* Haruki Murakami, „Persoana întâi singular”, traducere și note de Andreea Sion, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 200 p.
Haruki Murakami este scriitorul japonez contemporan cel mai citit în lume. Cărțile lui, din categoria celor ce se vând în milioane de exemplare, sunt traduse imediat după ce apar în original fiindcă editorii de peste tot știu câți fani are și deci cât de profitabil e numele lui (aflat și pe lista candidaților la Nobelul pentru literatură). Din anii 80 începând, a scris mult. În seria de autor de la Polirom au apărut 21 de volume: romanele care l-au făcut celebru, dar și cărți de povestiri și eseuri. Ficțiunile lui ample, cu structuri fluctuante între real și fantastic, au repere muzicale, istorice, de modă și atmosferă adevărată, dar și întorsături supranaturale și mistere apreciate atât de masa cititorilor „de plăcere”, cât și de criticii literari. Cea mai nouă carte a lui, a 22-a, adăugată acum seriei de autor, conține proză scurtă și v-o recomand ca lectură de vacanță: e subțire și nu îngreunează bagajul, povestirile de 10-20 de pagini nu solicită memoria de la o pauză de citit la alta, iar temele propuse sunt prietenoase și cu cititorul ingenuu. Cei care l-au mai citit pe Murakami îi vor recunoaște și aici ingredientele specifice: muzica – jazz, pop, rock din secolul trecut (în tinerețe scriitorul a fost proprietar al unui club de jazz), sporturile, cu deosebire baseball, erotismul, conspirații bizare, o Japonie occidentalizată ce și-a transformat vechile tradiții și simboluri în produse de export. Toate textele sunt povestite, cum spune și titlul, la persoana întâi. Un Murakami trecut de 70 de ani, care ni se adresează direct („aș vrea să vă povestesc despre…”, „vă vine să credeți? Păi, să credeți! Pentru că așa s-a întâmplat”) și căruia îi face plăcere să evoce sau să-și inventeze, mimând confesiunea, isprăvi legate majoritatea de femei. Spre deosebire de noul val de prozatori, inclusiv de la noi, erotismul din povestirile bătrânului japonez e decent și delicat. Aici cred că e limita „occidentalizării” lui, căci oamenii în vârstă – spre deosebire de copiii și nepoții lor, oricât de cultivați, care vor să-i sfideze încălcând tabuurile, mai ales de limbaj – au fost crescuți în respectul, poate ipocrit, al cuviinței și pudorii. Dezinvoltura cu care naratorul, conștient de audiența lui, își amintește de iubite din adolescență, de aventuri de o noapte cu femei nemaiîntâlnite vreodată, de atracții bazate pe gusturi artistice comune e deturnată adesea prin asocieri aleatorii ale memoriei, mecanisme ale iluziei, derapări magice dincolo de plauzibil, spre basm, fabulă, parabolă despre interconectările văzutelor și nevăzutelor din existențele omenești. Acest traseu epic e folosit de Murakami în toate ficțiunile lui ale căror teme și „tehnici” nu ezită să le repete, ca un meseriaș experimentat ce e. În „Persoana întâi singular” poți întâlni o maimuță-mascul vorbitoare care-și declară credința că „dragostea e combustibilul absolut necesar vieții”. Sau o femeie urâtă care-l învață pe tânărul ei prieten că „noi, cu toții, purtăm măști într-o măsură mai mare sau mai mică”, dar sub masca urâtă poate fi un om frumos, iar sub cea frumoasă – unul urât. Că ceea ce i se pare trist naratorului nu e faptul că el a ajuns în vârstă, ci că „ceilalți, care erau de o seamă cu mine, au îmbătrânit. De exemplu fetele frumoase și pline de viață pe care le-am cunoscut în tinerețe au deja nepoți. Mi se pare tare straniu (…), mă forțează să accept ideea ca și visele din tinerețe s-au stins. Moartea unui vis poate fi uneori mai tristă decât sfârșitul unei vieți”. Se pare că milioane de cititori ai lui Haruki Murakami apreciază acest gen de cugetări comune puse pe seama unor persoane și pățanii ieșite din comun.
