Cum vă apărați de amenințări?

– Secetă, criză, război… Viața începe să semene cu o menghină. Fie­care se ferește cum poate. Răspunsurile care urmează oferă câteva sfa­turi pentru a putea rezista –

Elvira Terheș 78 de ani, pensionară

„Moașă-ta pe gheață de suferință, dispari de la mine!”

(Mă apucă de braț și facem câțiva pași îm­preună pe aleile parcului. Apoi se oprește și începe să gesticuleze aprins.)

Dragă, eu sunt un om pragmatic! Nu siropoasă, nu indiferentă, nu fantezistă! Prag-ma-ti-că! Există o problemă în viața mea? O suferință, un necaz? De ce să tot zgândăr durerea? Ce obțin din asta? Să stau să plâng toată ziua? Ce, am înnebunit? Tu cum crezi că am ajuns la vârsta asta, sănătoasă tun? Mi-am făcut analizele: în afară de colesterol mărit, sunt sănătoasă tun! La 78 de ani, da! Azi-mâine, 80! Secretul vieții a fost că nu m-am văicărit din toate nimicurile… Că nimicurile alea se depun exact ca grăsimea pe șolduri, și pe urmă nu știi de ce ai avut stop cardiac sau atac cerebral! Nu-ți spun câte prietene a­veam, repet: aveam, că s-au dus toa­te una câte una, firi sen­sibile, că dacă li se vorbea urât la pia­ță, boleau trei zile de supă­ra­re… „Ce aveți, dra­gă?”, le spu­­neam, „Ce aveți? S-a în­tâmplat? S-a în­tâmplat! Mergi mai departe!”. Ce ar fi ca fie­care prostie care se întâmplă s-o pui la suflet? Unde am ajun­ge? E plină viața de prostii și, mai ales, de proști! Nu le da satisfacție! Tu greșești, tu te încarci cu pros­tia lor! Dragă, să nu înțelegi din ce-ți spun că m-au ocolit neca­zurile în viața asta. Ohooo, câte au fost! Nu se poate fără, nu se poate! Și să nu crezi că-s făcută din piatră și că pe mine nu mă ating, că nu știu ce înseamnă să doară… Știu! Doar că, spre deo­sebire de alții, m-am călit, dră­gu­țule, m-am că­lit! De mică m-am călit! 16 ani aveam când m-a lăsat un băiat cu ochii-n soare, de credeam că o să mor de durere! După ce am bocit ca proasta, m-am gândit: merită băiatul ăla plânsul meu?! Nu merită! Plângeam de orgoliu! La ce-mi folosea plânsul ăla? Schimbam lucrurile cu ceva? Nu! Așa că moașă-ta pe gheață de suferință, dispari de la mine! Și așa m-am enervat, c-am făcut suferința să dispară! De atunci, când văd că vine răul și începe să mă roadă, strig la el să dispară, și el dispare… Îți spun, dragă: nu folosește la nimic să suferi, la nimic!

Melania Dumitru 39 de ani, account manager

„Nu contează ce metodă alegi, important este să scapi de rău”

(Cât am stat de vorbă cu doamna Elvira, a trecut de două ori în fugă prin dreptul nostru. Am regăsit-o apoi, ceva mai încolo, odihnindu-se pe una dintre băncile parcului.)

Fiecare are metoda lui de a se apăra de rău. Soțul meu merge să joace fotbal, sâmbătă de sâm­bătă. Bine, pentru el e doar un pretext ca să rămână până târziu cu prietenii la o bere. Îl înțeleg, sincer îl înțeleg. E felul lui de a se elibera de stres. Am prie­tene care aleg să meargă la cumpărături. Sim­plul fapt că umblă teleleu prin magazine, că pro­bea­ză rochii sau bluze, e suficient pentru ele ca să le facă să se simtă bine. Sigur, am și prietene care preferă să meargă la teatru sau la concerte, care râd de prietenele care aleg magazinele… Alții pe care îi știu merg la restaurante, alții fac zilnic o mie de pași, își plimbă câinele, iar unii se îndoapă cu fel de fel de prostii. Eu, ca de obicei, sunt la mijloc și încerc să împac pe toată lumea. În definitiv, nu con­tează ce metodă alegi ca să alungi fricile care te înconjoară, contează ca acea metodă să funcțio­neze. Pentru mine, de pildă, nu există tratament mai bun decât alergatul. Aleg în parc, cu niște adi­dași buni în picioare, îmi pun căștile la urechi, dau dru­mul la muzică și, zboară, Melania, zboară! Asta simt: că muzica devine parte din mine și că nu mai alerg: zbor! Nimic nu-mi face mai bine ca asta! E terapie curată! Felul meu de a face față ră­ului!

Răzvan Comănoiu 44 de ani, antreprenor

„Să te aperi de rău e un instinct”

(Magazinul în care am intrat e pustiu: cer o pâine și pun o întrebare. Primesc răspunsul și, abia la sfârșit, și pâinea.)   

Nu mai citește lumea literatură, dar cărți de astea, care te învață cum să fii cel mai bun, cel mai mare, cel mai liniștit, sunt pe toate drumurile. Toți le-au citit! Toți au devenit psihologi. Unde te uiți, mai găsești pe unul care să-ți spună ce trebuie să faci ca să-ți fie bine… Efec­tiv, nu mai ai loc de ei! E inflație de gu­ru! Dacă n-au citit cărțile, măcar niște citate de pe internet tot știu, și ți le ser­vesc cu aerul ăla că tu ești prost și ei deștepți! Mie mi s-a acrit de oa­meni de ăș­tia, specialiști în dat sfaturi, măcar să văd că funcționează, că au învățat din ele ceva și viața lor s-a schimbat în bine. Aș! Un pic să te uiți mai de-aproa­pe și o să vezi că tot o apă și un pământ sunt toți! Îmi dai sfaturi de cum trebuie să găsesc calea inte­rioară și liniștea, și tu urli la primul om care nu-ți acordă prioritate în trafic?! Nu-ți e un pic așa, jenă? Toți vor să dea sfa­turi, dar nimeni nu e în stare să apli­ce sfaturile alea la pro­pria persoană. Pentru mine e simplu: să te aperi de rău e un instinct. Unii îl au mai dezvoltat, alții nu-l au deloc. Îl poți antrena, nu zic nu, dar dacă nu-l ai în tine, e de­geaba. Ins­tinctul e, cum să zic…, un fel de-ani­mal, ceva care ac­ționează, fără să te întrebe dacă ai citit pe inter­net, cum se poate lup­ta cu stresul. Ce?, mi-a zis mie cineva, când eram trist, să mă duc la mama în brațe, că acolo o să-mi fie bine?! Nu! Dar eu știam, încă din anii copilăriei, că mama e mai tare ca orice rău. Era instinct, dom­nule, ins­tinct! Evident că azi, la 44 de ani, nu mai pot să fug la mama să mă ia în brațe! Dar tot ins­tinctul mă protejează. S-au adu­nat prea multe lu­cruri care mă apasă? Stop joc! Închid prăvălia, trag obloa­nele, îmi iau nevasta și plecăm oriun­de, doar așa, ca să mă liniștesc. Con­­dusul mașinii mă rela­xează, nu trebuie neapărat să ajung undeva. Dar la ideea asta n-am ajuns că am citit niște cărți… Ceva din mine, ins­tinctul ăla, mi-a zis că asta tre­buie să fac, să plec, naibii, s-o iau din loc, să schimb pei­sajul și să nu mă mai gândesc la nimic. Și să știi că func­ționează! Cu cât pleci mai departe, cu atât răul se face mai mic. Dar de aici și până să le dau sfaturi altora e cale lungă. Nu sunt eu omul care să facă pe deșteptul, să-și dea cu părerea pe internet.

Ana Cosmineanu 27 de ani, web designer

„Mi se face rău fizic când văd bombardamente și crime”

(Se aranjează în camera telefonului ca într-o oglindă. Îmi spune că nu vrea să fie fotografiată, că nu o avantajează lumina.)

Am fost mereu o persoană empatică. Teoretic, asta e o calitate, dar, crede-mă, când te lovești de toată suferința din jur, calitatea asta devine o mare problemă! Toată viața am fost o făptură sensibilă, când eram mică, plângeam că am văzut o pisicuță abandonată sau vreun puișor de pasăre căzut din cuib… Dar acum e vorba de oameni, nu vrei să știi ce e în sufletul meu, când mă confrunt cu toate dra­mele care ne sunt prezentate non-stop pe canalele media… Refugiații ăia de bătrâni ucraineni, cu pisica în brațe și casa transformată în ruine, sau co­piii ăia, strângând în brațe câte-o păpușă… Cum­plit! Și după ce că sunt cum sunt, mai am și prostul obicei să văd, să ascult până la capăt ce se întâmplă acolo. Și pe urmă, tot eu mă plâng de palpitații și de amețeală… Crede-mă, mi se face rău fizic când văd bombardamente, crime, inundații… Doar când pronunț cuvintele astea și simt că mi se face rău… Nu știu… trebuie să fii indiferent pentru asaltul ăsta mediatic, să ai capacitatea să nu te lași atins de rău, să fii mai rece, mai nepăsător… Eu nu sunt așa. La începutul pandemiei, când vedeam ce se întâmplă în Italia, când imaginile din spitale rulau oriunde întorceam capul, am simțit o spaimă atât de mare, că am fost la un pas să chem salvarea. Și nu era că mi-era frică pentru mine! Nu! Empa­tizam cu oa­menii ăia! Toată suferința lor o pri­meam direct în inimă! A fost groaznic, groaznic! La fel s-a în­tâm­plat și când Putin a invadat Ucraina și oriunde mă uitam erau imagini cu orașele bom­bardate… No­rocul meu e că am în preajmă oameni care mă în­țeleg. Părinții mei, prietenii mei, iubitul meu… Sunt norocoasă să fiu înconjurată de oameni care mă iubesc și mă cunosc. Ei mă trag de acolo, ei îmi schimbă gândurile în altă direcție, ei au fost mereu șansa mea, pentru că singură, doar cu sensi­bi­litatea mea, nu m-aș fi descurcat niciodată. Să ai pe ci­neva lângă tine, să nu fii singur față în față cu răul, asta ajută.

Ștefan Sas, 41 de ani, inginer

„Bibilica noastră trebuie să se odihnească”

(L-am întâlnit într-o dimineață de duminică. Mi-a spus că e exact ora la care poate zâmbi li­niș­tit. Așa că a zâmbit.)

Adevărul e că trăim într-un stres teribil. Ser­vi­ciu, trafic, facturi, tele­foane, război, criză, covid… un asalt con­tinuu de știri catastrofale, care nu te lasă să respiri. Când, în sfârșit, ajungi acasă și speri să-ți tragi sufletul, te așteaptă alte belele. Nevasta e su­părată și ea de la slujba ei, un copil e bolnav, altul a spart un geam și trebuie să intervii la diri­ginte ca să fie iertat, în fine: probleme, pro­bleme, proble­me… De asta îmi place să spun că nimic nu-i mai fru­mos pe lume, decât duminica și concediul. As­tea sunt remediile mele sfinte! Dacă cineva mi le-ar lua, probabil că în jumătate de an aș fi internat la nebuni… Așa, pot să pun, oficial și legal, pauză. Dacă și Dumnezeu a simțit nevoia să se odihnească după facerea lumii, eu de ce n-aș face-o? Nu sunt eu din cale afară de religios, dar înțeleg perfect ros­tul duminicii pe pământ. Nu se poate fără pauză! Așa că îmi închid telefonul, îmi torn un pahar cu vin, caut un documentar despre jun­gla amazoniană sau despre pârșul verde de Alas­ka și îmi las cre­ierul să se odihnească. Orice baterie trebuie pusă la încăr­cat ca să funcționeze, așa e și cu bibilica noas­tră. Când ajung la 100%, pot s-o iau de la ca­păt.