Despre haosul urbanistic din România s-au scris tomuri întregi. După ’90, s-a construit enorm. Multe sate anexate orașelor au devenit ele însele așezări citadine, în toată puterea cuvântului. Pe lângă avantaje, există, însă, și pierderi mari. Zone cândva respirabile s-au sufocat, în timp, prin aglomerarea de clădiri pe metru pătrat. E cazul Bucureștiului, unde casele interbelice, cu curte și grădină în jurul lor, au fost dărâmate și înlocuite de blocuri zgârâie-nori, forțând o dezvoltare pe verticală, fără nicio noimă estetică. Marea problemă a României nu este atât lipsa confortului locativ, cât urâțenia noilor construcții, lipsa unui stil distinctiv, așa cum există în țările occidentale.
Și pentru ca răul să fie desăvârșit, exemplele proaste de la oraș s-au mutat și la țară. Așa ne-am trezit cu viloace colorate în toate culorile curcubeului, construite prin satele de munte. Iar ceea ce la oraș mai poate fi pus, uneori, pe seama unor eclectisme care ne scapă nouă, observatorilor de rând, în zona rurală, devine de-a dreptul hidos, prin contrastul flagrant, cu arhitectura veche – și cât de frumoasă! – a satului românesc.
Scriam, în urmă cu ceva vreme, despre eforturile Consiliului Județean Bihor, de a opri dezastrul estetic din satele de munte, prin impunerea „la sânge”, a unui nou regulament arhitectonic. Cât de importantă este implementarea lui vedem în mai toate deplasările noastre prin țară. Sigur, există și mult progres: drumuri asfaltate, canalizare, cămine culturale, săli de sport, în schimb, casele noi, trufașe și opulente sunt stridente și nepotrivite cu tradiția zonei: unul construiește o cabană de lemn, altul își ridică o casă cu multă sticlă și decorațiuni aurite, altul, de-a dreptul un blocșor de oraș. Ce diferență între satele noastre și așezările de munte din Alpii austrieci, care și-au păstrat arhitectura tradițională… E o desfătare să le privești! Ceva speranță există, ce-i drept, și la noi. Arhitectul-șef al Consiliului Județean Cluj, de exemplu, Claudiu Salanta, și-a făcut un obicei din a semnala public, proiectele cele mai frumoase și mai potrivite de case pentru satele din Ardeal. Unul dintre ele este cel al comunei Aiton, unde se dezvoltă un superb ansamblu de 23 de case, cu specific arhitectonic tradițional. Surpriza vine când afli cine e dezvoltatorul proiectului – Biserica Reformată din Aiton (asta, într-un sat majoritar românesc)! Un alt exemplu că se poate sunt fostele sate săsești din zona Brașovului și Sibiului, unde vechile case au fost renovate, respectându-se cu sfințenie arhitectura locului. Tot în Sibiu rezistă și tiparul caselor vechi, românești, din satele de sub Munții Cibinului: Sibiel, Săliște, Jina. Te simți acasă în ele. Te identifici cu locul. Îți cresc puterile, ca lui Făt-Frumos din poveste! Totul e să ne inspirăm din ele, să păstrăm și în marile construcții elemente ale arhitecturii tradiționale. Satul românesc e în plină dezvoltare: e păcat ca progresului să îi lipsească tocmai imaginea, marca frumosului, marea zestre a satului tradițional românesc.
