Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Azorică și pisoii lui

Foto: Shutterstock

Azorică este câinele vecinilor noș­tri. Cu pi­cioa­re scurte și strâm­be, cu trup lung, dar în­desat, are toate mo­tivele să se pre­tindă o corcitură de Teckel. Este foarte simpatic și isteț. Are stăpâni buni, o cușcă fru­moasă și se simte perfect în țarcul lui mărișor, con­form normelor euro­pe­ne în vigoare.

Prin ochiurile mari din plasa țarcului cu pricina, trece nestingherită Miți. Vă înșelați dacă bănuiți că Miți este pisica acelorași stă­pâni. Nu. Ea este pisica lui Azo­rică. Doar a lui. Împart același „dormitor” și mă­nâncă din ace­lași blid. Miți pleacă și vine când dorește. Nu are a da nimănui socoteală. Așa se face că, în­tr-o pri­mă­vară timpurie cu ciripit de păsări și miorlăituri dra­matice de motani, ea s-a lăsat vră­­jită de cei din ur­mă și a dispărut câteva zile și nopți de acasă. Se întâm­pla pen­tru prima oa­ră, deci, oameni și câi­ne erau des­tul de ui­miți și îngrijorați. Pes­te puțin timp, venetica so­si iar acasă. Era sla­bă și cam murdară, dar nonșalantă și își un­du­ia felin coada subțire. Parcă le-ar fi spus tu­turor, mieunând filo­zo­fic: „Ce vreți, dragilor, e glasul naturii, e glasul iubirii!”. După fix două luni, iar uimire și agi­tație în ograda de alături. Miți dispăruse din nou. A fost strigată, căutată. Miți nicăieri. Doar Azorică, de această dată, nu părea deloc îngrijorat. Stătea demn în țarcul lui, cu un aer foarte serios și foarte responsabil. Știa el ce știa. Nu mai dormea în coteț și abia se mai atingea de mân­care. Totuși, dimineața străchi­nuța era goală. Situa­ția aceasta bizară a durat câteva zile, după care mieu­na­tul subțirel a 3 pisoi, încă „fără ochi”, a dez­legat miste­rul. Miți născuse în cotețul cald și con­fortabil al lui Azo­rică, iar el, ca un adevărat „tată adop­tiv”, își lu­ase în serios rolul de ocrotitor al celor 3 făp­turi mici și nea­ju­torate. Cu timpul, pisoii au „făcut ochi”, ieșeau din co­teț, mâncau lacom din stra­china lui Azo­­rică, și se jucau în țarc, sub pri­virile îngăduitoare și pline de dragoste ale celor doi „părinți”, Miți și Azo­rică. În tot acest răs­timp, câinele nu a intrat în cușca lui nici măcar când ploua; nu a mâncat din blidul său de­cât du­pă ce mama și cele 3 odrasle „ale lor” se să­tu­rau. Stă­tea, se uita la ei răbdător, și nu dă­dea niciodată din coa­dă – semn că nu era de glu­mit. Puii trebuiau atent ob­ser­vați și su­pravegheați (să mai spu­nă cineva ceva des­pre inima de câine). Du­pă cam o lună și ju­mă­tate, din motive doar de ea știute, pisica și-a cărat în bot puii în­tr-o cutie din garaj. Nu se știe din ce cauză a făcut schimb de locuință. Probabil venise mo­mentul ca pisoii să iasă de sub ocrotirea pă­rin­tească a lui Azo­ri­că și să învețe a deveni inde­pendenți. Câinele și-a re­luat locul în coteț și la masă, căci acum, mama și puii ei erau hrăniți se­parat de el. Primea, uneori, vizita mâ­ței și a mâți­șo­rilor ei. Și era tare mulțumit. Își înde­pli­nise misiunea. Avea sentimentul datoriei îm­pli­nite. Oare câți oameni cunosc acest sentiment?!

INGRID I.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian