Peștele cu solzi de aur

Ce bucurie am avut când am reu­șit să cumpăr de la Piața Gri­vița din Constanța un pește viu, extrem de mare, vioi și cu solzii aurii. Cu ma­re greutate l-am dus acasă, căci se zbătea teribil în cele două pungi de plas­tic în care îl căram. La un moment dat, a alu­necat din pungi și abia cu ajutorul unui tre­cător l-am adunat de pe jos. În mod cri­minal, mă gândeam că lovitura pri­mi­tă de la trotuarul pe care a căzut i-ar provoca, dacă nu decesul, mă­car o stare de cumințenie…

Ajunsă acasă, nu se punea pro­blema să-l gătesc imediat, era mult prea vioi. Prin urmare, băieții mei l-au luat în primire, l-au pus în cada din baie, au umplut-o cu apă și l-au bote­zat, pe loc, Moby. Îi vorbeau, i-au dus mâncare, fel de fel de bunătăți: pâine, brânză, salam, frunze de pătrunjel și de leuștean și chiar un rest de pan­diș­pan. Moby înota voinicește, se zben­guia, fă­când cele mai neașteptate tum­be, deschidea din când în când gura, parcă mulțumin­du-le noilor săi prie­teni pentru trata­ment și ospi­ta­li­tate. Intram și eu, din când în când în baie, să văd ce face Moby. Îmi fă­cu­sem planul să-l gă­tesc după o re­țetă sofis­ticată, lu­a­tă din car­tea de bu­cate a Sandei Marin. Moby era în­tr-o stare eufo­rică. Lo­vea cu coada apa din cadă, stropind totul în jur: pe­reții, mașina de spă­lat și chiar pe noi, când ne apro­piam prea mult de cadă. Nu mai pri­dideam să ștergem apa de pe jos. Nu se punea problema să folosim cada, să facem un duș. Moby era stă­pânul ab­solut. S-a lăsat seara, bă­ieții mei n-au mai ieșit la aer, și-au făcut lec­țiile în grabă, pentru ziua urmă­toa­re, trăgând me­reu cu urechea la ples­căi­turile ce veneau din baie. La cul­care, i-au urat lui Moby „noapte bună”, cu îngrijo­rarea că-l văd viu pentru ul­ti­ma oară.

A doua zi, Moby era la fel de vioi, apa din cadă mai scăzuse, baia era și mai udă. Moby înota voinicește într-o apă mai tulbure, probabil de la buca­tele cu care copiii îl serviseră. Ne-am spălat pe rând la chiuvetă, noi, părin­ții, mai ener­­vați, dar copiii, extrem de veseli. Chiar bucu­roși să se spele doar pe vârful nasului. Era clar că Moby scăpase de tigaie. Pofta de carne de pește ne trecuse tuturor. Nici dacă ar fi mu­rit nu l-am fi mâncat, dar nici să-l ținem mu­sa­fir, în continuare, nu era cazul. Ne-am sfătuit la modul se­rios și am hotărât să-l eliberăm. L-am pus pe Moby într-un butoiaș cu apă cura­tă, l-am urcat în mașină și, cu tot alaiul, l-am petrecut până la Ghio­lul de lângă Cons­tanța. Am ales un loc potrivit, cu o intrare lină în lac și cu o apă mică la mal, astfel încât să putem urmări com­por­tarea lui. I-am dat dru­mul și i-am urat no­roc. Moby a cer­­cetat cu aten­ție adân­cimea apei, îno­tând pe lângă mal, par­că vrând să ne arate pentru ul­tima oară solzii lui sidefii, apoi s-a în­drep­tat spre larg.

Moby, pește norocos, oare-ți mai amin­tești de noi?

LUCIA S.

Stimată și mult iubită redacție,

Nu știm cum să vă prețuim mai mult, decât rugându-L pe Dumnezeu să vă ocrotească și să vă ajute să rezistați ca o revistă unică – o mână care alină. Să fiți binecuvântați!