Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Iubire cu țepi

Foto: Shutterstock

Luați loc pe prispa casei sau în balco­nul plin de muș­cate și ascultați po­ves­tea de iubire dintre două inimi cu țepi. Îmi plac ne­spus de mult florile: orice cu­loare, orice parfum ar avea, fețișoarele lor mă binedis­pun și îmi fragmentează viața într-un mozaic de petale și de voie bună. Am auzit că și între suratele flori există afinități, dar faptul că am fost eu însămi martora unei mari povești de iubire între doi „ghimpați”, mi se pare și acum greu de crezut!

Într-o vară, la oferta din „colțul verde”, am găsit 6 cactuși: mi­cuți, îngrămădiți în pahare de plas­tic și orbiți de ne­onul din su­per­mar­ket. Ca să fiu sin­ceră, cac­tușii nu-mi plac în mod spe­cial, dar dacă prie­tenul meu a decis că acela era ca­doul de ziua mea, am zâmbit cu recu­noștință, am luat piticii speriați și i-am lăsat în voia lor, pe bal­con. Mulți dintre ei nu au rezistat: poate au simțit că nu-i iu­beam din toată inima, ori i-a sugrumat aerul înveninat de la Mi­la­no, sau i-a topit dorul după nisipuri arzând în apu­suri toride… S-a salvat un singur ghimpat, dar se vedea că nu-i merge prea bine nici lui. Tân­jea, și parcă ridica din ume­rii nepu­tin­cioși: „Ce să fac dacă am țepi? Nu poți să mă mângâi și pe mine?!”. În toamnă, a apărut pe balcon și un aloe orfan! Avea o hăi­nuță ca o pe­rie și era spe­riat ne­­voie ma­re… L-am găz­duit în cel mai în­de­părtat colț, ală­­turi de cactus. Ce­le­lal­te flori erau vizibil cu­prinse de pa­nică în prezența „a­ri­ci­lor”. Eu îi udam rar și îi pri­veam în treacăt. Se chinuiau să crească, și dimineața întindeau spre mine o mânuță verde, ca o per­nuță de ace: „Buon­­gior­no, Cristina!”. Într-o noapte grea ca plum­bul, o furtună ne­mi­loa­să a pro­vocat un ade­vărat mă­cel în gră­dina mea de pe balcon: muș­ca­tele zăceau într-o baltă de petale ro­șii, iar trandafirii tremurau ghe­muiți, cu ghivecele tra­se pe ochi… Alo­iașul fusese rănit cel mai tare: o bară de fier îi retezase în ju­mătate trupul fragil. Din ochii lui verzi se pre­lin­geau lacrimi lipi­cioase…

„Ce să facem, ce să facem?”, ne tânguiam în­tr-un glas, flori, frunze și stăpână! L-am recuperat pe aloiaș și l-am sprijinit alături de cactus. I-am udat, i-am bandajat cu priviri ca mierea și le-am spus o poveste cu dune aurii, arzând în apusuri în­depărtate… Mi se rupea inima de mila lor; seara, parcă îl auzeam pe mi­cul aloe cum se tânguie, iar rana îi trecea foar­te greu. Nu aș fi vrut să îl pierd, de când su­ferea îl în­dră­gisem cu ade­vărat și-i acor­dam toate îngrijirile și privi­legiile! După un timp, am remarcat un fe­nomen ciudat: cac­tusul în­tin­sese do­uă brațe țepoase spre aloe, cu­prin­zân­du-l în­tr-o „picantă” îm­­brățișare. Rănitul a început să-și re­vi­nă: și-a sprijinit trupul mutilat pe cactus și au în­ceput să-i dea frunze noi. Dar mi­nune: doar pe partea în­dreptată spre ami­cul lui ghimpat. Cactusul a prins și el pu­teri și a cres­cut într-un an cât alții în trei, sprji­nindu-l voi­ni­cește pe aloiaș! Am înțeles că, în marea lor suferință și înstrăinare, ascunși sub armura lor verde, cele două plante găsiseră puterea să reziste! Acum ocupă locul de cinste pe balcon și le-am pus o fun­diță ro­șie, să-i apăr de deochi!

Iubirea lor mi-a fost o adevărată lecție și mi-a de­mons­trat că, de multe ori, cele mai cal­de și mai sen­sibile suflete „se ascund” sub țepi!

CRISTINA M. – Milano

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian