Salutări de la Strasbourg

A devenit o modă, aproape, în ultima vreme, să critici Uniunea Europeană. Nu că n-ar avea problemele ei, dar prea ne-am obișnuit să vedem numai răul, să pândim ce nu mer­ge, să dorim să moară capra veci­nului… Mai avem multe de în­vățat! Aderarea la ma­rea comuni­tate europeană n-a fost doar un avantaj economic, ci ade­rarea la niște valori de civilitate europea­nă, obligatorii și pentru noi.

În 1991, când am vizitat prima oară Stras­bourg-ul, a doua capitală a Uniunii Europene după Bruxelles, sediu al Consiliului Europei și al Parlamentului European, diferența față de ce lăsasem acasă era ca de la cer la pământ. În Ro­mânia, guvernul Petre Roman tocmai fusese dat jos, după o nouă sângeroasă mineriadă. Văzut zi­lele trecute, după o pauză de trei decenii, Strasbourg-ul nu și-a pierdut cu nimic din stră­lucirea de atunci: spre deosebire de alte orașe occidentale, a reușit să treacă prin valurile de schimbări dramatice din ultimii ani, fără să-și piardă tradiția și fără să facă compromisuri pe seama calității vieții locuitorilor săi. A rămas un oraș verde și primitor, un oraș pentru oameni, în primul rând. Un oraș înțesat de piste de bici­clete, un oraș cu tramvaie silențioase, care nu-ți zguduie pereții când îți trec pe sub geam, un oraș în care conducătorii auto respectă cu religio­zitate viteza de 20-30 de kilometri pe oră pe stră­duțele dintre case. Un oraș în care copiii mai mici sunt conduși de la gimnazii, acasă, în sigu­ranță, de colegii mai mari! În fine, un oraș care a rezistat tentației de a înălța blocuri gigantice de beton printre casele pitorești, în stil alsacian, cu faimoasele lor bârne încastrate în fațade multicolore…

Sigur că azi, România, e infinit mai aproape de Strasbourg față de acum 30 de ani. La Sibiu, la Cluj, la Iași, la Oradea, poți găsi o grămadă de locuri în care te simți la fel de bine, la fel de european, ca la Strasbourg. Dar e ceva care încă ne desparte: respectul față de cetățean. Ceea ce la noi a rămas încă la nivel de gargară electorală, la Strasbourg e ceva cât se poate de palpabil, iar rezultatul final se simte în calitatea vieții. În zadar avem, la București, o putere de cumpărare apropiată de a alsacianului, dacă la noi, spre deosebire de Strasbourg, ne lovim zilnic de mizerii, care ne fac viața un chin: de la calitatea aerului, la timpul pierdut în trafic, de la gălăgia infernală, la lipsa de respect pe care autoritățile ți-o servesc la tot pasul. Cantitativ, am recuperat mulțumitor față de Occident, în ultimii 30 de ani: avem și salarii mai apropiate de ale lor, avem și mașini ca ale lor, ne permitem vacanțe ca ale lor. Ce nu avem e calitatea vieții, civilita­tea exis­tenței publice. Ține și de cei care ne con­duc să impună și să se îngrijească de asta, dar ține și de fiecare dintre noi să ne facem unii altora viața un pic mai frumoasă. Modele avem, har Dom­nului, doar să vrem. În loc să    bârfim, să tragem cu ochiul, ca să vedem ce avem de făcut.