„Democrația originală”

În 1990, Ion Iliescu, „emanatul revoluţiei ro­mâne”, propunea reconstrucţia statului, alienat de experimentul administrativ comunist, pe baza unei „democraţii originale”. Puţini cetăţeni au în­ţeles la acea vreme ce voia să semnifice acest con­cept. Cei familiarizaţi cât de cât cu textele poli­tologice ştiau, desigur, ce înseamnă demo­craţia reală şi cum funcţionează ea. Modelul con­cret era sistemul multipartinic, specific occi­dentului, în care cetă­ţenii aleg liber oferta de guvernare ce le pare cea mai potrivită momen­tului. Adjectivul „originală”, adăugat de Ion Iliescu organizării democratice la care România urma să revină, nu a fost, totuşi, băgat în seamă, deşi evenimentele care au urmat ar fi trebuit, încă de la început, să îi lămurească, mă­car pe cetăţenii mai informaţi, ce înseamnă. Abia după mineriade, care au avut ca ţinte sediile partidelor istorice reconstruite şi ale organizaţiilor ci­vi­ce independente, a apărut clar că „ori­gina­litatea” democraţiei româneşti constă în divizarea fos­tului partid unic, PCR, în mai multe grupări apa­rent concurente, pentru a da iluzia, prin ma­nipulare propagandistică, a „ale­gerilor libere”. Vio­lenţa cu care au fost combătute partidele isto­rice şi PAC-ul, partidul societăţii civile, modul în care le-au fost blocate iniţiativele legislative, penetrarea şi pervertirea conducerilor lor, au fost tehnicile prin care s-a urmărit „alini­erea” noilor forțe politice la „originalitatea” vizată de moş­teni­torii comunismului românesc. Urmă­rile sunt ştiute de toată lumea: PAC-ul s-a auto­dizolvat, PNŢCD-ul a sucombat, după o trecere efemeră pe la guver­nare, singurul partid „malea­bil” (după o serie suc­cesivă de divizări şi reuniri) fiind PNL-ul, care a început „să se dea pe braz­dă”, acceptând să intre în alianţa cu PSD-ul (cum s-a auto­denumit, după mai multe schimbări de siglă, FSN-ul). Cu această „unire”, „originalitatea” democraţiei româneşti a devenit și mai evidentă, pentru toată lumea. Ea este în fapt o răs­turnare a formulei comuniste „partid-stat”, trans­formată acum în „stat-partid”, statul cu veni­turile lui fiind „pârghia” care uneşte gruparea poli­tică la putere. Esenţa „sistemului” constă în dirija­rea veniturilor acestuia spre satisfacerea intere­selor de grup ale formaţiunilor politice aparent opuse.                   

Motivată de contextul internaţional tulbure (cu efectele pandemiei şi ale războiului ucrai­nean), alianţa PSD-PNL, constituită prin dili­genţele pre­şedintelui Iohannis, a provocat, după închegarea ei, cel puţin două „seisme” politice. În primul rând, a dovedit că în România dis­tincţia „stânga-dreap­ta” este falsă.    (PNL-ul, con­siderat de dreap­ta, s-a adaptat total la schema PSD-istă, consi­de­rată de stânga.) PNL-ul a renunţat la caracteristica principală a unui partid democratic real, aceea a servirii interesului ge­neral al comunităţii, el nu mai este un partid de dreapta, în aceeaşi măsura în care PSD-ul nu este şi nu a fost, decât aparent, un partid de stânga. Al doilea seism constă în faptul că alianța celor două partide a provocat dispariţia opoziţiei reale în politica românească. USR-ul, cândva un challenger al „sistemului”, a devenit, datorită luptelor interne şi confuziei ideologice din pro­gramul său, o voce firavă, făra rezonanţă publi­că. AUR-ul produce „mult zgomot pentru ni­mic”, nefiind în stare să ofere un program al­ternativ coe­rent, la deciziile administrative ale „sis­te­mului”. „Forţa dreptei”, gruparea lui Ludo­vic Or­ban, pro­duce, deocamdată, confuzie, vrând să preia conco­mitent steagul liberalis­mu­lui, aban­­donat de PNL, şi al creştin-democraţiei, pier­dut prin deces de PNȚCD. Reperul lui Da­cian Cioloş este „căutarea de sine”, singurul lui „me­rit” momentan fiind destabilizarea şi debi­litarea USR-ului. Celelalte grupări cu pretenţii partinice – PRO România, ALDE, NOI (al Vio­ricăi Dăn­cilă), nu contează în ecuaţie, fiind doar „rebuturi” ale unor structuri perimate. Pusă față în față cu rea­litatea politicii ro­mânești, „demo­crația ori­ginală” a lui Iliescu (ins­pirată din „de­mocrația con­trolată” a lui Putin) pare să fie pe drumul cel bun. Suntem conduși de două partide, strâns uni­te într-unul singur. Victoria e aproape.