Summitul NATO de la Madrid (28-30 iunie) a fost, într-adevăr, un summit istoric. Întâlnirea celor treizeci de lideri ai statelor membre (la care s-au adăugat conducătorii celor două ţări candidate, Suedia şi Finlanda, şi reprezentanţii unor state apropiate de organizaţie) a subliniat uriaşul rol actual al Alianţei, rol ce părea, după dispariţia „blocului militar comunist”, uşor desuet. Ca organizaţie defensivă, NATO şi-a propus apărarea stabilităţii statelor membre, în limitele graniţelor recunoscute. Articolul 5 din statutul său obligă la o reacţie unitară, dacă vreunul dintre ele este atacat/invadat de o terţă putere. NATO are, prin urmare, un rol masiv, în prevenţia şi descurajarea oricăror intenţii agresive în relaţiile internaţionale fiind, altfel spus, cea mai eficientă „sursă de pace şi stabilitate”. Este firească, de aceea, aspiraţia multor state de a fi admise în organizaţie, de a se asigura că „umbrela” ei se deschide şi asupra lor. NATO pune însă nişte condiţii „speciale” pentru candidatele la admiterea în rândurile sale, de la acceptarea valorilor şi normelor democraţiei reale, la participarea comună la buget şi acţiuni. Ca în orice organizaţie internaţională, aderarea la ea presupune renunţarea la o parte din atributele suveraniste ale comunităţilor naţionale interesate. Niciun stat naţional nu poate avea pretenţia de a fi total independent în raport cu „partenerii”, solicitând concomitent „alianţei” să îi apere integritatea teritorială şi regimul politic ales. În România, dar şi în alte state (mai ales din estul Europei), destui „cârcotaşi interesaţi” au protestat împotriva „înregimentării” în NATO, văzând în ea o formă de transformare a ţării într-o „colonie a străinătăţii”, care – astfel – „ne fură bogăţiile şi ne strică tradiţiile și obiceiurile”. Importanţa aderării s-a văzut însă acum, când o „superputere” agresivă şi revanşardă, Rusia, a invadat un stat suveran şi independent, Ucraina, pe motive absolut aberante, tocmai pentru că nu face parte dintr-o asemenea puternică organizaţie. În lumea globalizată în care trăim nu mai este loc pentru suveranisme autarhice, independentisme autosuficiente. Rezultatul unor asemenea „atitudini naţionale” poate fi văzut în Coreea de Nord, Iran, Eritreea…
România este avantajată că face parte din NATO şi UE. Agresorul din răsărit ar fi fost prezent şi aici, pe plaiurile mioritice, dacă „scutul” oferit de ele nu ar fi funcţionat. Chiar dacă unii români au „mintea scurtă”, cei mai mulţi nu au uitat efectele ocupării ţării de către ruşi de paisprezece ori de-a lungul istoriei. Violenţa agresiunii ruseşti împotriva Ucrainei (cu cohorta ei de crime şi distrugeri materiale) a alertat majoritatea absolută a statelor din vecinătatea imediată a agresorului, care ştiu, din experienţă istorică, că un succes militar al acestuia abia îi deschide apetitul pentru noi achiziţii teritoriale şi noi „zone de influenţă”. Acesta este motivul pentru care NATO ajută militar Ucraina să reziste. Din această cauză, Suedia şi Finlanda, două țări tradiţional neutre, au solicitat aderarea. Acesta este contextul în care NATO a decis să îşi sporească prezenţa militară pe flancul său estic, trecând de la 40.000 la 300.000 de soldaţi detaşaţi. Importanţa istorică a summitului de la Madrid constă în schimbarea conceptului privind apărarea teritoriului statelor membre. Până acum, NATO îşi planifica reacţia de răspuns la orice agresiune într-un termen de 180 zile. Or, cum bine au observat destui analişti ai strategiei militare ruseşti, în acest spaţiu temporal, Rusia ar putea „înghiţi” cu totul state de mici dimensiuni, cu populaţii reduse, aflate „în prima linie” a frontului. La rândul lor, țările Baltice, Polonia sau România, ar putea fi ocupate, urmările acţiunii fiind catastrofale. Încă de pe vremea lui Stalin, ruşii au dovedit că pot nu numai să jefuiască şi să distrugă totul, ci şi să „deporteze” în Siberia sau aiurea, populaţii întregi. La Madrid, NATO a decis trecerea la „reacţia imediată” de întâmpinare a agresorului (de unde creşterea, în aceste ţări, a numărului de militari) şi definirea acestuia şi a zonei lui de acţiune drept „duşman potenţial” şi „zonă de război”. Marea Neagră se încadrează în ultima formulă, ce dă dreptul alianţei de a lua măsurile adecvate pentru protejarea intereselor economice generale. Summitul de la Madrid a modificat, aşadar, „organigrama” alianţei şi modalitatea ei de reacţie, NATO redevenind un „scut activ”, cum era în perioada confruntării „tăcute” cu „Tratatul de la Varşovia”. Pentru România, NATO îşi vădeşte acum total rolul de apărător sigur, închizând gura „suveraniştilor” şi „independentiştilor” mai mult sau mai puţin dirijaţi de interese „străine”. Pentru Rusia, organizaţia a transmis ferm prezența unei „linii roşii”, dincolo de care, orice aventurism imperialist va fi copleşitor şi definitiv amendat.
