Povești cu ciori

Bunici, copii și nepot ne-am bucu­rat vara aceasta de câteva zile la mare. O mare frumoasă, cu apa cal­dă, soare, o briză ușoa­ră, turiști politicoși și ama­bili, hotel primitor… Toate astea te favorizau să observi și în­tâm­plări deosebite din ju­rul tău.

Eram într-o dimineață fru­moasă, lângă piscina din fața hotelului „Admiral”, de la Ni­sipurile de Aur din Bulgaria. În fața noastră coborâse din zbor o cioară, care a dat peste o bu­cată de pâine uscată, ce rămă­sese nevăzută de oamenii care curățiseră plaja, iar căldura de peste zi uscase pâinea, trans­formând-o în pia­tră. Cioara a încercat să o sfărâme cu cio­cul, dar n-a reușit. Istețimea ei a învățat-o însă ce să între­prindă. Cu uscătura în cioc, a mers la marginea piscinei, a înmuiat-o în apă, a așe­zat-o apoi pe uscat și a mân­cat cam jumătate din ea. Cealaltă jumătate a luat-o în cioc și a plecat spre partea opu­să a piscinei, unde era o altă cioară. Aceea și-a deschis și ea ciocul și a primit „ca­doul” de hra­nă. A în­fulecat-o cu pof­tă, apoi ce­le două ciori s-au să­rutat cu cio­cu­rile și au zburat îm­preună pe aco­pe­rișul u­nei clă­diri aflate în fața noas­tră. Țo­păiau una în jurul celei­lalte: u­na bucu­roa­să pen­tru bi­ne­le ce-l fă­cu­se, cea­laltă bucu­­roasă de gestul ge­neros al su­ratei. Au mai ră­mas acolo câtva timp, apoi au zburat împre­ună, bucurându-se, probabil, de soa­re, de mare și de ce le-o mai fi scos Dumnezeu în cale.

Omul ajunge la fapte bune prin educație, dar necuvântătoarele au „educația” din ins­tinct. Am mai apreciat inteli­gența ciorilor și cu alte ocazii. O cioară din parcul Copou din Iași s-a ospătat cu niște res­turi de mâncare din­­­tr-o pun­gă luată dintr-un coș de gunoi, apoi a luat punga goa­lă în cioc și a dus-o de unde o ridi­case. O altă cioară, care și-a găsit puiul că­zut din cuib și cu o aripioară ruptă, și-a vârât cio­cul sub trupul lui, l-a ridicat în spatele ei și l-a urcat în cuib. Peste câteva zile, am văzut-o an­trenându-și mi­cu­țul la lecții de zbor.

Și vreau să mai fac o re­mar­că. Cioa­ra ne este fidelă no­­uă și locurilor noastre, așa cum se spune și în niște sim­pa­tice versuri pen­tru copii: „Fie iar­nă, fie vară,/ Eu nicicând nu plec din țară,/ Pentru că sunt doam­na Cioa­ră”.

ELENA – Iași