Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– Geoagiu Băi este un nume de top între stațiunile bal­neare din România. Are ape dătătoare de viață și stabili­mente de sănătate, în care intri bolnav și pleci sănătos. Mulți vorbesc de-un miracol. Un cuvânt folosit în exces, dar care în cazul Geoagiu are acoperire istorică. Apele vindecătoare au fost descoperite de daci, romanii au con­struit băile, lăsând dovadă 11 plăcuțe de aur și o mulțime de povești cu nimfe și zei. O poveste magică, pe urmele căreia am pornit într-o dimineață de August, când soarele curgea ca o lavă peste păduri –

Când pietrele spun povești

Geoagiu Băi, fosta Germisara daco-romană (Foto: Agerpres – 3)

În crucea zilei, pe un soare incendiar, mer­geam, amețit de căldură, printre ruinele romane de la Geoagiu, mutându-mă de la o piatră la alta și încercând să le ghicesc înțelesul. Chiar și a­tunci când imperiile se prăbu­șesc și din ele rămân doar câte­va pietre tocite de timp, poveș­tile nu mor nicio­dată. Și noro­cul reporterului mi le-a scos în drum. Un noroc întruchipat într-un om cât un munte, cu o ditamai pălăria de soare pe cap: Claudiu Șimo­nați, ghid al zo­nei și unul dintre cei mai buni cu­noscători ai poveștilor le­gate de vechea istorie a Germisarei. Orator înnăscut, a început să vorbească și, încet-încet, pie­tre­le au pornit să spună povești.

„În partea aceea, ascunsă în pă­duri, în vârf de munte, era cetatea re­gelui dac. În partea cealaltă, cu drum de piatră și coloane de marmură, era ceta­tea regelui roman. Și în partea de acolo, erau Apusenii, munții de aur. Germi­sara era între ele, și la început de tot, doar dacii știau secretul apelor tămă­duitoare și le foloseau. Ei i-au și dat acest nume: Germi-sara, adică „ape calde”. Locul ăsta ma­gic, unde oamenii veneau bolnavi și plecau să­nătoși, este cel mai vechi dintre toate locu­rile cu ape vindecătoare din Româ­nia, nu se știa nici de Hercu­lane, nici de Felix pe atunci. Du­pă ce romanii au cucerit Dacia, împăratul Cara­calla se afla la Alba Iulia de as­tăzi, cu mama sa, și au venit aici. S-au vindecat amândoi de bolile ce le aveau și ves­tea a mers printre ro­mani. Așa a început să vină la Germisara mai întâi aristo­crația im­periului – generali, vistieri, guver­natori, căpete­nii de legiuni. La Alba Iulia, pe atunci, era campată Le­giu­nea a XIII-a Gemina, cea mai bună legiune a Impe­riului. Și elita aceea a ar­matei imperiale a început să vină la băi, deși nu înțe­le­geau cum de se poate întâm­pla un asemenea miracol – o apă în care te scufunzi de câteva ori și-ți vindeci toate beteșu­gurile căpătate în război sau chiar și pe cele din naștere sau de bătrânețe. Ziceau doar că-i miracol, și așa au început să aducă ofrande. Era printre ei Lucretius Aquila, un fel de mais­tru șef, șef al sala­horilor ce stăteau tot la Apulum. Împreună cu munci­torii săi a venit aici și au amenajat noile băi, în așa fel încât să fie mai încăpătoare și mai pri­mitoare. Aproape 165 de ani le-au folosit ro­manii. După fiecare război, soldați, generali, căpetenii, toți erau aduși aici să se recupereze. Hai să le vedem mai de-aproape!”.

Zei și nimfe

Zeița Higia

Condus de ghi­dul meu, la fel de miraculos ca povestea pe care o spunea cu atâta patos, am por­nit din nou pe dealul cu ruine, în plin soare, însă de data aceasta totul era viu, și pietrele se între­ceau între ele să spună fiecare câte o po­veste, ca să dăm timpul înapoi cu două mii de ani. Doar romanii mai trebuiau să apară. Vedeam aievea bazinele în care cu cât erai de rang mai înalt, cu atât stăteai mai aproape de izvor, vedeam cămăruțele căptu­șite cu lemn, în care mamele își îmbăiau pruncii, ba chiar vedeam cum Aquila și salahorii lui săpau în piatră, ca să dea un nou curs apelor termale, prin jgheaburile săpate cu dalta. Duhul poveș­tilor atingea și pietrele mari, din vârful dealului, transformându-le în al­tare, inscripționate cu numele zei­tă­ților pentru care se depuneau ofrande. „Uite-acolo”, îmi spune Claudiu, arătân­du-mi două funda­ții de piatră, ca niște măsele uriașe roase de timp. „Una era o ca­meră cu ofrande, și cealaltă, mai mică, era un altar pentru zeița Diana, a cărei statuie a și fost descoperită în interior. Tot acolo era și un fel de cabinet me­di­cal, descoperit de arheo­logi, pe când eram eu copil.    În timp, sub ocu­pația ro­mană, întreaga zonă de­veni­se aproape la fel ca stațiu­nea de azi. Chiar unde sunt acum ștran­durile moderne s-au desco­perit statuile lui Esculap și Higia și un întreg tezaur de monede, peste 600. Multe alte comori s-au găsit aici, dar nu e de mi­rare, pen­tru că însuși gu­vernatorul Furius Saturni­nus era un obișnuit al lo­cului și el a ridicat unul din­tre altarele pentru nimfe. Sarmi­se­getusa-Regia, capi­tala romană din Dacia, era la 50 de kilometri. Credința romanilor în nimfe era atât de puter­nică, încât oamenii locului și astăzi mai cred în ele, numai că le spun altfel – iele, zâne sau sânziene. Bătrânii din Geoagiu, fosta Germi­sara, au copilărit cu povești despre ele, și mai cred chiar și astăzi că    cine le vede poate înne­buni.

După 2000 de ani: apa e aceeași, doar oamenii s-au schimbat

Ele locuiesc în munți, în păduri, în interio­rul unui copac, într-un izvor sau chiar într-o stân­că. Țăra­nii din zonă nu mai lasă, ca aristo­crații romani, ofrande bogate pentru ele, dar încear­că, totuși, să le fie pe plac și le lasă mân­care, în locurile în care se spune că apar. De multe ori, au fost văzute zbu­rând pe cer, iar cântecul lor e atât de fru­mos și de ne­pământesc, încât te face să îți pierzi min­țile. Încă mai există credința că cine câș­tigă bu­nă­voința iele­lor sau a sân­zie­nelor poa­te afla tai­nele tămă­duirii cu plan­te, poate afla unde sunt ascunse comori sau poa­te să rămână veșnic tâ­năr. Bă­trâ­nii din Geoagiu și împreju­rimi trec cu mare teamă și respect pe lângă poienile în care ar putea să le întâl­neas­că, pe lângă co­pacii bătrâni și scor­buroși, în care ar pu­tea să locuiască sau pe lângă izvoarele și stâncile din care s-ar putea ivi pe neașteptate. În perioa­da romanilor, nim­fele erau atât de im­portante, încât aris­­tocrații le aduceau ca ofran­de plăcuțe de aur”.

Regele Sigismund și regina Isabela

Bazinul principal, unde au fost descoperite plăcuțele de aur

„Nymfis Decebalus Lucii posuit”, în traducere „Nim­fe­lor le-a pus (ca ofrandă) De­cebalus, fiul lui Lucius” – asta este scris pe una dintre cele opt plăcuțe de aur des­co­­perite aici, în marele bazin cu apă termală”, spune Cla­u­diu. „Nimfelor li se adu­ceau ase­menea daruri scum­pe ca semn de recunoștință și ca să le fie câștigată bu­nătatea. În 1986, când s-au făcut la Geoa­giu-Băi lucrări de rea­me­najare, au fost des­coperite aceste ofrande foar­te valo­roase. Pe întreg te­ritoriul fos­tului Imperiu Ro­man s-au des­coperit, în total, 15 astfel de plă­cuțe de aur, și dintre ele, 11 în România, dintre care opt, chiar la Ger­misara. Le poți ve­dea la muzeul de istorie din Deva și tot acolo sunt și multe dintre altarele descope­rite aici, dedicate zeilor și nimfelor”.

Bazinul apelor termale

Stau alături de Claudiu, pe marginea unei gropi uriașe. Jos de tot se vede un ochi de apă. Aici a fost principala sursă de apă termală în vechime. Groapa din fața noastră avea pe atunci o uriașă cupolă din rocă vulcanică, ce o aco­pe­rea. Încă i se văd marginile. Cupola a fost spar­­tă întâmplător de muncitori, în 1986, și așa au început cercetările și descoperirile importante de la Geoagiu-Băi. Coborâm la baza dealului, prin­tr-un șanț, și ajungem chiar pe fundul acelui crater, cândva plin cu apă termală. Astăzi, izvoa­rele lui sunt captate și toată apa merge către ba­zinele moderne ale ștrandului și spre clinicile de tratament din zonă. „Pe aici au trecut și regele Sigismund Zapolya, cu regina Isabela și re­pre­zentanți de seamă ai Imperiului Austro-Un­gar. Și Nicolae Iorga a venit, cu trăsura cu cai, să vădă cu ochii lui vestigiile de la Germisara. Dar pe atunci plăcuțele de aur și ofrandele scufunda­te în apa termală încă nu fuseseră des­coperite”.

Plăcuțele de aur

Plăcuțe votive din aur descoperite la Germisara

Sunt singur în Muzeul de Istorie din Deva. În sălile dedicate civilizației dacice, niciun vizita­tor. În camera tezaurului, un fel de cameră a como­rilor, sunt doar eu și mi­nu­nățiile strălucitoare, ex­puse pe catifea roșie. Cer­cei, brățări sau coliere dacice, lucrate cu o mă­iestrie fenomenală, acum două mii de ani, te uimesc prin frumusețea lor. Cum Deva se află la doi pași de locul celor mai impor­tante descoperiri dacice, Mun­ții Orăștiei, colecția de comori e impresio­nantă. Într-una dintre vi­trine recunosc și ceea ce ar trebui să fie plăcuțele de aur de la Geoagiu Băi. Strălucesc, așezate una lângă cealaltă. Foarte fine și foarte subțiri, aș zice fragile, se vede cum ceva a fost imprimat pe ele. Prin urmare, așa arătau darurile supreme ale ro­ma­nilor pentru nimfele vindecătoare! Un isto­ric al muzeului se apropie de mine și îmi explică: „Aici sunt doar șapte dintre plăcuțele desco­perite. Cea de-a opta se află la muzeul din Alba Iulia. Fusese furată de unul dintre muncitorii care participaseră la săpături și a fost recupe­rată ulterior. Plăcuţele sunt spectaculoase şi extrem de importante, pentru că sunt unice în Dacia Romană, iar în în­treg Imperiul Roman, sunt foarte puţine desco­periri de acest fel, majo­ritatea plăcuțelor găsite în alte locuri din lume fiind din argint. Așa că va­loa­rea lor nu este dată doar de greutatea în aur, chiar da­că acesta este de 22 de karate. Împreună nu au nici măcar o sută de gra­me.

Fragment de altar

Dar important este că ele ne vorbesc despre via­ța și obiceiurile zonei, ceea ce este foarte rar. Erau depuse în semn de recunoştinţă pentru zeită­ţile şi nimfele care patro­nau izvoarele binefăcă­toare din Germisara. A­ceeaşi destinaţie o aveau şi altarele şi monumentele închinate zeităţilor des­co­perite tot acolo. Pe unele dintre plăcuţe, dar şi pe monumentele ridicate în jurul bazinului natural folosit de strămoşii noştri, au fost inscripţionate nu­mele celor care le-au în­chinat nimfelor sau zei­ţelor Diana şi Higia. Ele arată continuitatea daci­lor în provincie. Plăcuța cu numele lui Decebalus este cam din a doua jumă­tate a secolului al II-lea, probabil în timpul domniei împăratului Marc Antoniu sau Commodus. Asta în­seam­nă că cel care a de­pus-o făcea parte din a doua sau a treia generaţie de daci din provincia ro­ma­nă, și dacii se pare că o duceau bine, din moment ce își permiteau o ofrandă aşa de scumpă”.

Reporterul norocos și ghidul său

Din tainica strălucire de aur a bijuteriilor dacice am ieșit în marea curte lumi­noasă din spa­tele muzeului. Aici, într-un spa­țiu uriaș, scăldat în soare, sunt ex­puse „bucățile mari” din isto­ria Imperiul Ro­man în Dacia: statui, coloane, stele funerare, altare… toate cio­plite din blocuri mari de piatră. Am găsit prin acel imens muzeu și câteva din al­tarele descoperite la Germisara. Altare din piatră, pe care erau sculptate numele celor ce le-au făcut și o­magiile lor către zeități și nimfe. Ghidul de la muzeu mă întrerupe din con­templar­e: „Știți, ar mai fi ceva legat de Geoagiu Băi… în lume s-au descoperit până acum 15 plăcuțe de aur, noi avem în muzee opt dintre ele, dar în Ro­mânia sunt de fapt 11. E o poveste încâlcită, dar poate, ca reporter, o puteți dezlega…”.

O poveste polițistă

În Scărișoara, pe urmele plăcuțelor de aur

Reporterului îi stă bine cu drumul. Și cu dorința de a afla. După cercetări pe in­ternet și multe telefoane, puținele informații despre cele trei plăcuțe de aur mis­terioase au început să se adune. Iată ceea ce am aflat. În urmă cu câțiva ani, o casă de licitații din România sco­tea la vânzare trei plăcuțe dacice din aur. Cu un preț de pornire de 85 de mii de euro! Specialiştii le-au verificat și au concluzionat că sunt autentice și provin tot de la Geoagiu Băi, unde fuseseră descoperite și celelalte 8 plă­cuțe. Cea care le vindea, o anume doamnă Mateș Vio­rica, susținea că ele au fost descoperite la începutul se­colului XX de familia preo­tului Isaie Pasca, din satul Scărişoara, judeţul Alba, și au fost ținute ascunse într-un ceaslov religios din 1789, tipărit de Petre Râmniceanu la Tipografia „Buna Vestire” din Blaj. Așa au scăpat de confiscarea comuniștilor și de toate turbulențele istoriei. Verificarea plăcuțelor s-a fă­cut inclusiv cu    Societatea Ro­mână de Arheometrie. La analiza aurului plăcuţelor scoase la licitaţie au parti­cipat inclusiv specialiştii de la Institutul Naţional de Fi­zică şi Inginerie Nucleară «Horia Hulubei» şi de la Muzeul Naţional de Istorie a Ro­mâniei. Concluziile au fost ace­leași: toate cele unsprezece plă­cuţe, și cele scoase la vânzare, și cele aflate la muzeul din Deva pe care eu le văzusem, sunt auten­tice şi au fost realizate în acelaşi atelier, situat, probabil, în zona Germisara, folosind acelaşi tip de aur nativ de filon, extras din ză­cământul Valea Morii din Apu­seni. Greu de spus dacă plăcuțele scoase la licitație au fost furate din lotul celor descoperite în 1986 sau fuseseră găsite înainte, în Munții Apuseni. O adevărată poveste polițistă, de care bine­înțeles că s-a ocupat… poliția. După un proces lung, doamnei Mateș i s-au lăsat plăcuțele, căci nimeni nu a putut să demonstreze că povestea ei nu este adevărată.

Ce s-a întâmplat ulterior cu plăcuțele nu se știe. Au mai fost vândute la licitație? Le mai deține doamna Mateș? Au ajuns în colecția privată a vreunui pasionat de istorie? Singurul răs­puns era să o găsesc chiar pe această misterioasă doamnă. Și cum singura informație era legată de satul Scărișoara, de unde era familia ei, am pornit spre Apuseni. Reporterului îi stă bine cu dru­mul…

În inima munților

Început de toamnă pe Valea Arieșului (Foto: Shutterstock)

Apuseni. Locul de unde aurul curgea peste întreaga Dacie, și chiar dincolo de ea, până la Roma. Mai departe de Brad și Abrud, de unde se crede că era scos aurul pentru ofrandele nim­felor, dincolo de Roșia Montană, în sus pe Valea Arieșului, am ajuns în satul Scărișoara. La șosea sunt câteva case moderne, dar deasupra, pe munți, vezi casele agățate parcă de cer. Case vechi, făcute din bârne, cu garduri de lemn și curți piezișe, pe câte o coastă. Pentru moții din munte, multe nu s-au schimbat: fânul e deja făcut clăi, își lucrează grădinile, își țin vitele pe lângă răcoarea pădurilor. Gospodăriile sunt risipite, și mă întreb cum ajung oamenii să urce acolo iarna. Ajung cu greu la prima căsuță și întreb de Mateș Viorica. Un bărbat ce tocmai își punea afinele culese în lădițe ia o scurtă pauză: „Dară Mateș îs și eu. Da nu avem pe nime în familie, Viorica. De-a lu popa Isaie Pasca? Tii, dară asta tre să fi fost de mult, că eu nu l-am prins. O găsit aur? Ie, ie, pe-aci mulți or găsit… nu știu unde să vă îndrum… Vedeți dealu celălalt? Acolo ar mai hi o familie de-a lu Mateș. Poate știu ei mai multe…”, îmi spune. Pornesc spre locul indicat. Văile și munții și pă­durea scriu pe cerul albastru un peisaj superb, care îmi mai ușurează drumul. Dar, oricum, e greu să ajungi de la un vecin la altul, în satul Scărișoara. Mai ales că potecile vitelor, cele ale sălbăticiunilor și ale oamenilor se tot întretaie și nu știi mereu care e drumul bun. În cele din urmă, am ajuns la cealaltă familie Mateș. Un bunic ursuz, ce lucra la grădină, cu pălăriuța pe ochi și cu mâ­necile cămășii suflecate, m-a lămurit scurt: „Nu-i aci nicio Veorica. O hi altu Mateș, or o hi fostă măritată Mateș, Dum­niezău le știe, că eu nu. Mereți de-ntrebați mai spre porum­biște, așe îi spune la partea ceia de sat. Dară mult ai de umblat și de întrebat, că la noi, mai ghine de juma de sat tăt a lu Mateș suntem”, mi-a zis bătrânul. Am mers și până la porumbiște. Acolo, alți Mateși, dar tot nimic. Și nu auziseră de povestea cu plăcuțele de aur. Mă tot trimiteau dintr-o parte în alta, îndemnându-mă să dau ocol Apusenilor. Mereu ziceau „colea, la casa ceea” și „colea” era câte-o oră-două de drum. Soarele se pregătea să apună și noaptea avea să mă prindă rătăcind de la o casă la alta, de la un „nu știu” la un „n-auzi­răm”. Obosit, m-am așezat pe un tăp­șan și am privit în vale, spre Arieș și spre căsuțele pi­tice, ca din povești. Lumina apusului învăluia locul și pole­ia căpițele cu aur. Călătoria mea se oprise, și ea, într-o vale. Un abis de realitate și basm, spre care nu mai ducea niciun drum. Să fi fost de vină ielele-sânzienele? Să fiu eu primul reporter furat de năluci? Dacă voi dezlega vreodată adevărul ultimelor plă­cuțe de aur din Germisara, dum­nea­voastră o să fiți primii care o să-l aflați.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian