– Geoagiu Băi este un nume de top între stațiunile balneare din România. Are ape dătătoare de viață și stabilimente de sănătate, în care intri bolnav și pleci sănătos. Mulți vorbesc de-un miracol. Un cuvânt folosit în exces, dar care în cazul Geoagiu are acoperire istorică. Apele vindecătoare au fost descoperite de daci, romanii au construit băile, lăsând dovadă 11 plăcuțe de aur și o mulțime de povești cu nimfe și zei. O poveste magică, pe urmele căreia am pornit într-o dimineață de August, când soarele curgea ca o lavă peste păduri –
Când pietrele spun povești
În crucea zilei, pe un soare incendiar, mergeam, amețit de căldură, printre ruinele romane de la Geoagiu, mutându-mă de la o piatră la alta și încercând să le ghicesc înțelesul. Chiar și atunci când imperiile se prăbușesc și din ele rămân doar câteva pietre tocite de timp, poveștile nu mor niciodată. Și norocul reporterului mi le-a scos în drum. Un noroc întruchipat într-un om cât un munte, cu o ditamai pălăria de soare pe cap: Claudiu Șimonați, ghid al zonei și unul dintre cei mai buni cunoscători ai poveștilor legate de vechea istorie a Germisarei. Orator înnăscut, a început să vorbească și, încet-încet, pietrele au pornit să spună povești.
„În partea aceea, ascunsă în păduri, în vârf de munte, era cetatea regelui dac. În partea cealaltă, cu drum de piatră și coloane de marmură, era cetatea regelui roman. Și în partea de acolo, erau Apusenii, munții de aur. Germisara era între ele, și la început de tot, doar dacii știau secretul apelor tămăduitoare și le foloseau. Ei i-au și dat acest nume: Germi-sara, adică „ape calde”. Locul ăsta magic, unde oamenii veneau bolnavi și plecau sănătoși, este cel mai vechi dintre toate locurile cu ape vindecătoare din România, nu se știa nici de Herculane, nici de Felix pe atunci. După ce romanii au cucerit Dacia, împăratul Caracalla se afla la Alba Iulia de astăzi, cu mama sa, și au venit aici. S-au vindecat amândoi de bolile ce le aveau și vestea a mers printre romani. Așa a început să vină la Germisara mai întâi aristocrația imperiului – generali, vistieri, guvernatori, căpetenii de legiuni. La Alba Iulia, pe atunci, era campată Legiunea a XIII-a Gemina, cea mai bună legiune a Imperiului. Și elita aceea a armatei imperiale a început să vină la băi, deși nu înțelegeau cum de se poate întâmpla un asemenea miracol – o apă în care te scufunzi de câteva ori și-ți vindeci toate beteșugurile căpătate în război sau chiar și pe cele din naștere sau de bătrânețe. Ziceau doar că-i miracol, și așa au început să aducă ofrande. Era printre ei Lucretius Aquila, un fel de maistru șef, șef al salahorilor ce stăteau tot la Apulum. Împreună cu muncitorii săi a venit aici și au amenajat noile băi, în așa fel încât să fie mai încăpătoare și mai primitoare. Aproape 165 de ani le-au folosit romanii. După fiecare război, soldați, generali, căpetenii, toți erau aduși aici să se recupereze. Hai să le vedem mai de-aproape!”.
Zei și nimfe
Condus de ghidul meu, la fel de miraculos ca povestea pe care o spunea cu atâta patos, am pornit din nou pe dealul cu ruine, în plin soare, însă de data aceasta totul era viu, și pietrele se întreceau între ele să spună fiecare câte o poveste, ca să dăm timpul înapoi cu două mii de ani. Doar romanii mai trebuiau să apară. Vedeam aievea bazinele în care cu cât erai de rang mai înalt, cu atât stăteai mai aproape de izvor, vedeam cămăruțele căptușite cu lemn, în care mamele își îmbăiau pruncii, ba chiar vedeam cum Aquila și salahorii lui săpau în piatră, ca să dea un nou curs apelor termale, prin jgheaburile săpate cu dalta. Duhul poveștilor atingea și pietrele mari, din vârful dealului, transformându-le în altare, inscripționate cu numele zeităților pentru care se depuneau ofrande. „Uite-acolo”, îmi spune Claudiu, arătându-mi două fundații de piatră, ca niște măsele uriașe roase de timp. „Una era o cameră cu ofrande, și cealaltă, mai mică, era un altar pentru zeița Diana, a cărei statuie a și fost descoperită în interior. Tot acolo era și un fel de cabinet medical, descoperit de arheologi, pe când eram eu copil. În timp, sub ocupația romană, întreaga zonă devenise aproape la fel ca stațiunea de azi. Chiar unde sunt acum ștrandurile moderne s-au descoperit statuile lui Esculap și Higia și un întreg tezaur de monede, peste 600. Multe alte comori s-au găsit aici, dar nu e de mirare, pentru că însuși guvernatorul Furius Saturninus era un obișnuit al locului și el a ridicat unul dintre altarele pentru nimfe. Sarmisegetusa-Regia, capitala romană din Dacia, era la 50 de kilometri. Credința romanilor în nimfe era atât de puternică, încât oamenii locului și astăzi mai cred în ele, numai că le spun altfel – iele, zâne sau sânziene. Bătrânii din Geoagiu, fosta Germisara, au copilărit cu povești despre ele, și mai cred chiar și astăzi că cine le vede poate înnebuni.
Ele locuiesc în munți, în păduri, în interiorul unui copac, într-un izvor sau chiar într-o stâncă. Țăranii din zonă nu mai lasă, ca aristocrații romani, ofrande bogate pentru ele, dar încearcă, totuși, să le fie pe plac și le lasă mâncare, în locurile în care se spune că apar. De multe ori, au fost văzute zburând pe cer, iar cântecul lor e atât de frumos și de nepământesc, încât te face să îți pierzi mințile. Încă mai există credința că cine câștigă bunăvoința ielelor sau a sânzienelor poate afla tainele tămăduirii cu plante, poate afla unde sunt ascunse comori sau poate să rămână veșnic tânăr. Bătrânii din Geoagiu și împrejurimi trec cu mare teamă și respect pe lângă poienile în care ar putea să le întâlnească, pe lângă copacii bătrâni și scorburoși, în care ar putea să locuiască sau pe lângă izvoarele și stâncile din care s-ar putea ivi pe neașteptate. În perioada romanilor, nimfele erau atât de importante, încât aristocrații le aduceau ca ofrande plăcuțe de aur”.
Regele Sigismund și regina Isabela
„Nymfis Decebalus Lucii posuit”, în traducere „Nimfelor le-a pus (ca ofrandă) Decebalus, fiul lui Lucius” – asta este scris pe una dintre cele opt plăcuțe de aur descoperite aici, în marele bazin cu apă termală”, spune Claudiu. „Nimfelor li se aduceau asemenea daruri scumpe ca semn de recunoștință și ca să le fie câștigată bunătatea. În 1986, când s-au făcut la Geoagiu-Băi lucrări de reamenajare, au fost descoperite aceste ofrande foarte valoroase. Pe întreg teritoriul fostului Imperiu Roman s-au descoperit, în total, 15 astfel de plăcuțe de aur, și dintre ele, 11 în România, dintre care opt, chiar la Germisara. Le poți vedea la muzeul de istorie din Deva și tot acolo sunt și multe dintre altarele descoperite aici, dedicate zeilor și nimfelor”.
Stau alături de Claudiu, pe marginea unei gropi uriașe. Jos de tot se vede un ochi de apă. Aici a fost principala sursă de apă termală în vechime. Groapa din fața noastră avea pe atunci o uriașă cupolă din rocă vulcanică, ce o acoperea. Încă i se văd marginile. Cupola a fost spartă întâmplător de muncitori, în 1986, și așa au început cercetările și descoperirile importante de la Geoagiu-Băi. Coborâm la baza dealului, printr-un șanț, și ajungem chiar pe fundul acelui crater, cândva plin cu apă termală. Astăzi, izvoarele lui sunt captate și toată apa merge către bazinele moderne ale ștrandului și spre clinicile de tratament din zonă. „Pe aici au trecut și regele Sigismund Zapolya, cu regina Isabela și reprezentanți de seamă ai Imperiului Austro-Ungar. Și Nicolae Iorga a venit, cu trăsura cu cai, să vădă cu ochii lui vestigiile de la Germisara. Dar pe atunci plăcuțele de aur și ofrandele scufundate în apa termală încă nu fuseseră descoperite”.
Plăcuțele de aur
Sunt singur în Muzeul de Istorie din Deva. În sălile dedicate civilizației dacice, niciun vizitator. În camera tezaurului, un fel de cameră a comorilor, sunt doar eu și minunățiile strălucitoare, expuse pe catifea roșie. Cercei, brățări sau coliere dacice, lucrate cu o măiestrie fenomenală, acum două mii de ani, te uimesc prin frumusețea lor. Cum Deva se află la doi pași de locul celor mai importante descoperiri dacice, Munții Orăștiei, colecția de comori e impresionantă. Într-una dintre vitrine recunosc și ceea ce ar trebui să fie plăcuțele de aur de la Geoagiu Băi. Strălucesc, așezate una lângă cealaltă. Foarte fine și foarte subțiri, aș zice fragile, se vede cum ceva a fost imprimat pe ele. Prin urmare, așa arătau darurile supreme ale romanilor pentru nimfele vindecătoare! Un istoric al muzeului se apropie de mine și îmi explică: „Aici sunt doar șapte dintre plăcuțele descoperite. Cea de-a opta se află la muzeul din Alba Iulia. Fusese furată de unul dintre muncitorii care participaseră la săpături și a fost recuperată ulterior. Plăcuţele sunt spectaculoase şi extrem de importante, pentru că sunt unice în Dacia Romană, iar în întreg Imperiul Roman, sunt foarte puţine descoperiri de acest fel, majoritatea plăcuțelor găsite în alte locuri din lume fiind din argint. Așa că valoarea lor nu este dată doar de greutatea în aur, chiar dacă acesta este de 22 de karate. Împreună nu au nici măcar o sută de grame.
Dar important este că ele ne vorbesc despre viața și obiceiurile zonei, ceea ce este foarte rar. Erau depuse în semn de recunoştinţă pentru zeităţile şi nimfele care patronau izvoarele binefăcătoare din Germisara. Aceeaşi destinaţie o aveau şi altarele şi monumentele închinate zeităţilor descoperite tot acolo. Pe unele dintre plăcuţe, dar şi pe monumentele ridicate în jurul bazinului natural folosit de strămoşii noştri, au fost inscripţionate numele celor care le-au închinat nimfelor sau zeiţelor Diana şi Higia. Ele arată continuitatea dacilor în provincie. Plăcuța cu numele lui Decebalus este cam din a doua jumătate a secolului al II-lea, probabil în timpul domniei împăratului Marc Antoniu sau Commodus. Asta înseamnă că cel care a depus-o făcea parte din a doua sau a treia generaţie de daci din provincia romană, și dacii se pare că o duceau bine, din moment ce își permiteau o ofrandă aşa de scumpă”.
Din tainica strălucire de aur a bijuteriilor dacice am ieșit în marea curte luminoasă din spatele muzeului. Aici, într-un spațiu uriaș, scăldat în soare, sunt expuse „bucățile mari” din istoria Imperiul Roman în Dacia: statui, coloane, stele funerare, altare… toate cioplite din blocuri mari de piatră. Am găsit prin acel imens muzeu și câteva din altarele descoperite la Germisara. Altare din piatră, pe care erau sculptate numele celor ce le-au făcut și omagiile lor către zeități și nimfe. Ghidul de la muzeu mă întrerupe din contemplare: „Știți, ar mai fi ceva legat de Geoagiu Băi… în lume s-au descoperit până acum 15 plăcuțe de aur, noi avem în muzee opt dintre ele, dar în România sunt de fapt 11. E o poveste încâlcită, dar poate, ca reporter, o puteți dezlega…”.
O poveste polițistă
Reporterului îi stă bine cu drumul. Și cu dorința de a afla. După cercetări pe internet și multe telefoane, puținele informații despre cele trei plăcuțe de aur misterioase au început să se adune. Iată ceea ce am aflat. În urmă cu câțiva ani, o casă de licitații din România scotea la vânzare trei plăcuțe dacice din aur. Cu un preț de pornire de 85 de mii de euro! Specialiştii le-au verificat și au concluzionat că sunt autentice și provin tot de la Geoagiu Băi, unde fuseseră descoperite și celelalte 8 plăcuțe. Cea care le vindea, o anume doamnă Mateș Viorica, susținea că ele au fost descoperite la începutul secolului XX de familia preotului Isaie Pasca, din satul Scărişoara, judeţul Alba, și au fost ținute ascunse într-un ceaslov religios din 1789, tipărit de Petre Râmniceanu la Tipografia „Buna Vestire” din Blaj. Așa au scăpat de confiscarea comuniștilor și de toate turbulențele istoriei. Verificarea plăcuțelor s-a făcut inclusiv cu Societatea Română de Arheometrie. La analiza aurului plăcuţelor scoase la licitaţie au participat inclusiv specialiştii de la Institutul Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară «Horia Hulubei» şi de la Muzeul Naţional de Istorie a României. Concluziile au fost aceleași: toate cele unsprezece plăcuţe, și cele scoase la vânzare, și cele aflate la muzeul din Deva pe care eu le văzusem, sunt autentice şi au fost realizate în acelaşi atelier, situat, probabil, în zona Germisara, folosind acelaşi tip de aur nativ de filon, extras din zăcământul Valea Morii din Apuseni. Greu de spus dacă plăcuțele scoase la licitație au fost furate din lotul celor descoperite în 1986 sau fuseseră găsite înainte, în Munții Apuseni. O adevărată poveste polițistă, de care bineînțeles că s-a ocupat… poliția. După un proces lung, doamnei Mateș i s-au lăsat plăcuțele, căci nimeni nu a putut să demonstreze că povestea ei nu este adevărată.
Ce s-a întâmplat ulterior cu plăcuțele nu se știe. Au mai fost vândute la licitație? Le mai deține doamna Mateș? Au ajuns în colecția privată a vreunui pasionat de istorie? Singurul răspuns era să o găsesc chiar pe această misterioasă doamnă. Și cum singura informație era legată de satul Scărișoara, de unde era familia ei, am pornit spre Apuseni. Reporterului îi stă bine cu drumul…
În inima munților
Apuseni. Locul de unde aurul curgea peste întreaga Dacie, și chiar dincolo de ea, până la Roma. Mai departe de Brad și Abrud, de unde se crede că era scos aurul pentru ofrandele nimfelor, dincolo de Roșia Montană, în sus pe Valea Arieșului, am ajuns în satul Scărișoara. La șosea sunt câteva case moderne, dar deasupra, pe munți, vezi casele agățate parcă de cer. Case vechi, făcute din bârne, cu garduri de lemn și curți piezișe, pe câte o coastă. Pentru moții din munte, multe nu s-au schimbat: fânul e deja făcut clăi, își lucrează grădinile, își țin vitele pe lângă răcoarea pădurilor. Gospodăriile sunt risipite, și mă întreb cum ajung oamenii să urce acolo iarna. Ajung cu greu la prima căsuță și întreb de Mateș Viorica. Un bărbat ce tocmai își punea afinele culese în lădițe ia o scurtă pauză: „Dară Mateș îs și eu. Da nu avem pe nime în familie, Viorica. De-a lu popa Isaie Pasca? Tii, dară asta tre să fi fost de mult, că eu nu l-am prins. O găsit aur? Ie, ie, pe-aci mulți or găsit… nu știu unde să vă îndrum… Vedeți dealu celălalt? Acolo ar mai hi o familie de-a lu Mateș. Poate știu ei mai multe…”, îmi spune. Pornesc spre locul indicat. Văile și munții și pădurea scriu pe cerul albastru un peisaj superb, care îmi mai ușurează drumul. Dar, oricum, e greu să ajungi de la un vecin la altul, în satul Scărișoara. Mai ales că potecile vitelor, cele ale sălbăticiunilor și ale oamenilor se tot întretaie și nu știi mereu care e drumul bun. În cele din urmă, am ajuns la cealaltă familie Mateș. Un bunic ursuz, ce lucra la grădină, cu pălăriuța pe ochi și cu mânecile cămășii suflecate, m-a lămurit scurt: „Nu-i aci nicio Veorica. O hi altu Mateș, or o hi fostă măritată Mateș, Dumniezău le știe, că eu nu. Mereți de-ntrebați mai spre porumbiște, așe îi spune la partea ceia de sat. Dară mult ai de umblat și de întrebat, că la noi, mai ghine de juma de sat tăt a lu Mateș suntem”, mi-a zis bătrânul. Am mers și până la porumbiște. Acolo, alți Mateși, dar tot nimic. Și nu auziseră de povestea cu plăcuțele de aur. Mă tot trimiteau dintr-o parte în alta, îndemnându-mă să dau ocol Apusenilor. Mereu ziceau „colea, la casa ceea” și „colea” era câte-o oră-două de drum. Soarele se pregătea să apună și noaptea avea să mă prindă rătăcind de la o casă la alta, de la un „nu știu” la un „n-auzirăm”. Obosit, m-am așezat pe un tăpșan și am privit în vale, spre Arieș și spre căsuțele pitice, ca din povești. Lumina apusului învăluia locul și poleia căpițele cu aur. Călătoria mea se oprise, și ea, într-o vale. Un abis de realitate și basm, spre care nu mai ducea niciun drum. Să fi fost de vină ielele-sânzienele? Să fiu eu primul reporter furat de năluci? Dacă voi dezlega vreodată adevărul ultimelor plăcuțe de aur din Germisara, dumneavoastră o să fiți primii care o să-l aflați.