazăr: „Primise puterea înaintevederii”
Părintele Ovidiu Lazăr l-a cunoscut pe părintele Ioan Iovan la vreme de necaz. Avea o mare încercare în familie, și pentru că nu mai avea unde să alerge, s-a dus la Mânăstirea Recea. Și părintele Ioan l-a șocat, vădindu-și, din prima clipă, harisma înaintevederii. „De la prima întâlnire, deși nimeni nu mă prezentase, mi-a spus pe nume! Am vrut să îi cer un sfat, fiind într-o situație delicată. După ce am ajuns la mânăstire, i-am spus unei maici că vreau să vorbesc cu dânsul, iar ea m-a rugat să aștept în biroul părintelui. Nu eram îmbrăcat cu reverendă, nu mă cunoștea nimeni din mânăstire, pentru că nu mai călcasem niciodată pe la Recea, așa că nimeni nu avea de unde să știe că sunt preot. Cu toate acestea, când părintele Ioan Iovan a intrat, a venit direct la mine, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus: «Ești părintele Lazăr, așa-i?». Am rămas uimit și, pe tot parcursul discuției, m-am gândit – «Oare unde ne-am mai întâlnit, de unde mă cunoaște?». Și pentru că nu găseam niciun răspuns, la finalul convorbirii l-am întrebat – «Părinte, noi ne-am mai întâlnit vreodată?». Și mi-a răspuns senin: «Nu! Dar de acum încolo ne vom mai întâlni!». Asta a fost prima întâlnire cu părintele. Pot să vă spun că a fost un șoc.
– V-a ajutat să rezolvați necazul pentru care îl căutați?
– Da, a fost prima minune pe care părintele a săvârșit-o în viața noastră. A fost un mare impas, o problemă gravă. Noi avem acum trei copii, dar chiar după prima sarcină, din pricina unor probleme de sănătate pe care le avea soția mea, medicul i-a recomandat să nu mai aibă copii. Și… a venit a doua sarcină, iar la naștere, doctorul i-a repetat recomandarea, adăugând – „V-am spus că nu mai puteți avea copii. De data aceasta ați scăpat cu viață, pe viitor să nu mai încercați.” Ei bine, soția a rămas din nou însărcinată, pentru a treia oară. Toți medicii pe care i-am consultat, că nu a fost doar unul singur, ne-au recomandat să facem avort. Ceea ce, bineînțeles, noi nu voiam. Cum să facem așa ceva? A fost o mare lovitură pentru noi, căci ne doream copii și ne-am mai fi dorit în continuare, chiar dacă era o chestiune de viață și de moarte… Dar medicii ne spuseseră că problema de sănătate este atât de gravă, încât, dacă nu avorta, atunci ar fi urmat să moară și ea, și copilul. Așa am ajuns să merg să cer sfatul părintelui Ioan, care, după cum v-am spus, mi-a zis pe nume din prima clipă, fără să-l fi cunoscut. Apoi, la finalul convorbirii, mi-a spus: „Să o aduci pe doamna preoteasă la mine, iar Maica Domnului o să vă poarte de grijă”. Așa am făcut, iar când am revenit, i-a spus așa soției: „Doamnă preoteasă, nu vă faceți griji, că totul va fi bine. Veți avea un băiat, pe care o să vi-l botez chiar eu”. Sincer să vă spun, atunci am luat-o doar ca pe o încurajare, că toată lumea te încurajează când ești la necaz. Sarcina era doar în luna a doua, așa că mai aveam mult până la capăt. Dar după ce s-a născut băiatul meu, am înțeles că părintele a văzut totul dinainte. Băiatul meu s-a născut, au trăit și doamna preoteasă, și el, mulțumesc lui Dumnezeu. Așadar, părintele mi-a tămăduit atât soția, cât și pruncul, pentru că era clar că avea o problemă de sănătate gravă, confirmată nu doar de un singur medic, ci de mai mulți. Feciorul meu a fost apoi botezat de părintele Ioan, așa cum dânsul a și prezis, și are acum 26 de ani. Nu a fost singura dată când părintele mi-a arătat că știe multe lucruri fără să-i spui. Am fost la un moment dat eu bolnav, m-am și internat în spital, unde am stat cam o lună de zile. Și, înainte de a mă interna, am mers la părintele pentru binecuvântare. Când am intrat în biserică, părintele tocmai termina Sfânta Liturghie. M-a văzut, și când m-am apropiat, fără să apuc să-i spun ce am, mi-a zis dânsul: „Ce-i măi, Ovidiu, ești supărat că te duci la spital? Nu-ți fă griji, că o să te faci sănătos!”. Fără să apuc să-i spun ceva! Și cum a zis el, așa s-a întâmplat. Altă dată. mi s-a întâmplat să slujesc cu dânsul și, în timp ce cânta, s-a îndreptat către o femeie din biserică și i-a spus: „Să nu-ți vinzi casa și să le dai banii copiilor, că o să rămâi pe drumuri. Ai înțeles?”.
Eu bănuiesc că atunci o vedea pentru prima oară, pentru că femeia nu părea să-l cunoască. Sau, altă dată, când slujeam împreună, un copilaș de trei-patru ani fugea prin biserică. Și, ca orice copil, se mai împiedica, mai cădea, făcea zgomot, ceea ce pe unii credincioși din biserică îi deranja. Așa că-i făceau semne să nu mai fugă, să nu mai strige. Atunci, părintele s-a întors către ei de la altar și le-a zis: „Mă, nu mai strigați la copilul ăsta, că atunci când l-au adus la mine, nici nu vorbea, nici nu umbla. Bucurați-vă că-l vedeți!”. Și n-a mai zis nimeni nimic în biserică… Și printre lucrările minunate pe care Domnul le-a săvârșit prin părintele Ioan se numără chiar propria lui vindecare, la ieșirea din temniță. Știți că părintele, atunci când a fost eliberat, nu a mers acasă, ca toți deținuții, ci s-a dus direct la Iași, să se închine moaștelor Sfintei Parascheva, să-i mulțumească? Trebuie să vă spun că părintele Ioan, ca urmare a chinurilor detenției, nici nu mai vedea, nici nu mai auzea bine. Minunea mi-a povestit-o chiar dânsul. Mi-a spus că s-a aplecat asupra Sfintei, care pe atunci nu era acoperită, ca acum, cu un capac, și i-a sărutat umărul drept. Și, în momentul respectiv, a simțit o mireasmă puternică de mir, ca un abur care a ieșit din sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva și i-a intrat în nas, în ochi și în gură. Când s-a ridicat, nu mai avea nimic. Cuvioasa îi redase într-o clipită și auzul, și văzul.
– Vă mai aduceți aminte cum arăta la acea prima întâlnire pe care ați avut-o? Care e chipul cu care v-a rămas în inimă părintele Ioan?
– Mi-a rămas pentru totdeauna în minte o față senină, un chip luminos, bucuros, un om lângă care ai fi vrut să stai mereu. Foarte, foarte luminos a fost părintele, și tot timpul cu o bucurie pe chip, pe care o transmitea și celor din jur. După acea primă întâlnire, toți anii câți a mai trăit, părintele Ioan a fost duhovnicul întregii noastre familii. Și ori de câte ori mergeam la dânsul, ne întorceam de acolo cu o bucurie mare în suflet. Toți! Nu exista să nu plec bucuros de la părintele, indiferent ce probleme aveam. Și de aceea, îmi era dor mereu să-l revăd. Nu mi se întâmpla numai mie sau familiei mele, ci tuturor credincioșilor cu care am vorbit și care îl cercetau. Toți mi-au mărturisit același lucru. Și mai era ceva. Ori de câte ori mergeam la dânsul, mergeam cu probleme, cu nelămuriri. Dar aproape niciodată nu apucam să punem întrebări, pentru că părintele Ioan ne răspundea, fără să îi spunem noi nimic. Tot ce aveam pe suflet dânsul știa dinainte. Iar asta, din nou vă spun, nu mi s-a întâmplat numai mie, ci și credincioșilor mei. Că dacă mi s-ar fi întâmplat doar mie, atunci aș fi zis că e o întâmplare. De-a lungul anilor, m-am convins că părintele primise de la Dumnezeu puterea înaintevederii.
– Ați slujit cu părintele Ioan de multe ori. Cum era când stătea în fața altarului?
– Era ca-n Rai la Liturghie cu părintele. Întotdeauna, la prefacerea Sfintelor Daruri în Trupul și Sângele lui Hristos, plângea. Întotdeauna! Și-mi spunea: „Măi, Ovidiu, ăsta-i dar de la tatăl meu! Întotdeauna tatei îi dădeau lacrimile la prefacere”. Știți că și tatăl dânsului a fost preot. Deosebit de înălțătoare au fost momentele trăite împreună cu părintele. Eu eram convins încă de atunci de sfințenia părintelui Ioan și încercam să-l observ atent, atunci când slujeam împreună, poate cu o insistență copilărească, ca să văd și eu cum slujește un sfânt. Liniștea și pacea pe care le insufla nu numai mie, ci tuturor, nu le-am mai întâlnit de atunci la nimeni.
– Părinte, ce credeți că lasă în urmă părintele Ioan Iovan, ca învățătură?
– Predica lui de căpătâi: să ne împărtășim. Îndemna pe toată lumea să ne apropiem de Hristos din euharistie. Și nu numai că îndemna, dar îi și făcea pe oameni să se apropie de Mântuitor prin Sfânta Împărtășanie. De altfel, părintele a și făcut minuni cu Sfânta Împărtășanie. Ne-a și povestit cum unui bolnav, care era muribund, i-a atins doar lingurița de împărtășanie de buze, pentru că nu putea să i-o dea, fiind inconștient. Iar acel bolnav, care era pe moarte, s-a vindecat apoi prin atingerea de cuminecătură. Un duhovnic ca părintele Ioan Iovan nu mai găsești azi. Pentru familia noastră, dânsul a fost mai mult decât un membru al familiei. Mergem însă mereu la mormântul lui, unde să știți că se săvârșesc minuni, și îl rugăm să ne ajute cu rugăciunile sfinției sale. Eu cred din toată inima că părintele e sfânt și că ar trebui canonizat. Atât cât l-am cunoscut, poate că alții l-au cunoscut mult mai bine, pot să spun cu mâna pe inimă că am cunoscut un sfânt în viață. Cred că poporul ar trebui să ceară canonizarea lui. Asta și e una dintre condițiile canonizării unui sfânt – ca poporul să-l recunoască ca atare. Sunt unii care simt miros de mir în jurul mormântului. Iar maicile din Mânăstirea Recea îl simt și astăzi prezent, viu, alături de ele. Ca și când părintele ar fi și acum acolo și nu ar fi plecat niciodată la ceruri.