MĂDĂLINA MUȘAT (actriță): „Să fii actor este meseria ideală. Ești plătit ca să te joci”

– Actriță tânără a Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheor­ghe, a devenit foarte repede o preferată a publicului și miza câș­ti­gătoare pentru mulți regizori de top –

– E primul tău interviu în revista noastră, așa că spune-ne la început câteva lucruri pe care crezi că trebuie să le știm despre tine.

– Am 27 de ani și am început să fac teatru acum 17 ani, când eram elevă în clasa a IV-a. M-a „lovit” repede. La început m-au înscris părinții la cercul de teatru al Palatului Copiilor din Cons­tan­ța, apoi am activat în mai multe trupe de teatru de amatori. A urmat facultatea de teatru, pe care am terminat-o acum doi ani.

– Deși ești încă începătoare în ale scenei, ai devenit o actriță importantă a Teatrului din Sfân­tu Gheorghe, te-ai integrat repede…

– În acești doi ani de când sunt angajată la Teatrul „Andrei Mureșanu”, am descoperit o trupă foarte unită și pasionată, prin intermediul căreia am avut ocazia să cunosc câțiva regizori foarte buni, de la care am încercat să asimilez cât mai multe lucruri. De-a lungul acestui timp, am fost distribuită în șase spectacole – „Grădinărit uman”, în regia lui Andrei Măjeri, „Consim­țământ”, în regia lui Radu Afrim, „Jurnalul unei me­najere” – un one woman show făcut de mine, „Dis­pariții”, în regia lui Cristi Ban, „Lacrimile ama­re ale Petrei von Kant”, în regia lui Radu Ni­ca și „Blasted”, în regia lui Bobi Pricop.

– Nu e greu să lucrezi cu regizori atât de diferiți, fiecare cu personalitatea și stilul lui?

– Lucrul a fost extrem de variat de la un regizor la altul. Cred că e necesar să lucrăm cu regizori cât mai diferiți, pentru că astfel ne putem îmbogăți paleta de aptitudini pe care o dezvoltăm de-a lungul timpului, învățând să ne adaptăm ușor la fiecare stil. Bineînțeles că modul în care am lucrat la fiecare proiect nu a depins doar de regizor, ci și de cheia de lucru pe care fiecare text a solicitat-o. Lucrând la „Grădinărit uman”, am învățat, de pildă, să „jonglez” cu obiectele. Am interpretat un rol de barmaniță și am avut de-a face cu foarte multe obiecte, pe care a trebuit să le mânuiesc cu mare precizie și dexteritate. De la regizorul Andrei Măjeri am învățat că spiritul ludic este primordial într-o cheie abstractă.

În cadrul repetițiilor la „Consimțământ”, am descoperit noi modalități de a mă exprima sce­nic. Regizorul Radu Afrim m-a provocat să mă autodepășesc și, în același timp, a reușit să scoată la suprafață ceea ce găsise mai autentic în mine, firescul, care în teatru se lasă greu exprimat. De multe ori preferam să stau pe margine și doar să privesc cum Radu Afrim construiește celelalte scene. Am rămas surprinsă să observ măiestria cu care le dirija.

În urma lucrului la „Jurnalul unei menajere”, spectacol pus în scenă de mine cu mine, am învățat ce înseamnă responsabilitatea creării unui proiect întreg și responsabilitatea stingerii tuturor luminilor din teatru, urmată de închiderea lui, pentru că dacă tot repetam singură, preferam să o fac noaptea. Mi se părea că iese mai bine. Iar după ce încuiam tot teatrul, mă întorceam câ­teo­dată de patru ori înapoi, să verific dacă nu mi-a scăpat ceva.

De la regizorul Cristi Ban, în cadrul lucrului la „Dispariții”, am descoperit cea mai paradoxală latură a comediei – faptul că leje­rita­tea impro­vi­za­ției combinată cu o structurare ma­te­matică foarte solid fondată este secretul cons­truirii unui personaj comic.

De la regizorul Radu Nica am luat exemplul cu­rajului de a expe­rimenta, de a în­cerca, de a-ți ima­gina că poți orice. Am învățat să mă aflu într-o con­tinuă căutare, pen­tru că în felul aces­ta pot dis­pune de nume­roase opțiuni din care să aleg. Cred că așa se naște unicitatea – din cu­raj.

„Blasted” este spectacolul care m-a scos cel mai mult din zona de con­fort, iar asta mi-a o­ferit satisfacție. Cel mai mult îmi place când lucrurile devin di­fi­cile și trebuie să cre­ez un fel de stra­tegie pentru a le pune cap la cap. De la regizorul Bobi Pri­cop am învățat o lecție foarte im­por­tantă, și anume, că naturalețea apare atunci când nu for­țezi nimic.

– Cum ți-ai dat seama că vrei să fii actriță?

– Nu îmi dau seama care a fost momentul exact, dar cred că s-a întâmplat demult. Probabil că părinții mei au descoperit înaintea mea această chemare, pentru că ei au decis să mă înscrie la cercul de teatru. Am găsit recent un jurnal de când eram mică în care scria „când o să fiu mare, vreau să dau la teatru”, și am dat… ce-i drept, de șapte ori! De atunci, am început să iau sintagma „ai grijă ce-ți dorești” în serios.

– Cum au fost încercările repetate de a intra la teatru? Ai învățat și din eșec?

– După liceu, am dat mai multe examene de admitere la Cluj și la București, până când am intrat la Cluj, la clasa domnului profesor Miklόs Bács, în urma celei de-a șasea încercări. A șaptea oară a fost admiterea la masterul de actorie de la UNATC, pe care l-am absolvit vara aceasta. Au fost niște încercări dureroase, pentru că te con­si­deri extrem de neîndreptățit atunci când nu poți face ce-ți place. Totuși, deși nu a fost deloc co­mod, dacă mi s-ar oferi acum șansa să schimb ce­va la acest trecut, nu aș face-o, pentru că atunci când privesc retrospectiv la propria mea încăpă­țâ­nare, descopăr cât de tare mi-am dorit, de fapt, să practic această meserie.

– Ești unul dintre tinerii artiști pe care Ra­du Afrim i-a invi­tat să înregistreze un tes­ti­monial la Gala UNI­TER. Cum ai pri­mit pro­pu­nerea?

– M-am bucurat mult să fac parte din ge­nerația tânără de artiști pe care Radu Afrim dorește să o pro­­moveze. Cred că este important să ofe­rim publicului câte un semn, din când în când, că suntem aici, că muncim și că îi in­vităm să culeagă roa­dele muncii noas­tre. Ceva proaspăt și re­con­fortant.

– Ce înseamnă tea­­trul pentru tine?

– Este sursa mea principală de plăcere. Ești plătit ca să te joci: meseria ideală…

– Care au fost men­torii tăi?

– Îmi place să-i nu­mesc mentori pe toți cei de la care am avut ceva important de în­vățat, iar eu încerc să „fur” ceva esențial de la fie­care om care îmi iese în cale, începând de la pro­fesorii mei de actorie din cadrul celor două facul­tăți, UBB și UNATC, de la colegii mei mai mari din teatru și mai ales de la regizorii cu care am lucrat. Cred că e important să avem oameni po­triviți, la mo­men­tul potrivit, în jurul nostru, pentru că ei ne for­mează.

– Ai pe cineva aproape în ce faci? Un fan necondiționat?

– Mama mea. Deși nu mai este printre noi, e deasupra mea la fiecare pas. Ea îmi dă putere infinită să merg mai departe.

– Ce dorințe ai pentru stagiunea care începe în toamna acestui an?

– Îmi doresc să fiu provocată și mai mult, să ies și mai mult din zona de confort. Să nu mă com­plac în mecanisme care deja func­țio­nea­ză, să mă dezvolt, să fac un pas mai departe.

Foto: Volker Vornehm