Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

LIA SINCHEVICI: „Simt că fac parte din România Mare, cum a fost ea odinioară, în perioada de glorie a neamului nostru românesc, înainte ca Prutul să fie transformat într-o graniță”

„Am vrut să fiu o fată de-aici, nu o basarabeancă”

– De câte ori vedem o actriță frumoasă și ta­lentată, originară din Basarabia, ne bucurăm ca de-o poveste de dragoste împlinită: unirea se face și fără acte, granițele au dispărut. Lia, te simți și tu acasă în România, te-ai inte­grat?

– O, da, mă simt acasă în România și m-am simțit foarte bine aici din prima clipă, în primul rând, fiindcă aici se vor­bește limba română auten­tică, limba ro­mână curată, nepoluată! Încă din anii copi­lăriei mi-am dorit să vorbesc românește curat, așa cum dincolo de Prut nu prea ai cum. Ca să-ți exprimi identitatea adevă­rată, ai nevoie de un vocabular curat, fru­mos, elevat și exact, care în Ba­sarabia, du­pă părerea mea, s-a pierdut din cauza rusis­melor preluate după spargerea Uniunii So­vietice.    De-asta, când am venit în Româ­nia, prima tendință a fost să scap complet de accent, să nu mă depisteze nimeni că sunt basarabeancă. Asta a fost lupta mea de ani și ani de zile! Am vrut să fiu o fată de-aici, nu o basarabeancă, voiam să mă „infiltrez” complet în societatea românească, să fiu total în armonie cu ea… Ulterior, după vreo cinci ani, când am început să mă întorc mai des în Republica Moldova (fiind foarte prinsă aici cu școala și cu mun­ca, mai mult au venit părinții la mine, la Bucu­rești) și să reiau legătura cu artiștii de-acolo, mi s-a făcut așa un dor de moldoveanca din mine… Așadar, pot să spun că, în mine, unirea dintre Basarabia și România s-a produs într-un mod foarte intens și de-asta aici m-am simțit mereu ca acasă. Iar senti­men­tul ăsta a rămas intact: mă simt acasă și când merg în Republica Moldova, mai ales datorită nos­talgiei legate de copilărie, dar, sincer, Ines, când mă întorc în România, de fiecare dată simt că melodia limbii române de aici e melodia mea, melodia sufle­tului meu, simt că fac parte din România Mare, cum a fost ea odinioară, în perioada de glorie a neamului nostru românesc, înainte ca Prutul să fie transformat într-o graniță. Abia acum, în sfârșit, tocmai fiindcă simt că mi-am atins scopul acesta, al integrării depline în România Mare, consider că pot să-mi permit să încep să mă concentrez pe cine sunt eu, atât ca moldoveancă, cât și ca artist educat în Ro­mâ­nia, ca să-mi pun amprenta acestei identități și profesional.

„Am fost un copil post-sovietic”

– La tine acasă se vorbea limba ro­mână? Aceasta ți-a fost limba copilă­riei?

Cadru din filmul ”Strada Speranței”

– Da, la mine în familie se vorbește doar în limba română! Și chiar și în orașul meu natal, Re­zina, în proporție de circa 80%, lo­cuitorii sunt vorbitori de limba română. Avem și o școală rusă, sunt și alte minorități și niciodată n-au existat diferende. Celor care mi se adre­sau în rusă le răspundeam fie în rusă, fie în română… Așa că rusa eu am învă­țat-o de pe stradă, deci fără a fi constrânsă să fac asta. Eu m-am născut în 1989, cu un an înainte de retragerea Republicii Moldova din URSS, prin urmare, am fost un co­pil post-sovietic, fac parte din ge­nerația independenței Republicii Moldova. Și la televizor, cel mai mult îmi plăcea să mă uit la Teleenciclopedia și, în general, la TVR… La școală, de aseme­nea, eram foarte bună la limba română și scri­am mult, compuneam și poezii, iar la istorie, un alt domeniu pe care îl iu­beam, am avut noroc de pro­fesorul Nicolae Proca, mare luptător pen­tru unire, care ne-a crescut într-un spirit foarte patriot… Și de-asta, vezi, eu am visat și visez la România Mare, la această armonizare cu datina, cu străbunii, cu spiritul poporului român. Oricum, eu simt că venirea mea în România a însemnat întoarcerea acasă a Republicii Moldova, întoarcerea la patria-mumă.

– Războiul din Ucraina se poartă la granița țărilor noastre. Te temi pentru Ba­sarabia, pentru ai tăi? Mai ai rude acolo? Prieteni?

– Da, părinții mei locuiesc tot în Rezina, s-au pen­sionat, dar conti­nuă să trăiască aco­lo, în cuibu­șorul lor din Rezina, deși ne vizitează des și pe mine, în Bucu­rești, și pe fratele meu, care stă în Statele Unite. Si­gur că îmi fac mari griji pentru ei, așa cum îmi fac griji pentru toți cei implicați în acest conflict urât și rușinos pentru zilele noastre. Eu cred în pace, cred în iubire, în prietenie și în frumosul din oameni, și nu pricep de ce, în secolul XXI, nu putem să rezolvăm diferen­dele prin arta diplomației și prin omenie, evitând conflictele armate. Războiul, oricum l-ai privi, e o aberație a firii omenești, dovedește ne-omenescul, ne-firescul și ne-diplomaticul, și orice om care pre­țuiește esența umană nu poate să simtă decât dispreț față de acest conflict armat.

Pe malul Nistrului, la Rezina

– Să trecem granița din Ucraina în Rezina, orașul de pe Nistru în care te-ai născut. Care sunt cele mai frumoase amintiri de acolo? Ce-ai vrea să rămână în tine basarabean pentru totdeauna?

Lia și Alexandrina într-o călătorie a descoperirilor, pe mare

– Să știi că Nistrul e un reper important din copi­lăria mea, mă bucur că l-ai pomenit. Orașul Rezina era cumva înfrățit cu orașul Rîbnița, de pe celălalt mal al Nistrului, care făcea parte din neîn­țelesul teritoriu numit Transnistria: acolo trăiau verișorii mei și pentru că noi, în Rezina, nu aveam apă caldă, în fiecare sâmbătă treceam Nistrul, la ei, și făceam acolo câte o baie adevărată, în restul zilelor descur­cân­du-ne cu „dușul la lighean”. Abia prin 2002 am terminat cu „baia din Rîbnița”, fiindcă tehnologia a mai evoluat și părinții mei au re­ușit să cumpere un boiler. Nistrul era foarte important și pentru că vara mergeam la plaja de pe malul lui, care în copilăria mea încă mai exista, să ne bucurăm de soare și de bălăceală. Ulterior, apa a devenit foarte murdară și plaja a fost distrusă… Bine, mergeam și la mare, în partea ucrai­nească, unde acum este Ser­gheev­ca: părinții mei fiind medici, mergeam la sanatoriul de acolo și aproape toată vara nu ne clinteam de pe malul mării. Dar să revin la Rezina… Trebuie să ți-l închipui așa: un oraș mic, compact, cu o arhitectură preponderent industrială sovietică, dar la scară redusă, în sensul că majoritatea clădirilor au cel mult cinci etaje, așa că aspectul general e plăcut. Orășelul, care e frumos ame­najat și bine îngrijit, coboară apoi către Nistru, care pe vremuri era chiar mai aproape de case decât e azi. Acolo există încă ruinele străvechi ale unei cetăți geto-dacice și, când eram în liceu, eu și colegii mei de la echipa de dezbatere (eram în „Liga Național de Dezbateri” și mergeam prin țară, la concursuri, câștigam pre­mii…) am făcut efor­turi ca să ob­ți­nem fonduri și să ins­talăm acolo o ste­lă. Așadar, baștina mea e o așezare foarte ve­che, cu mult dinainte de Hristos: dacii au trăit acolo vre­me în­delungată, apoi satul, deși a avut o exis­tență fră­mântată din cauza triburilor inva­datoa­re, a reușit totuși să supravie­țuiască, pen­tru ca în epoca mo­der­nă, la începu­tul secolului XX, să dobândească statu­tul de oraș. Și, ca orice oraș destul de prosper și de cochet, Re­zina a avut pe vremuri și un cinema­to­graf, care încă mai exista în copilăria mea: mămica era o mare ci­ne­filă și mergeam adesea să vizionăm filme. Doam­ne, cât de impresionată am fost de „King Kong”! Aveam vreo trei ani… Mi-au povestit pă­rinții că mă uitam pe ecran cu niște ochi maaaari… eram fasci­nată! (râ­de) Așa cum fascinată eram de clădirea în sine, care adăpostea cine­ma­tograful: treptele alea înalte, pe care trebuia să le urci ca să ajungi la in­trarea amplă… Era ca un piedestal al orașului acest cine­ma­tograf! Mi-aș dori enorm ca în viitor să pot con­tribui cumva ca el să reînvie, să aibă o a doua viață: cinematograful din Rezina e cea mai dulce amintire a mea din copilărie (vezi cum se leagă lucrurile în viață: azi am ajuns eu să fac film!). Du­pă aceea a urmat etapa liceului, cu grupul de dez­bateri în care activam… Fiind olimpică la limba engleză, am câștigat și o bursă FLEX, datorită căreia, ca mic ambasador al țării mele, am stat și am studiat în America, în Ohio, un an: clasa a XI-a am făcut-o în Statele Unite. Eu care, până atunci, nu mai ieșisem din țară decât în Ucraina! (râde)

– Te-ai născut într-o familie de intelectuali: părinții tăi sunt medici, iar o mătușă a fost pictoriță. A contat în alegerea carierei tale cartea de vizită a familiei?

– De fapt, familia mea e chiar mai artistică de-atât. Mătușa mea, sora tatei, Serafima Sinchevici, a fost o pictoriță emerită din Ucraina (din Nico­laev), ea ducând numele familiei, cu cinste, în în­treaga lume. O familie bogată, cu unsprezece copii, în care tata e plasat, cronologic vorbind, mai către coadă, iar printre mătu­șile, unchii și verii mei (evi­dent, diferențele de vârstă sunt mari, unii din­tre verii mei sunt și de vârsta mamei!) există mai mulți muzicieni de mar­că, pictori, sculptori, fo­to­grafi și videografi, câți­va poeți minunați… Din câte se pare, suntem un neam cu o genă artistică pronunțată. Dar, sincer, deși sunt foarte mândră de familia mea extinsă și îmi privesc părinții cu reverență și admirație (în Rezina, toată lumea mă cunoș­tea ca fata medi­cilor Sinchevici, din care motiv eram tot timpul în alertă, ca nu cumva să-mi fac pă­rinții de rușine), eu mi-am urmat drumul meu, am mers pe calea pe care am simțit că trebuia să merg, nu m-am lăsat influențată de vreun exemplu punctual.

„Mi se încălzește sufletul gândindu-mă la bunița mea”

– Moldovenii le spun bunicilor „bunei”, un cuvânt plin de dra­goste și alint. În Occident, ro­lul lor a cam dispărut. La voi își mai au locul în casă, așa cum era altă­dată? Mai există dincolo de Prut cultul bătrânilor fericiți?

– O, mi se încălzește sufletul gân­dindu-mă la bunița mea – că eu o singură buniță am avut. Pe bu­nicii din partea tatei nu i-am cu­noscut, au decedat înainte să mă nasc, iar bunicul matern a murit când aveam cinci ani. Dar bunița mea a fost o perso­nalitate uriașă, a avut un loc puternic și bine ancorat în familia noastră. Ea m-a crescut. Bunița a trecut prin două războaie mondiale, prin foamete, prin sece­tă, prin tifos, a pierdut un copil bol­nav de can­cer… Bunița este eroina mea. Doamne, și-mi amin­tesc po­veștile pe care mi le spunea: cum era pe vremuri, cum se strângeau românii la hora satului și cum, de Cră­ciun, românii de pe ambele ma­luri ale Prutului cântau aceleași colinde și respectau aceleași tradi­ții… Asta apropo și de ce discutam mai devreme! Și azi, în spațiul nostru, bunicii sunt încă prezenți, însă, din păcate, nu la fel de mult ca în trecut, din cauza grijilor și nevoilor. În ceea ce mă privește, încerc, pe cât posibil, să-i implic pe bu­nici, pe pă­rinții mei și ai soțului meu, în viața copilului meu, vreau ca ei să fie cât mai prezenți pentru Alexandrina.

Jurnalista transformată în actriță

– După o experiență de jurnalist și, ulte­rior, de prezentare de modă, ai ales actoria. De ce?

Lia cu părinții ei și Alexandrina

– Am început cu jurnalismul în adolescență, ca reporter și prezentator la televiziunea locală din Rezina, apoi am continuat cu Facultatea de Jurna­lism și așa am venit la București. În timpul facultă­ții, am lucrat o vreme și ca mane­chin: am făcut re­clame, am apărut în video­clipuri muzicale… Dar, deși aveam priză la cameră (atrăgeam publicul și eram apreciată), nu mi-a plăcut: în urma acestor apariții eu, per­so­nal, m-am ales doar cu bully-ing și cu foarte mult stres. Și nici nu voiam să fiu doar o fată frumoasă, care apare prin reclame și dansează prin videoclipuri, fie ele chiar și cu foarte mult suc­ces. În România, mo­de­lling nu s-a făcut și nu se face pe cai mari, pentru asta ar fi trebuit să plec în străinătate, ceea ce eu nu voiam să fac. De fapt, pe mine modellingul nu m-a interesat niciodată, a fost doar așa, o modalitate de a câștiga niște bani de buzu­nar, ca studentă. A existat însă și ceva pozitiv: din ex­periența asta mi-am dat sea­ma că îmi plăcea foarte mult interacțiunea cu camera, că aveam ape­tența să creez perso­naje… Apoi, la o reclamă, l-am întâlnit pe Cristian Mungiu, care mi-a spus că sunt talentată și mi-a zis c-ar trebui să fac actorie. Așa că m-am înscris la școala de ac­torie a lui Dragoș Bucur, iar aco­lo, interacționând cu Andi Vaslu­ianu, cu Alexandru Papadopol (cu care, ulterior, am fost colegă și pe platourile de filmare), cu Cons­tantin Popescu (cu care am făcut un scurtmetraj) și cu Tudor Giur­giu (cu care, de asemenea, am lucrat la un scurtmetraj), mi-am dat seama că arta asta mă repre­zintă mult mai bine, ca formă de exprimare a sentimentelor și emoțiilor, decât munca jurnalis­tică. Din clipa în care am simțit că mă pot dezvolta personal mai mult prin actorie, n-a mai fost cale de întoarcere: am ales să continui pe acest drum. După ce am terminat Facultatea de Jurna­lism, am dat admitere la UNATC, la actorie, și am intrat din prima, la clasa lui Florin Zamfirescu. Unde am luat-o pas cu pas, dând deoparte orice experiență a mea anterioară: am intrat ca într-un laborator, în care am încercat să mă cunosc pe mine și să-mi testez limi­tele… Și tocmai din acest motiv, aceștia au fost niște ani grei: am luptat mult ca să-mi mențin neschim­bată personalitatea și caracterul, să nu mă unifor­mizez, să-mi păstrez și bunul simț, să fac actorie în bună înțelegere și nu la concurență cu ceilalți. Am stat foarte mult deoparte, am privit, am observat…    Să sperăm că această „strategie” a mea va da și roa­dă pe măsură, că, vezi, momentan, tot cei care se bagă în față reușesc în industria asta.

Viitorul de pe „Strada Speranței”

– Întâlnirea cu Toni Grecu a însemnat un moment important din cariera ta profesională: prima voastră colaborare a fost la proiectul „Ser­viciul Român de Comedie”, iar acum v-ați regăsit la filmările serialului „Strada Speranței”, de la Kanal D…

Lia, cu soțul și fiica ei

– Când Toni m-a luat în echipa „Serviciului Ro­mân de Comedie” (SRC) eu eram încă doar o actriță amatoare, așa că, în primul rând, îi sunt recunos­cătoare că m-a „văzut”, ca potențial, și mi-a acordat încredere. Apoi, la un moment dat, după ce-am în­ceput să lucrăm împreună la acest proiect, i-am cerut părerea: „Toni, mă gândesc să dau admitere la UNATC. Crezi că merită? Ți­nând cont că am făcut deja o fa­cultate și deja lucrez în dome­niu?”. Toni mi-a spus: „Doar tu poți să decizi asta, însă    cred că da, merită, pentru că în viitor cred că vei fi una dintre actrițele noastre de succes și merită să investești timpul ăsta. Dacă asta simți că vrei să faci!” Atunci am luat decizia definitivă: datorită lui Toni. Așadar Toni Grecu a fost un om crucial în defi­nirea carierei mele! Ulterior, s-a transformat în cel mai longeviv coleg al meu: e un om cu care în­totdeauna lucrez cu mare încre­de­re, cu mare plăcere și cu un uriaș entuziasm.

– Dincolo de profesionalism, ce apreciezi în mod special la Toni Grecu?

– Apreciez calitatea lui umană, bucuria lui de a trăi și de a in­teracționa cu oamenii și apreciez faptul că sensul vieții lui e să râdă: Toni e un om extraor­dinar de vesel și te molipsește cu jovialitatea lui și cu colosala lui energie pozitivă!

– Crezi în proiectul „Strada Speranței”? Îți place rolul tău? Aveți deja succes de public?

– Cred cu tărie în „Strada Spe­ranței”, fiindcă e un proiect pu­ternic și original, e un serial cons­truit cu migală, la care se muncește cu multă pasiune, dedicare și se­riozitate. În ceea ce-o privește pe Ta­mara, personajul meu, sigur că mi-e dragă, pentru că am investit mult în ea: grijă, atenție la detalii și la nuanțe, timp… Am luat-o foarte în serios pe Ta­mara, fiindcă Ta­mara e o basarabeancă la fel ca și mi­­ne, care a trecut și trece prin mul­­te greutăți care o afec­tează, fiindcă ea are un suflet bun și curat, e o fată muncitoare și de treabă, ca­re așteaptă vremuri mai bune. Sper să trezesc drag de Tamara în ini­mile românilor. Până acum, reacțiile pe care le-am primit au fost pozitive. Serialul e urmărit cu mult drag, iar audi­ențele o confirmă.

– Chiar și pe fugă, te întreb și despre familia ta: ești măritată și ai o fetiță, pe Alexandrina. Cum te gândești la viitorul tău și al familiei tale?

– Sinceră să fiu, eu întotdeauna viitorul îl pun în mâinile lui Dumnezeu, pentru că știu că doar așa poate să fie un viitor bun. Mă rog așa cum m-a în­vățat bunica, îl rog pe Dumnezeu să aibă grijă de mine, de familia mea și de noi, toți. Și am grijă ca și fetița mea să crească în credința pe care am moș­tenit-o de la străbuni, să crească având acest resort spiritual care s-o ajute în momentele grele ale vieții. Viitorul e al nostru, dar e în mâinile lui Dum­nezeu! Eu așa cred…

Foto: MIHAI CONSTANTINEANU, KANAL D

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian