ANCHETĂ – Unde să fugim de-acasă?

– O viață întreagă tânjim cu toții după „acasă”, un loc în care să ne simțim la fel ca melcii în cochilie: ocrotiți. Dar în viață avem și momente de erezie, când cea mai mare dorință a noastră este „s-o-ntindem” de-acasă, s-o rupem la fugă, fără să mai privim înapoi. Nebunia asta ne lo­vește o dată pe an și se numește vacanță. Din câte milioane de trasee există, astăzi am ales numai cinci. Sperăm să intre în joc și cititorii revistei, dezvăluindu-ne mările și oceanele pe care visează să navigheze, cu toate pânzele sus. La drum! –

CĂTĂLIN MANOLE

Evadare pe insulă

Da’ prosopul? Prosopul de plajă, ăla albastru, l-am pus? Io zic că l-am pus. Da’ ochelarii pentru scufundări? Pfai! Ochelarii! Fără ăia sunt pierdut! Da’ sigur i-am pus, eram cu ei în mână, lângă va­liză. E bine. Da’ pălăriuța de soare? Da’ crema de plajă? Și tot așa… ca un bătrânel ticăit ce urma să în­tâlnească o domniță mai tânără cu douăzeci de ani, făceam din nou inventarul bagajului cu care urma să plec în vacanță…

Anul ăsta, eu am șters-o la mare frumos de tot! Până să se dezmeticească oame­nii din restricțiile celor doi ani de pandemie și până să îi apuce groaza de vipiile ca­ni­culei, eu eram deja cu ba­ga­jele până în tavanul ma­șinii, în drum spre Gre­cia. Nici nu se încheiase luna Mai, și eu fugisem deja de acasă. Dar ce spun „fugisem”? Eva­­dasem, pur și sim­plu, „noaptea, ca ho­ții”. Am șters-o noap­tea la mare. Când ora­șul dormea. Când ve­cinii, cu bor­ma­șinile și prăjelile și mu­zica lor dormeau. Când tram­vaiele și se­ma­foa­rele dormeau. Când grijile de peste an moțăiau într-un colț al biroului. În zori, eram deja departe de ele, trecusem Dunărea pe la Ruse, traversasem toată Bulgaria, in­trasem în Grecia și așteptam feribotul spre insula Thassos. E ciudat să evadezi pe o insulă, dar mie toc­mai aceas­tă idee îmi place, să fiu „peste mări și țări”, cât mai departe de viața obișnuită, încon­ju­rat de apele peste care grijile și gândurile lăsate aca­să nu pot trece. Nu îmi trebuie hotel de cinci stele, prefer un golf liniștit, din care să înot până în larg dimi­neața. Nu vreau restaurant de lux, pre­fer să împart cu un pescar grec un pește de mare, per­pelit pe căr­buni. Nu vreau discotecă, îmi place liniș­tea în care simt intimitatea mării și a cerului înstelat.

Când am ajuns pe Thassos, în sătucul Skala Ma­ries, toate astea mă așteptau așa cum mi le amin­team. Și, ca de obicei, realitatea era cu mult mai amplă și mai bogată decât fotografiile din memoria mea. Uitasem de leandrii uriași, înfloriți, uitasem de răcoarea și parfumul pinilor sub care puteai să te ascunzi de arșița zilei, uitasem de zecile de pisici din port, care se împrie­tenesc imediat cu tine și te însoțesc pe la taver­ne. Am redesco­perit toa­te astea în pri­ma zi de vacanță. La ora ca­felei de dimineață eram pe terasa lui Va­silis, în fa­ța unui golf micuț și liniștit, cu apa lim­pede precum cris­talul. Vasilis m-a recu­noscut. Și-a amin­tit unul dintre ta­bie­turile mele, fu­rat de la bătrânii greci ca­re stau cât e ziu­lica de lungă la um­bră și se uită la tre­cători, mi-a adus, în loc de cafea, un pahar mare de ouzo cu gheață, re­ce-rece și cu par­fu­mul inconfundabil de a­na­son. „Bine ai ve­nit! Bucură-te, prie­­tene, viața e scur­tă!”, mi-a urat în limba ro­mână. Au urmat minu­natele zile de va­canță. Și cum sezonul abia se des­chisese, plajele erau cu foarte puțini oameni, dru­mu­rile nu erau aglomerate și, de multe ori, dimi­neața, eram primul care se avânta să înoate în apele liniștite. Liniștite și cam reci… dar ce mai conta? Eram la mare! Într-o zi, am urcat pe munte, în satul Theologos, și m-am plimbat printre casele vechi, tipic grecești, albe, cu ferestre albastre și acoperișuri făcute din plăci de andezit. M-am bucurat de puz­deria de flori necunoscute ce cresc prin grădinile cu garduri din piatră. Am mâncat miel și musaca și dul­ceață de smochine. În altă zi, am coborât până în adâncurile mării și am înotat cu peștii. Pești în cu­loarea curcu­beului, pești negri, simpli, pești vărgați sau dorade sclipitoare, ba chiar am văzut și un pește cu o burtă luminoasă, de zici că înghițise un bec. M-au primit să înot alături de ei, în acea misterioasă lume marină, în care am avut senzația infinitului. Doar o caracatiță m-a privit curioasă. Am privit-o și eu. Apoi ea a plecat, indignată pro­babil de oamenii atât de băgăreți, încât în ziua de azi, nici pe fundul mării nu mai poți să ai un pic de intimitate.

În ultima zi de vacanță, am primit un cadou, cum doar Grecia știe să îți facă: un indicator ruginit, pe marginea șoselei. Abia puteai desluși numele plajei, Fari. Am pornit-o în direcția arătată, dar drumul era atât de rău, încât a trebuit să abandonez mașina. Cu tot harnașamentul de plajă, inclusiv umbreluța de soare, a bătrânului ticăit și organizat care trăiește în mine, am luat-o la pas, prin soarele tot mai arzător al amiezii. Drumul prăfos m-a dus într-o superbă livadă de măslini. Pomi, probabil se­culari, cu trunchiuri răsucite și contorsionate, ca niște personaje bătrâne și înțelepte. Te primeau sub umbra lor și parcă le auzeai vocile blânde, de ființe ce au răzbit anii nemișcate și înțelepte, arbori străvechi, captivi între arșiță și piatră, dar totuși ro­ditori. Printre acei măslini am găsit, după aproape un ceas de rătăcire, ieșirea către plaja Fari. O co­borâre destul de abruptă, din stâncă în stâncă, ce mă ducea însă într-un loc paradisiac: un golf ca de piatră, cu apă turcoaz și nisip ca mătasea, de unde, în depărtare, se vedea muntele Athos, învăluit în ce­țuri. O plajă pustie, sălbatică, doar pentru mine! Cum să nu mă simt, în Eden, primul om? Ziua a­ceea a fost parcă scopul vacanței mele. Așezat pe ni­sipul fierbinte, am scos din rucsacul cu merinde de plajă un măr roșu. Am mușcat cu poftă, privind marea. Evadarea reușise.

GRIGORE LEȘE

Cămeșoiul de cânepă

Locul la care visez când sunt obosit, trist sau asaltat de întrebări fără răspuns, sau când, pur și simplu, aș vrea să evadez și să plec în vacanță, este de­par­te de București. E locul unde m-am născut, de un­de-mi trag puterile, un loc magic, în Țara Lăpu­șu­lui, situat chiar de unde por­nește drumul spre Ma­ramureș. Cum se ajun­ge acolo? E un drum de po­veste, care se îm­par­te în do­uă. Unul de că­ruțe, altul de picior. Pe cel din urmă o luam eu și de multe ori mă dă­deam la în­tre­cere și ajun­geam îna­intea că­ruțelor, că dru­mul de pi­cior era mai pe scur­tă­tură. Era măr­ginit de salcâmi, iar la începu­tul verii, era un par­fum ador­mi­tor care plutea de-a lun­gul dru­mu­lui. Pe aici mă aducea ma­ma să mă lase la bu­nici, sau mă ducea bu­nicul înapoi, la mama. Casa bu­nicilor era afa­ră din sat, o casă mică, din lemn, și-n ea sta ma­ma bătrână Varva­ra, și tata bătrân, Opriș…    Vacan­țele mele sunt vise, do­rința de a mă întoarce în locul ființei mele ade­­vărate, locul co­pilă­riei. Viața e fă­cută a­colo din lucruri sim­ple: casa, ani­ma­lele, ritua­lul muncii și-al săr­bă­torii. Dimineața aș merge la pârâu, m-aș spăla, mi-aș face rugăciunile, apoi aș griji de ani­male, apoi aș sta în pridvor să privesc spre pădure. Și aș cânta ori aș bate toaca. Acolo este un ecou extraordinar, su­ne­tul merge în pădure și vine înapoi, de parcă aș cân­ta pe voci suprapuse. Am cântat de mai multe ori acolo, singur. Sara, m-aș în­tâlni cu oamenii, să mai po­vestim de tăte cele. Cu gândul la un cântec nou, m-aș culca în pa­tul meu cu saltea de fân uscat, în căme­șoi alb, de câ­nepă.

Pe mi­ne tata mă pu­nea să păzesc al­bi­­nele. Îmi spu­nea: „Să nu dea Sfân­tul să roiască stu­pul și tu să nu știi unde s-o așeza”. Iar apoi, ca răsplată pen­tru că am cătat de roi, tata îmi dădea o bucată de fagure. Doamne, ce gust mi­nunat avea!

Ce va­canță mai fru­moasă există oare, decât să ai în­truna la ce visa? Îmi stă gân­dul să aduc din nou la viață locul acela din Țara Lăpușului, să reînviu o lume, să mă în­torc la modul acesta de viață simplă, in­te­gra­tă în na­tură. E tot ce poa­te fi mai fi­resc și mai ade­vărat. Și, cine ar vrea să mă as­culte și să mă va­dă, să vină acolo. Pen­tru că acolo e și muzi­ca mea la ea aca­să. Iar eu alte puteri aș a­vea acolo, în lo­cul unde m-am născut.

MATEI FLORIAN

Vacanță cu un miliard de stele

Ați văzut vreodată un urs în vacanță, tolănit într-un șezlong, la plajă, cu un pahar de șampanie în mână? Nici eu! În orice caz, dacă așa ceva ar exista, iar ursul ar avea chip de om, omul acela aș fi eu. Și asta, doar ca să postez pe re­țelele de socializare (pentru că azi, se pare, nu mai există va­canță fără rețele de socializare): „Simțindu-mă ursuz, la Mama­ia”. Pe scurt: vacanțele astea cu șampanie în mână nu sunt pentru mine. Sunt, de felul meu, mai urs, și îmi plac stelele care sclipesc pe cerul de noapte, nu cele aprinse pe hotelul unde sunt cazat. Pe ele le caut, mereu, pentru că, la fel ca orice urs respectabil, vara, în timpul zilei, prefer să rămân în bârlog. Orice temperatură care trece de 30 de grade mă face, inevitabil, să mormăi. Iar asta n-ar fi încă mare lucru, dacă n-aș simți cum min­tea și corpul meu sunt doar niște legume arun­cate la întâmplare, într-o zeamă lungă, care fierbe la foc mic. Dar, slavă Domnului, pe lumea asta, și oamenii urși se mai pot bucura de vacanța de vară! Dați-mi o pădure prin care să trec cu un rucsac în spate, dați-mi o poiană din care se văd munții, dați-mi un cort și un sac de dormit și e de ajuns. Iubita mea sigur o să mă însoțească, pentru că știe și ea, la fel ca și mine, rețetele bucuriei. Pen­tru că așa cum a lăsat Dumnezeu lucrurile pe pământ, cea mai bună apă e cea pe care o bei, aplecându-te peste pietre, direct din izvor, după 5 ore de mers. Și niciun măr nu va avea gustul celui pe care îl mănânci când lumea din care ai plecat e undeva, departe, abia zărită, ca o amintire dintr-o altă viață. Cum, la fel, cea mai gustoasă cină, de la cel mai luxos res­taurant, e o amărâtă de supă la plic, pe care o amesteci la primus, lângă cort, atunci când se înserează. Iar dacă ai ajuns până sus, până pe munții ăia pe care i-ai văzut din poiană, soa­rele s-a îmblânzit, iar liniștea a început să pic­teze cerul cu razele sângerii ale apusului, poți să fii sigur că ai ajuns unde trebuie. Nu știu ce fac urșii în momentele astea, dar eu, cu sigu­ranță, tac. Las toată lumina să mă umple, până când, la fel ca soarele, ajung un punct mic, roșiatic, pierdut în tot miracolul ăsta simplu care ne în­conjoară. Zâmbesc, probabil, sau plâng, proba­bil, în orice caz, nici nu mai con­tează. E totuna. Dacă am ajuns până aici și se întâmplă asta, motivul e unul singur: bucuria! Bucuria unui urs în vacanța de vară, care va împărți cu ursoaica lui o ciocolată cu rom, va privi, până când se va face frig, luminile care se tot aprind în orașele de pe vale, ca să intre apoi în sacul de dormit, în cortul acela de un miliard de stele.

ALINA OLTEANU

Căruța cu coviltir

Mi se pare stân­je­nitor să mărtu­ri­sesc că sin­­gu­rul loc în ca­re îmi do­resc cu ade­vărat să-mi petrec vacanța asta de vară este… propria mea casă. Dar am un motiv înte­meiat. Anul trecut, du­pă multe ezitări, obs­tacole și negocieri, am reușit să ne extin­dem, cum­părând un teren de la un vecin. Spre deosebire de restul grădinii, terenul cel nou dă către un câmp, dincolo de care se în­tre­zărește orașul. Un câmp sălbatic și verde, care freamătă în permanență de via­ță. Greierii se aud nu doar seara, ci încă de la primele ore ale dimineții. Oră­căie și broaște, pentru că în apro­piere se află și-un iaz. Iar în jurul ia­zului a crescut un crâng frumos, plin de păsări. Ciripitul lor se aude câte e ziua de lungă. Păsări sunt și pe câmp. Chiar și fazani sau ulii. Bărbatul meu are un binoclu performant, prin care am în­ceput să trag și eu cu ochiul, când apare la ori­zont o pasăre. Iar apoi, încerc să dibui ce o fi. Jocul ăsta, cu ori­zontul, coboară în mine o pace adâncă. Și flo­rile! Mirosul lor, uneori, pur și simplu, iz­bește! În curtea noastră acum a înflorit Mâna Maicii Dom­nului, în Mai a fost miresma de flori de salcâm și de soc (nu cresc la noi în grădină, dar primăvara, parfumul lor vine valuri-valuri de pe deal). Totul e minunat, ca o piesă glo­rioasă de teatru, la care suntem singurii spectatori. Dar, la fel ca la teatru, vrei cel mai bun loc. Undeva, în primele rânduri, sau la balcon. Ei bine, loja mea e chiar în grădină. De îndată ce noul teren a ajuns în posesia noastră, bărbatul meu s-a apucat să-l ame­najeze. Mai lipsea doar să cânte, de fericit ce era. Deși plantele sunt încă tinere și iarba e plantată recent, terenul arată deja ca rupt din revistă. Apoi s-a apucat să construiască din lemn o terasă lipită de spatele casei. L-au ajutat doar băieții noștri, bătând câte-un cui. A terminat-o în timp-record. Apoi a vopsit-o în portocaliu și în verde deschis. „Parcă e o căruță cu coviltir”, am spus. A tăcut la nedreptatea mea. Știa că până la urmă o să ajungă să-mi placă. Așa a și fost. Căruța cu coviltir s-a transformat pentru mine într-o lojă de teatru, din care asist la spectacolul pe care mi-l oferă natura. Locul    preferat de vacanță. În fiecare clipă liberă a zilei și în fiecare seară dau fuga acolo. Îmi iau cartea, tableta, tele­fonul. Dar le las adesea uitate, captivată de reprezentația naturii. Nori care desenează pe cer siluete fantastice: păsări planând alene sau țâșnind brusc din iarba înaltă. Câmpul sălbatic, în lumina mie­roasă a apusului. Și doi oameni fericiți, ținându-se de mână, pen­tru a împărtăși emoția curată a momentului. Uneori cu cu­vinte, alteori fără să-și spună nimic. Unde să plec? Ce să mai vreau de la vacanța de vară? Cine ar putea să-mi ofere mai mult?

OTILIA ȚEPOSU

Grădina cu vrăbii și turturici   

    Ani de-a rândul, am așteptat și am plă­nuit vacanțele, cu mult înainte să se încheie tri­mestrele școlare, ca să fie li­beri și copiii și să pornim spre munte și apoi la mare sau invers. Cu muntele era în­totdeauna mai sim­plu, pentru că mer­geam la bunicii aflați pe-atunci în floa­rea vârstei, fie în Ma­ra­mureș, fie într-un sat de munte din Brașov, mai sus de Bran. Am avut așadar norocul unor zile petrecute în locuri tihnite, cu oa­meni, întâmplări și frumuseți de vis. Așa au și rămas în amintirea noastră acele zile: zile de aur, cu miros de povești. N-au lipsit în acei ani drumețiile pe crestele și prin poienile munților, vânătoarea de ciu­perci, făcutul fâ­nului, scăldatul în apele reci și iuți, ve­cine cu păduri bă­trâne, de unde cule­geam și ierburi de leac. Ne-am umplut traista nu doar cu amintiri și pei­saje mi­nunate, ci și cu alu­ne, zme­ură, afine, mu­re, „pom­­nițe”, adi­că frăguțe săl­batice, pe care le înși­ram pe fire de pipirig, bune de legat apoi la încheietura mâinii sau la gât. Am cu­les trifoi în patru foi, muguri de brad, măcri­șul-iepu­re­lui, cu care ne răcoream în zilele fier­binți, până să ajungem la fân­tâna cu apă rece ca gheața, ori la izvorul care ieșea exact de sub rădăcina unui fag bătrân.

Cu marea ne-am descurcat la fel de ușor, pentru că ani de-a rândul am ales să stăm pe același țărm, vegheat de niște bărci vechi, pe care am ajuns până la urmă să-l îndrăgim. Costineștiul era în vremurile lui bune locul în care puteai să te împrietenești cu marea, de oricât de departe ai fi venit. Și marea ne-a lăsat mereu, vară după vară, amintiri cu miros de alge scoase de valuri la țărm. Ur­mele pașilor noștri, în nisipul umed, nu s-au șters cu totul în vâltoarea anilor. Mai suntem încă acolo, dacă vrem, părinți și prunci, în­tr-o ilustrată din alt veac.

Anii au trecut, copiii au cam terminat șco­­lile, vacanțele noastre nu mai în­seamnă de multă vreme drumuri împre­ună și povești cu nunți de licurici, spuse apoi la lumina stelelor. Viețile și timpu­rile noastre au acum alte ceasornice, alte stații și peroane, alte nisipuri și plaje și, cu siguranță, alte poieni și vârfuri de munte, care așteaptă drumeții.

Pentru mine, acum, vacanță adevărată ar fi… ar fi dacă aș putea șterge cu bu­retele niște gânduri, niște dorințe neîm­plinite, une­le proiecte neter­mi­nate, câ­teva promi­siuni neono­ra­te. Vacanță ar fi dacă aș găsi un loc anume în care să scap de toate aceste griji. Locul po­trivit în care toate cele întunecate, su­pără­toare, triste, amăgitoare, prea zgomo­toase, prea țâfnoase, prea neașezate în cursul firesc și natural al vieții, toate acestea și multe al­tele, încă, nu ar încăpea. Mărturisesc cu    tris­tețe că nu știu dacă în acest moment aș avea energia și răbdarea să caut acest loc. Până una, alta, tind să cred că locul acesta în care „aș fugi de-acasă” pentru o „vacanță de vis” este, la urma urmei, tot curtea mea, unde în­văț cot la cot cu un nuc și o salcie, cu un măr bătrân și o tufă de lavandă, cu niște marga­rete și câțiva călțunași, cu niște mâțe și doi câini, cu câteva vrăbii, două turturici, niște broaște de iarbă și multe șopârle cu urechi verzi-al­băs­­trii, în­văț zil­nic un nou al­fabet al tih­nei și al ră­gazului rupt din rostogo­lirea neier­tătoare a tim­pului. Va­canța în gră­di­na mea!